Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Problema unirii Bisericilor s-a discutat şi în cele trei Conferinţe panortodoxe de la Rodos, în 1961, 1962 şi 1964.'

Astfel, Conferinţa I-a de la Rodos, din 24 septembrie – 1 octombrie 1961, a hotărât „cultivarea de raporturi în spiritul dragostei lui Hristos cu Biserica romano-catolică”.

Conferinţa a doua de la Rodos, 24-29 septembrie 1962, a hotărât, în principiu, iniţierea unui dialog pe picior de egalitate între Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică.

Unele Biserici ortodoxe, în frunte cu Patriarhia Ecumenică de Con-stantinopol, au trimis observatori la cele patru sesiuni ale Conciliului II Vatican (1962-1965).

După sesiunea a doua a Conciliului II Vatican, 29 septembrie – 4 decembrie 1963, a avut loc, la 4-6 ianuarie 1964, întâlnirea istorică de la Ierusalim dintre patriarhul Atenagora I al Constantinopolului şi papa Paul VI, care au discutat asupra posibilităţilor de apropiere dintre cele două Biserici. Urmarea concretă a acestei întâlniri a fost ridicarea anatemelor din 16 şi 20 iulie 1054, care s-a făcut printr-o declaraţie comună din partea patriarhului Atenagora I şi a papei Paul VI, la închiderea Conciliului II Vatican, în ziua de 7 decembrie 1965, citită concomitent în biserica Sfântul Petru din Roma şi în catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol.

La doi ani după închiderea Conciliului II Vatican, a avut loc vizita papei Paul VI, în 25-26 iulie 1967, la Constantinopol şi Ei'es, urmată, ca răspuns, de vizita patriarhului Atenagora I, între 26-28 octombrie 1967, la Roma. Aceste vizite au contribuit într-o mare măsură la ameliorarea raporturilor dintre cele două mari şi vechi Biserici ale creştinătăţii.

La întrunirea Comisiei pan-ortodoxe de la Chambesy-Geneva, dintre 20-28 august 1968, s-a instituit o comisie sinodală pan-ortodoxă specială pentru începerea dialogului cu Biserica romano-catolică.

La rândul său, papa Paul VI a creat, la 14 decembrie 1975, o comisie teologică specială din partea Bisericii romano-catolice pentru pregătirea dialogului cu Biserica ortodoxă. In anul următor, 1976, Comisia preconciliară pan-ortodoxă, creată în ianuarie 1976 de patriarhul ecumenic Dimitrie, a recomandat instituirea unei Comisii teologice inter-ortodoxe în vederea pregătirii dialogului teologic cu Biserica romano-catolică. Comisia specială interertodoxă s-a întrunit la Chambesy – Geneva în două sesiuni, 21 şi 25 iunie şi 14 şi 18 noiembrie 1977, spre a discuta punctele de apropiere dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica romano-catolică.

Intre 27 martie şi 1 aprilie 1978 s-a întrunit la Roma prima reuniune a grupului mixt de coordonare ortodox şi romano-catolic pentru a discuta întocmirea unui plan comun pentru începerea dialogului teologic dintre cele două mari Biserici („Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVI, 1978, nr. 7-8, p. 710; „Episkepsis”, 10 (1979), no. 203, 1 fevrier, poz. 4).

Papa Paul VI a încetat din viaţă la 6 august 1978. Succesorul său, Ioan Paul I, a fost instalat la 3 septembrie şi a decedat la 29 septembrie 1978.

La 16 octombrie 1978, conclavul celor 111 cardinali întruniţi în cetatea Vaticanului a ales Papă pe arhiepiscopul polonez de Krakovia, Carol Wojtyla, sub numele de Ioan-Paul II, care a fost întronizat în mod solemn la 22 octombrie 1978, fiind primul papă de origine poloneză pe Scaunul Romei, fapt care a bucurat foarte mult poporul polonez, în majoritate de religie romano-catolică.

