Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Mai exageraţi în afirmaţiile lor au fost Julius Wellhausen (f 1918) i alsacianul Ed. G. E. Reuss (f 1891), care au criticat cărţile Pentateu-lului.

Şcoala raţionalistă protestantă a dat naştere la cele mai multe direc-ii, cu cei mai îndrăzneţi teologi. După orientarea raţionalist-vulgară, ustrată de H. Eberth, Gottlob Paulus (f 1851), J. H. D.'Zschokke (1848) a. – care afirmă că minunile lui Iisus Hristos sunt fapte pur naturale – lenţionăm îndeosebi direcţia istorico-criticistă, ilustrată mai ales de exe-eţii W. Gesenius (f 1842), 'Wilhem M. L. De Wette (f 1849), care au cău-ît cei dintâi să combată critic autenticitatea cărţilor Noului şi Vechiu-n Testament.

Pe aceştia i-a depăşit, însă, orientarea hegeliană de stingă a şcoalei în Tiibingen, condusă de Fr. Chr. Bauer (f 1860), D. F. Strauss (f 1874), runo Bauer (f 1882), Ludwig Feuerbach (1872) ş.a., dintre care ulti-tii au ajuns la concepţii materialiste. Astfel, Fr. Chr. Bauer, aplicând ialectica hegeliană – teză, antiteză, sinteză – la epoca biblică, s-a iăduit, bucurându-se în vremea lui de un succes zgomotos, să arate că Tierile Noului Testament sunt tendenţioase, izvorâte din ciocnirea iu-îismului cu elenismul. După opinia sa, numai câteva scrieri neotesta-entare ar data din secolul întâi, iar restul din secolele II şi III.

La rândul său, D. F. Strauss spunea, în opera sa Das Leben Jesu = iaţa lui Iisus, Tiibingen, 1835, că faptele şi figura lui Iisus Hristos sunt zultatul unor mituri create de imaginaţia şi evlavia ulterioară a creşti-smului. Ucenicii acestora întrecură pe dascăli. Bruno Bauer, bunăoară, irma că Evangheliile sunt chiar falsificări tendenţioase ale unor impos-ri, iar Ludwig Feuerbach spunea că întreg creştinismul nu-i decât o vinizare a omenirii, neavând în mod obiectiv nimic divin în el.

Din fericire, asemenea teorii au fost de mult abandonate, chiar şi în mea protestantă, întrucât în prezent teologia protestantă a revenit, în nere, la temele iniţiale ale Reformei din sec. XVI.

3. Direcţii teologice protestante după 1870.

Când industrializarea a atins păturile largi ale populaţiei, nu se n putea vorbi omului doar teoretic şi filosofic, ci trebuia să se acţion< mai mult practic, arătând valoarea şi conţinutul etic al creştinismului influenţa lui binefăcătoare asupra dezvoltării întregii societăţi. Acest: cru îl face şcoala lui Albrecht Ritschl (f 1889), întemeietorul istor mului.

După el, teologia nu este descriere a stărilor sentimentale-en ţionale, ca în concepţia lui E. Schleiermacher (f 1834), ci revelaţia is ricâ, ce culminează în Hristos, dar care nu interesează atât ca dogmă, mai mult ca valoare etică, având menirea de a cuceri lumea şi a sădi ea simţul datoriei, al cinstei. Albrecht Ritschl (f 1889) ia ca punct de p care teza kantiană a imposibilităţii omului de a cunoaşte das Ding sich = lucrul în sine, substanţa sau esenţa lucrurilor, care se arată manifestările sale, în fenomene, pentru a trage concluzia că nici desţ Dumnezeu în Sine, nu putem cunoaşte nimic şi de aceea nu putem de matiza nimic. El mergea şi mai departe când afirma că Biblia nu-i ins rată, ci are valoare numai pentru lumea de aici, în imanenţă şi în is rie, pentru faptul că aproape toţi au admirat-o şi s-au lăsat conduşi ea. Teologia lui Albrecht Ritschl e tipic germană, tipic burgheză terestră.