Noul papă, până la alegerea sa ca şef suprem al Bisericii romano-catolice din întreaga lume, şi-a desfăşurat activitatea ca arhiepiscop de Krakovia, în Polonia care numără în hotarele sale peste un milion de ortodocşi, încât cunoaşte foarte bine relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici şi se speră ca acestea să devină şi mai strânse, iar în final să se ajungă la unirea celor două mari Biserici. In acest scop, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită în Turcia, între 28 şi 30 noiembrie 1979, fiind primit în ziua de 29 noiembrie de preşedintele Turciei? I de guvernul turc, iar în ziua de 30 noiembrie, fiind primit în cate-irala Patriarhiei Ecumenice, la Constantinopol, de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Dimitrios I (întronizat la 16 iulie 1972, deced 4 oct. 1991).

Scoţând în relief natura raporturilor frăţeşti dintre cele două Biserici, papa Ioan Paul II a declarat că vizita sa se situează pe deschiderii iniţiate de papa Ioan al XXIII-lea, continuată apoi în strălucitor de predecesorul său, papa Paul al Vl-lea, care a vizitat Sfântă între 4-6 ianuarie 1964, unde s-a întâlnit cu patriarhul A gora I, apoi a vizitat Patriarhia de Constantinopol, în zilele de 1 26 iulie 1967. Vizita sa la Patriarhia Ecumenică.

— A declarat papa Paul al II-lea – „demonstrează importanţa pe care Biserica rom catolică o acordă dialogului teologic care va începe cu Biserica ortoc Trebuie să refacem contextul înainte de a reface împreună tex Această perioadă a fost pe drept numită dialogul dragostei. Acest dl a permis luarea de cunoştinţă a profundei comuniuni care ne un deja şi face ca noi să ne putem privi şi trata ca Biserici surori”.

Ca răspuns la cuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea, Patriarhul menic Dimitrios a declarat, între altele, că cele două Biserici „i într-o fază nouă a confraternităţii noastre, o fază serioasă şi importa al cărei rezultat va influenţa întregul nostru mers spre scopul v unitatea. Noi intrăm în faza dialogului teologic oficial între cele c Biserici: romano-catolică şi ortodoxă”.

După aceste declaraţii, Patriarhul ecumenic Dimitrios I a anu crearea a două comisii teologice de către cele două Biserici, care, forma unei Comisii teologice mixte ortodoxo-catolică, va începe dialc teologic.

În Declaraţia comună, dată cu acest important prilej, Sanctite lor au scos în relief că „acest dialog teologic are ca scop nu numai greşul pentru restabilirea deplinei comuniuni între Bisericile suromano-catolică şi ortodoxă, ci şi contribuţia la dialogurile multiple se vor desfăşura în lumea creştină, în căutarea unităţii sale” (L'Osser tore Romano”, nr. 49 (1954) din 4 dec. 1979, în limba franceză).

Comisia mixtă ortodoxo-catolică pentru dialogul teologic s-a întri între 29 mai – 4 iunie 1980, în insula Rodos, spre a discuta deosebii dogmatice, cultice şi canonice dintre cele două mari Biserici. O ne întrunire a fost programată pentru luna mai 1981 la Regensburg, | Germania apuseană („S. O. P.”, nr. 47, aprilie 1980, şi „Biserica Ortodc Română”, 1980, nr. 5-6, p. 265).

E de dorit ca apropierea şi colaborarea dintre cele două mari muri ale Bisericii universale să crească şi mai mult, spre a se ajur la unitatea care a existat în primul mileniu creştin, până la schisma 16 iulie 1054, când nu se făcea deosebire între Biserica de Răsărit | Biserica de Apus, deoarece credinţa era una şi aceeaşi. Pentru aceas spre a se ajunge la unirea celor două Biserici, e nevoie de o deschid* mai largă şi de colaborarea pe picior deegalitate, aşa cum, pe buj dreptate, scrie dogmatistul Hans Kiing (n. 1928): „Nu poate fi vorj de „întoarcere„ numai pentru „alţii„, ca şi când noi n-am avea nici] responsabilitate, ca şi când „alţii„ n-ar avea nimic să ne ofere” (H. Kiir Konzil und Wiedervereinigung…, Freiburg, 1960, p. 84).

— Istoria Bisericească Universală Voi. II

Misiunile catolice

În Biserica romano-catolică, misiunea internă e legată de pastoraţie o fac atât preotul de parohie cât mai ales ordinele şi congregaţiile ligioase. În sânul catolicismului, au fost înfiinţate după 1800, peste

:0 de ordine şi congregaţii, din care peste 330 sunt feminine (e drept unele au un număr restrâns de membri). Ele se ocupă de educaţie învăţământ, precum şi de ajutorarea aproapelui, de grija faţă de săraci, Jnavi şi bătrâni.

O grijă deosebită se arată în Biserica romano-catolică faţă de fa-ilie, care se realizează prin vizita preotului la domiciliu, măcar o dată an, cu scopul de a stimula mergerea la biserică, dar mai ales pentru introduce în familie spiritul creştin.

S-au format pentru aceasta numeroase asociaţii de mame şi fete b numele general de „surori”, dintre care amintim: Şcoala surorilor întului Iosif înfiinţată la Cluny, în Franţa, în 1807; Surorile Bunului istor, Surorile consacrate Providenţei (1829), Micile Surori ale săra-or – asociaţie înfiinţată în Franţa, în 1840, de bretona J. Jugan Î92-1879) – Surorile Sfintei Familii (Măria, Iosif, Iisus) – fondată 1842 – Surorile Copilului Iisus (1846) – înfiinţată în Anglia de Connally, o anglicană trecută la catolicism – Surorile Bunului Sa-irinean (1857), Surorile Sfântului Iosif (1866), Surorile inimii ima-late a Măriei (1871), Surorile Sfintei Cuminecări (1891), Surorile mi-inii la domiciliu în America (1952) = Home Mission of America lenmary Sistors) ş.a.

Călugăriţele vincenţiene – după numele St. Vincent de Paul >76-1660) – şi elisabetane se răspândesc, către 1850, în tot Apusul olic, organizând spitale şi aziluri. Pe toate le-au întrecut însă socie-ile de „surori de caritate”, fără vot călugăresc, organizate, după 1860, englezoaica Florence Nightingale, care a creat şi primele şcoli pro-ionale în acest sens.

Dintre societăţile de bărbaţi, amintim pe aceea a Sfântului Vincent

Paul, înfiinţată în Franţa de A. Fr. Ozanam (f 1853), ' în 1833, cu pul îngrijirii săracilor la domiciliu, după care a urmat Societatea <-romăus (1845), pentru răspândirea de cărţi bune; Societatea Boni-iu şi Iosif (1850), pentru îngrijirea catolicilor din străinătate; So-tatea St. Michael, pentru rugăciune şi milostenie; Societatea „Bu-ui Păstor”, pentru ocrotirea fetelor căzute (1883).

Misiunea externă a Bisericii romano-catolice este într-adevăr foarta; ată şi ea se extinde la toate continentele lumii, fiind răspândită mai 5 în Africa neagră, unde a dat cele mai frumoase rezultate.

Reînnoirea misionară din secolul XIX, în sânul catolicismului, se acterizează prin înmulţirea societăţilor şi instituţiilor misionare penmisiunea externă, încadrate direct în Sacra Congregaţie De pro-anda fide, înfiinţată în 1622 de papa Grigorie XV (1621-1623).

Menţionăm că, după 1850, au luat fiinţă o serie de congregaţii şi etăţi misionare. Astfel, Libermann a înfiinţat, în 1841-1848, Con-jaţia Sfântului Duh. După aceasta au urmat: Societatea misiunilor străine din Milan (1850), Misionarii Sfintei Inimi (1854), Misiunile africane din Lyon (1856), Congregaţia Sfintei Inimi a Măriei (1862), Părinţii din Mill-Hill (1866), Misiunile africane din Verona (1867), Misionarii din Africa sau părinţii albi (1868), în care s-a distins cardinalul Ch. M. Lavigerie (f 1892), Societatea Cuvântului Divin (1875), Bene-dictinii Sfintei Odila (1884), Misiunile străine din Parma (1895), Societatea Sfântului losif din Baltimore (1892), Societatea elveţiană a Misiunilor din Betleem (1896), Misionarii de la Consolată din Turcia (1901), Societatea americană pentru misiuni străine (1911), Uniunea Misionară a clerului de la Milano (1916), creată de preotul Paul Manna ş.a.