Concepţia teologică ortodoxă respinge „agnosticismul” şi „adogmat mul” lui Albrecht Ritschl, deoarece însuşi Domnul Hristos ne încred ţează, spunând: „Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trir pe Mine” (Ioan 22, 45). Iar cât priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, M tuitorul a spus: „Aceasta este viaţa de veci, să Te cunoască pe Tine, s gurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trim (Ioan 18, 3).

Şcoală lui Alb. Ritschl a avut mulţi reprezentanţi, ca: VV. He mann (f 1922), Th. Kaftan (f 1923), Ferd. Kattenbusch, dar mai a Adolf Harnack (1851-1930), profesor universitar şi directorul Insti tului de cercetări ştiinţifice la Berlin, renumit atât în domeniul teo gic, cât şi pe teren social şi politic, în Germania şi în străinătate. H nack s-a născut la Dorpat (Tartru în Estonia), unde ţarismul asuprea neortodocşi. De aceea el şi-a format o idee preconcepută despre Bis„ ca Ortodoxă şi despre tradiţia veche a Bisericii, numind pe nedrept (todoxia „o Biserică pietrificată” în imobilitatea ei seculară.

Dintre numeroasele lucrări ale lui A. Harnack, menţionăm ca i însemnate, pentru concepţia lui, următoarele: Das Wesen des Chi tentums = Esenţa creştinismului (tratat de istoria dogmelor), Leip: 1909; Dogmengeschichte, Grundriss der theologischen Wissenschaft Istoria dogmelor, Fundamentul ştiinţei teologice, Freiburg im Breisg 1893 în care scoate în relief că întreg creştinismul şi Evanghelia nu s decât manifestarea iubirii părinteşti a lui Iisus Hristos pentru lume, ii; re din care vechea Biserică a făcut mai târziu o „Evanghelie despre Iisi Creştinismul simplu şi fără dogme al lui Iisus a fost falsificat de cu tarea greacă din secolele II şi III, care a dus la o „accentuată eleniz creştinismului„: „eine akute Hellenisierung des Christentums„. Ca are, dogmatizarea creştinismului este „opera spiritului elenic aplicat vangheliilor”. A. Harnack, însă, greşeşte, deoarece este ştiut că nu ele-jmul a descoperit substanţa dogmelor creştine, ci dogmele au luat stere din Revelaţie. Fondul dogmelor creştine, formulate de Sinoadele umenice, se află în Revelaţia divină.

Adolf Harnack a speriat, desigur, autoritatea superioară protestan-prin afirmaţiile lui îndrăzneţe, mai ales prin combaterea Simbolului ostolic, introdus chiar de la început în cărţile de cult protestante, dar eretul din vremea lui îl admira, sărbătorindu-1 şi ascultându-1 cum 3 mai fost, poate, ascultat, înaintea lui, decât filosoful J. G. Fichte 1814) şi istoricul Leopold von Ranke (f 1886). Operele lui A. Har-: k se referă la istoria literaturii vechi creştine, la misiunea şi răspân-ea creştinismului în primele secole, la istoria dogmelor etc. Sunt ligur opere de bogată informaţie şi erudiţie, dar poartă în ele şi unele iri istorice.

Importanţi sunt şi teologii contemporani lui A. Harnack, dintre care intim: A. Albert Hauck (f 1918), H. Scheel, R. Seeberg, F. Loofs 1928), istoricii H. Schubert, K. Holl (f 1926), G. Kriiger (f 1927), H.~ lelis şi, în secolul XX, renumitul istoric din Berlin, Hans Lietzmann 1943).