Misiunile catolice cunosc un avânt considerabil după cel de al doilea război mondial (1939-1945), în ţările Africii. In ţările Asiei ca: India. Sri Lanka (Ceylon), Birmania, Thailanda, Vietnam, China, Coreea, Japonia, aceste misiuni întâmpină unele greutăţi.

În secolul XX, s-au promulgat de episcopii Romei cinci mari en-ciclici misionare, după cum urmează: „Maximum illud”, dată de papa Benedict XV, în noiembrie 1919, pentru intensificarea misiunii în China; „Rerum Ecclesiae”, promulgată de Papa Pius XI în 28 februarie 1926, pentru formarea preoţilor indigeni, urmată de hirotonirea primilor şase episcopi chinezi.

Papa Pius XII a promulgat, la începutul pontificatului său, pentri; organizarea misiunilor, enciclica „Summi pontificatus”, în 20 octombrie 1939, apoi enciclicile „Evanghelii praeconesv>, din 11 iunie 1951 ş: „Fidei domumy>, din 21 aprilie 1957, pentru constituirea Bisericilor indigene, conduse de propriii lor episcopi.

Incepând din 1923, preotul Lallemand a înfiinţat la Louvain, îi Belgia, săptămâni de misiologie, conduse din 1953 de P. Charlei (1883-1954).

Datorită străduinţelor lui Joseph Schmidlin (1876-1944) şi Rober Streit (1875-1930), a luat fiinţă în 1911, pe lingă universitatea dir Miinster, Internationale Institut fur missionsivissenschaftliche For schungen = Institutul informaţional pentru cercetări misionare, cari publică prima revistă de misiologie creştină: „Zeitschrift fur Missions ivissenschaft” = Revista de misiologie.

R. Streit a întocmit o lucrare bibliografică monumentală: Bibliotheca Missionum.

Pentru combaterea rasismului, Biserica romano-catolică a înfiinţa în Statele Unite Consiliul interrasial catolic (= Catholic Interracia Council) inaugurat la New York, în 1934, de J. Laforge şi negri. G. H. Hunton.

Biserica romano-catolică numără printre clericii ei o serie de ierarl de culoare. La sfârşitul Conciliului II Vatican.

— În 7 decembrie 196Î ea avea 228 de episcopi neeuropeni, adică 160 asiatici şi 68 africar (R. Aubert, J. Bruls şi ceilalţi, t. V, L'Eglise dans le monde modern* Paris, 1965, p. 443).

A ŞASEA

Epistola Enciclică a Bisericii una, slântă, catolică şi apostolică către ortodocşii de pretutindeni, 6 mai 1848, la J. D. Mansi, J. B. Martin, L. Petit, Sacrorum conci-liorum nova et amplissima collectio, t. 40, Paris, 1909, col. 377-418, text grec şi traducere franceză; vezi traducerea în limba română de Teodor M. Popescu, cu titlul de mai sus, în „Biserica Ortodoxă Română”, LIII (1935), nr. 11-12, text grec, p. 624-648; text trad. Rom., p. 649-688 şi Extras, Bucureşti, 1935; Touos 'ATfiitijs, Vatican-Phanar (1958-1970). Citta del Vaticano, 1971, 734 p. (Recueil des docu-ments echanges entre le Saint Si'ege ejE le Patriarcat Oecumenique, en langue grecque et franţaise); Ion Dumitriu-Snagov, Le probleme des Roumains et le Saint Siege, în coli. „Analecta Gregoriană”, Roma, 1978; S. Fedalto, La chiesa latina în Oriente, Verona, 1978, 308 p.; H. J. Stehle, Die Ostpolitik des Vatikans (1917-1975), Miinchen-Ziirich, 1975; J. Hajjar, Le Christianisme en Orient, Paris, 1962; W. de Vries, Orthodoxie et catholicisme. Traduit de l'allemand par J. Houel, Tournai, 1967; Idem, Rom und die Patriarchate des Ostens, Freiburg-Miinchen, 1963; Alexis Stawowski, Essai de theologie irenique, 1'Orthodoxie et le catholicisme, Madrid, 1966; G. Zananiri, Catholicisme oriental, Paris, 1966; Idem, Papes et Patriarches, Paris, 1962; J. Mayendorff, Orthodoxie et catholicite, Paris, 1965; Archimandrit Orest Kerame, Einheit mit der Orthodoxie. Meitingen bei Augsburg, 1963; Rosario F. Esposito, Leone XIII et 1'Oriente cristiano. Studio storico-siste-matico. Roma, Edizioni Paoline, 1961; P. Grigoriou, Sxeaetî xaGoXixwv xai îp6o86L (ov, Atena, 1968, 697 p.; Thomas Sartory, Die Katholische Kirche und die getrennten Christen. Papst und Bischolsworte zur Wiedervereinigung im Glauben, Diisseldorf, 1957; Ivan Sofronov, Histoire du mouvement bulgar vers l'Eglise Catholique au XlX-e siecle, voi. I, Les origines (1855-1865), Rome, 1960, XXIII – 400 p.; Gio-vanni Smit, Roma e l'Oriente Cristiano. L'Azione dei papi per l'unită della chiesa, Roma, 1944; G. Hofmann, Griechische Patriarchen und Romische Păpste. Unter-suchungen und Texte, Rom, 1928.

În limba română

Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Biserica slujitoare în Siânta Scriptură, în Si. Tradiţie şi în Teologia contemporană. Extras din „Studii teologice”, XXIX (1972), nr. 5-7, Bucureşti, 1972, p. 227-265; Cezar Vasiliu, Relaţiile dintre Biserica Ro-mano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, de la anunţarea Conciliului Vatican II (ianuarie 1959), până în decembrie 1970. Extras din „Ortodoxia”, XXXIII (1976), nr. 1, p. 51-234, Bucureşti, 1976, p. 17-28; Teodor M. Popescu, Atitudinea Vaticanului ţaţă de Ortodoxie în ultimii treizeci de ani, în „Ortodoxia”, I (1949), nr. 1, p. 30-90.

Papii din sec. XIX-XX:

C. Bastien, Les 262 papes. Les Souverains Pontiis de l'Eglise Catholique-Romaine et Apostolique, Montreal, 1982, XIV – 383 p.; Roger Aubert, /pon-tificato di Pio IX (1846-1878), 2-e edizione italiana sulla 2-a francese a cura di Giacomo Martina S. I., t. XXI de l'Histoire de l'Eglise… Sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin, Roma, Torino, 1976; J. Chelini, Les nouveaux papes, Paris, 1978; Chr. Weber, Quellen und Studien zur Kurie und zur Vatikamschen Politik unter Leo XIII, Tubingen, 1973; G. Monetti, Leone XIII, 3 voi, Roma, 1942; F. Haiward, Leon XIII, Paris, 1937; E. Soderini, II pontiiicato di Leone XIII, 3 voi., Milano, 1932-1933; W. H. Peters, The Lite oi Benedict XV, Milwaukee, 1959;

F. Hayward, Un pape meconnu.

— Benoâf XV, Paris-Tournai, 1955; F. Pichou, Benoât XV, Paris, 1940; P. Fernessole, Pie X. Essai historique, 2 voi., Paris, 1953;

G. Jarlot, Pie XI. Doctrine et action sociale, Roma, 1973; M. de Herdreux, Dans l'intimite d'un grand pape, Pie XI, Mulhouse, 1963; Z. Aradi, Pius XI, the pope and the man, Garden-City, 1958; C. Confalonieri, Pio XI visto da vicino, Torino,

1957; Leon Papeleux, Les silences de Pie XII, Bruxelles, 1980, 294 p.; Herbert

Schambeck, Pius XII zum Gedăchtnis, Berlin, 1977, 768 p.; B. Schneider, Pius XII, Gottingen, 1968; L. Chaigne, Potrait et Vie de Pie XII, St. Maurice et

Tours, 1966; I. Giordani, Pio XII, un grand pape, Torino, 1961; Constantin de

Ba varia, Papst Pius XII, Miinchen, 1959; La vie de l'Eglise sous Pie XII, Paris,

1959; O. Halecki, E. Pacelli, Pope oi the peace, New York, 1951; P. Borgelini,

/pastore angelico Pio XII, Firenze, 1948; A. Purdy, The Church oi the move.