Ultima mare şcoală protestantă dinaintea primului război mondial 14-1918) este aceea de Istoria religiilor (ReligionsgeschichtHche Theo-e). Întemeiată în urma cercetărilor orientalistice, referitoare la epoca li că şi a culturii religioase a popoarelor răsăritene. Cercetătorii: ii de Lagarde (f 1891), A. Eichorn (f 1827), Hermann Usener (f 1905), Gunkel (f 1932), W. Bousset (f 1920), Ernst Troeltsch (f 1923), Al-t Schweitzer (f 1965) ş.a. au susţinut că creştinismul nu este sin-a religie relevată de Dumnezeu, ci e numai una din multele religii ce, din care acesta a împrumutat multe idei printr-un. Sincretism jerat. Cartea lui Franz Delitzsch (f 1890), Babei und Bibel, afirma ntreg creştinismul îşi are originea în Babilon, deci nu e inspirat, iar 5rt Schweitzer, în Geschichte der Leben Jesu Forschung = Istoria etării vieţii lui Iisus, afirmă că viaţa lui Iisus Hristos a fost contrată în decursul timpului, fiind confecţionată din bucăţi şi din teme umutate din toate sistemele religioase vechi. Acelaşi lucru îl face cu Tainele Bisericii, cu monahismul şi chiar cu dogmele creştine:? Sunt împrumutate din misterele eleniste sau din religiile orientale. S-au creat şi o şcoală de psihologie şi alta de jilosofie religioasă, dintâi cu influenţe din literatura franceză şi americană, având ca tentanţi pe Emil Durckeim (f 1917), W. James (f 1910) şi la ger-: pe Sigmund Freud (f 1939), cealaltă ilustrată mai ales de gerdintre care amintim pe Ernest Troeltsch (f 1923), R. Otto '37), G. Wobbermin ş.a., ambele şcoli străduindu-se să reducă creş-nul doar la stări psihologice sau chiar la concepţii filosofice. Sunt iemenea şi mulţi alţi teologi protestanţi care şi-au creat renume în ite alte ţări, cum a fost în Suedia arhiepiscopul de Uppsala, Nat-Soderblom (f 1931), istoric al religiilor, care a avut un rol de seamă la Conferinţa grupării Life and Work – Viaţă şi Acţiune, ţinută în ca drul mişcării ecumenice, la Stockholm, între 15 şi 3(c) august 1925. Ii Franţa, amintim pe Louis Auguste Sabatier (f 1901) şi pe fiul săi P. Sabatier (f 1928), pe Fernand Menegoz, Louis M. E. Bertranc (f 1941), W. Monod (f 1943), Maurice Goguel (f 1955); în Elveţii amintim pe A. Vinet (f 1847), G. Godet (f 1901); în lumea angl'o saxonă pe Cosmo Gordon Lang (f 1845); în Danemarca, pe cunoscutu şi renumitul scriitor şi filosof Soeren Kierkegaard (f 1855) şa.

4. Direcţii teologice protestante după primul război mondial

Cele două războaie mondiale din sec. XX, 1914-1918 şi 1931-1945 au zguduit până în străfunduri conştiinţele. Certitudinea şi uşurinţa ci care se vorbea în diferitele şcoli protestante despre Dumnezeu, despre Evanghelie şi despre religie n-au dus pe credincioşi mai aproape ds Dumnezeu şi nici nu i-au făcut mai buni.

A luat naştere acum o nouă teologie, numită Teologia dialectice sau Teologia crizei, care s-a străduit să pună în relief ideea că pe Dumnezeu nu-1 putem cunoaşte în mod istoric, nici speculativ, nici descriptiv, ci numai stând cu frică şi cu cutremur înaintea Lui, într-o poziţii de criză, de conştiinţă a păcătoşeniei noastre. Despre Dumnezeu puterr să vorbim în mod antinomic sau dialectic: El este iubitor şi drept îr acelaşi timp, este stăpân şi părinte, este ascuns şi deschis. Dumnezei este o realitate obiectivă, total despărţită de lume, iar Biblia e glasu Lui. Nu noi ne apropiem de El pe o cale subiectivă, ci El, Dumnezeu se apropie de noi, vorbindu-ne, nu prin cuvinte, ideologii şi programe ci chemându-ne la judecata Lui eshatologică prin starea de zbucium ş frămintare în care petrecem din clipa în care auzim glasul Lui.

Recunoaştem că e multă smerenie în această concepţie teologică care a surprins cea mai mare parte a teologilor din secolul XX, dar ni putem să nu observăm că se simte în ea mult spirit calvinist cu nuanţe de judecată aspră şi prea rece, aşa cum reiese din gândirea lui J. Calvin (f 1564).