The characters and policies oi Pius XII and Johannes XXIII, London, 1966.

Pentru misiunile catolice:

Bibliotheca missionum, 22 voi., Freiburg im Breisgau, 1933, apoi Bibliogd missionaria, Roma, în fiecare an; H.- W. Gensichen, Missionsgeschichte der neuj Zei/, 3-e Auflage, Miinchen, 1976; A.-M. Henry, Histoire des missions. Les Ji sions catholiques, în „Encyclopaedia universalis”, t. 11, Paris, 1971, p. 97 j K. S. tourette, A history oi the expansion o/Christianity, 1-2, London, 1971; J. Guem les Missions etrangeres, Paris, 1963; Alph. Mulders, Missionsgeschichte, Ratisbo 1960; S. Delacroix, Histoire universelle des missions catholiques, 4 voi., P ţ956-1959, cu o bogată bibliografie; Jos. Schmidlin, Die Katholischen Missic von der Volkerwanderungen bis zur Gegenwart, Berlin und Leipzig, 1925.

Cultul şi viaţa religioasă în Biserica romano-catolică.

Cultura teologică. Atitudinea catolicismului faţă de modernism. Conciliul II Vatican *

1. Cultul şi viaţa religioasă în Biserica romano-catolică

Revoluţia franceză din 1789 şi mişcările revoluţionare şi libei care au urmat în decursul secolelor XIX şi XX, în toate domeni şi mai urmează încă şi azi, mai ales pe teren social-politic, au Biserica romano-catolică în faţa unor multe şi grele probleme, a căror zolvare n-a fost uşoară, nici rapidă, nici completă. În unele privii şi-a impus ea punctul de vedere, în altele a trebuit să cedeze, în mai multe a adoptat atitudini de compromis. Lucrul acesta se vede ales din analiza scurtă a vieţii cultice şi disciplinare a catolicismu precum şi din evoluţia lui teologică în ultimele două secole.

Fără îndoială că în viaţa catolicismului modern şi contemporan existat şi există multe calităţi, multe părţi luminoase, care dovec vitalitatea lui viguroasă.

Dar, datorită industrializării, fenomenul secularizării sau al Îs zării a luat în ţările din Occidentul Europei, mai ales în marile or proporţii considerabile. Viaţa proletarizată a milioane de oameni ţările industrializate, care trăiesc în prezent în mari aglomeraţiuni bane şi pun noi şi multiple probleme, nu mai poate fi îndrumată, punct de vedere religios, ca în secolele XVIII şi XIX, când majorit; oamenilor îşi câştigau existenţa datorită muncilor agricole în sate centre mici.

Pietatea creştină s-a putut menţine totuşi vie în ţările cu m rităţi catolice, datorită cultului, oficierii dese a Missei catolice (li ghia), a sărbătorilor, a acţiunilor sociale de caritate practicate de şi de diferite asociaţii de binefacere, misionarilor şi mai ales unor fi religioase cu calităţi deosebite, a căror pietate a atras şi atrage milic de creştini la Biserică.

Astfel a fost preotul din Ars, dioceza Belley, Franţa, J. Mărie V ney (1786-1859), om simplu, fără şcoală teologică savantă, dar cu lităţi deosebite de pastoraţie, ale cărui predici pline de profetism Şi minunile sale, au atras mii de pelerini de pretutindeni.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

De asemenea, Sfânta Therese (1873-1897) de Lisieux, Franţa, a; ras prin sfinţenia vieţii sale mii de credincioşi.

În Franţa, arătarea Maicii Domnului, în 1858, păstoriţei Berna- „tte Soubirous la Lourdes (Pirinei), a creat un puternic val de pietate jpulară, care se menţine neîntrerupt până astăzi în lumea catolică.

: eastă pietate populară este permanent întreţinută în Franţa şi de ltul poporului francez pentru Fecioara din Orleans, Jeanne d'Arc

— 1431), arsă pe rug la 30 mai 1431, beatificată în 1909 de papa us X (1903-1914) şi canonizată în 1920 de papa Benedict XV (1914- '22). De cinstire deosebită se bucură şi Anna Caterina Emmerich

1824), pe trupul căreia au apărut stigmatele Domnului.

Nu-i mai puţin adevărat, însă, că propaganda exagerată care prede şi însoţeşte multe, din aceste manifestări religioase din ţările catoe a avut şi are şi umbrele ei. Se fac pelerinaje spre a se vedea aşaa „Cămaşă a lui Hristos” la Trier, în Germania, „Casa de la Loretto”, î Italia, unde ar fi locuit – fără să se poată dovedi istoriceşte -¦ Sfânta cioară Măria!; se abuzează, de asemenea, de procesiuni cu hostii de alte forme de pietate şi devoţiune care au fost criticate cu asprime iar în Biserica romano-catolică.

O mulţime de congregaţii şi asociaţii au luat fiinţă îndeosebi în lia, Franţa, Germania, Austria şi în alte ţări. Încă din 1833, Fr. Ozanam (f 1853) a înfiinţat Conferinţa de caritate (Conference Charite), cunoscută sub numele de Societe de Saint Vincent de Paul 76-1660), cu scop de vizitare şi îngrijire a bolnavilor la domiciliu, luat fiinţă apoi diferite asociaţii muncitoreşti şi ştiinţifice. Dintre societăţile ştiinţifice amintim Gorresgeselschaft (1876), în rmania, Leogeselschaft (1892), în Viena, apoi Augustinusverein (1878), îtru sprijinirea presei catolice.

O asociaţie de binefacere care a avut un mare succes în Franţa şi ţările Europei Occidentale se numeşte Petites soeurs des Pauvres = -Ale surori ale săracilor, înfiinţată în 1840 de bretona Jeanne Jugan 92-1879), care îngrijeşte de bâtrâni.

S-au înfiinţat alte societăţi de tot felul pentru studenţi, tinere fete, îilii sărace, muncitori, artişti etc, care s-au unit toate, în 1897, în >ciaţia „Caritas”, cu sediul la Freiburg im Breisgau, Germania, unde, 1925, are şi un institut superior.

Se duce o luptă continuă şi perseverentă pentru moralizarea în-fii societăţi, deşi moralitatea nu-i chiar atât de înfloritoare, cum ¦turisesc înşişi romano-catolicii.

Cultul şi viaţa liturgică. Prin calitatea ei, viaţa liturgică formează orul celei mai vii înnoiri a catolicismului în lume. In secolul trecut, cel care a promovat cel mai mult studiile şi trăi-liturgică a fost francezul P. Gueranger (f 1875), autor al multor Iii de specialitate. S-au înlăturat liturghiile locale, încât Liturghia 'roziană nu se mai săvârşeşte decât la Milano, cea mozarabă, la Toiar cea galicană, la Lyon.

La finele secolului XIX şi în secolul XX, romano-catolicii au desfă-it o activitate deosebită pentru dezvoltarea Mişcării liturgice în vederea cultivării pietăţii euharistice şi a cuminecării dese a credincioşilor prin aşa-numitele Congrese euharistice, ţinute în diferite ţări din Eu ropa şi America. Primul Congres euharistie s-a ţinut la Lille, îr franţa, în 1882, urmat de Congresul de la Ierusalim, ţinut întn 13-21 mai 1893. Numeroase alte congrese euharistice au urmat dup; aceea: Roma (1905 şi 1922), Tournai (1906), Metz (1907), Londra (1907) Colonia (Koln, 1909), Montreal, în Canada (1910), Madrid (1911), Vien; (1912), Lourdes (1914), Chicago (1926), Zagreb (1923) şi Liubliana (1925)

Muzica şi arta bisericească au venit şi ele în ajutorul acestei ac ţiuni, numită Mişcarea liturgică, fiind unul dintre cele mai semnificati fenomene ale catolicismului contemporan. Cu toate acestea însă, miş carea liturgică n-a prins prea mult, pentru că la Conciliul II Vaticai (1962-1965) se folosea în cult limba latină, neînţeleasă de diferitei popoare din lume, de credinţă catolică. De aceea Conciliul II Vatica a hotărât să se introducă limbile naţionale în cultul Bisericii romano catolice, urmând prin aceasta exemplul Bisericii Ortodoxe.