Teologia dialectică sau „a crizei” a avut premergători (1855) pe fenomenologii precum şi existenţialiştii mai noi: M. J. Lavelle (f 1939) Max Scheler (f 1928), Martin Heidegger (f 1975), Karl Jaspers (f 1969) ş. a.

Cel mai cunoscut reprezentant al teologiei dialectice este Karl Barth (1886-1968), născut la Basel, în Elveţia, profesor la Marburg în Germania, apoi la Basel. El a făcut numeroase călătorii, ca un apostol modern, şi a ţinut numeroase conferinţe în multe ţări din Europa şi chiar în America de Nord.

Karl Barth abandonează poziţia seculară a dogmaticii protestante, care pornea de la experienţa individuală, de la subiectivismul antropocentric, punând în centrul teologiei sale teocentrismul şi puterea ciivân-tului lui Dumnezeu: Das Wort Gottes, puternic afirmat îndeosebi în lucrarea Der Romerbrief = Epistola către Romani (ed. I-a Miinchen, rrjIxl. XJA. UA. A ŞASEA

18; altă ediţie, în 1922) şi în alte numeroase studii, dar mai ales în gmatica sa, Ziirich, 1947, trad. Francaise, 20 voi., Munchen-Ziirich 30-1967.

În genere, teologia sa dogmatică are la bază tradiţia calvinistă. Alături de Barth, amintim pe Fr. Gogarten (f 1967), profesor la ia, renumit prin operele sale de căpetenie: Die religiose Entschei-n, g = Decizia religioasă, Jena, 1921: Von Glauben und Offenbarung spre credinţă şi Revelaţie, Jena, 1923; Ich Glaube în den dreieinigen tt = Cred într-Unui Dumnezeu întreit, Jena, 1926; Glaube und Wir-: hkeit = Credinţă şi realitate, Jena, 1928 ş.a.

Amintim, de asemenea, pe Emil Brunner (n. 1889), profesor la rich, în Elveţia, despărţit de Barth prin studiul său Natur und Glaube Natură şi credinţă, Basel, 1934, la care Barth a răspuns: Nein. Twort an Emil Brunner = Nu. Răspuns lui Emil Brunner. Miinchen, 4. Mai amintim, dintre lucrările lui următoarele: Erlebnis, Erken-is und Glaube = Eveniment, cunoştinţă şi credinţă, Tiibingen, 1923; Grenzen der Humanităt = Hotarele umanităţii, Tiibingen, 1922; igionsphilosophie der evangelischen Theologie = Filosofia religioa-i teologiei evanghelice, Tiibingen, 1927; Theology of Chrisis = Teo-la crizei, Tiibingen, 1927; Dogmatik, Ziirich, 1948.

E de remarcat că teologia lui E. Brunner are la bază tradiţia zwin-: nă a Bisericii reformate din Ziirich, dar, în unele privinţe, se apro-de Ortodoxie.

Mai amintim pe Rudolf Thurneysen (f 1940) şi Paul Tillich (1886 965), la care domină în genere grija predicării Evangheliei adaptate iinciosului modern.

De asemenea, Dietrich Bonhoeffer (f 1945), cunoscut teolog ger-î, se ocupă cu „interpretarea religioasă a textelor biblice”. Pentru studiile biblice amintim pe Maurice Goguel (f 1955), pro->r la Facultatea de teologie protestantă din Paris, care s-a remarcat î cunoscutele sale studii: Jesus de Nazareth: Mythe ou histoire, is, 1925 şi Jesus et Ies origines du christianisme, Paris, 1934, în care, bătând pe numeroşi istorici şi teologi protestanţi, a pus în lumină ricitatea lui Iisus Hristos.

Tot la francezi, amintim pe Oscar Cullman, profesor la Facultăţile teologie din Strasbourg, Basel şi Paris, care, prin numeroasele sale

Iii, pune în lumină istoria mântuirii, aşa cum reiese ea din scrierile lui Testament şi din vechea tradiţie creştină. La germani, merită imintim pe Rudolf Bultmann (n. 1884-1976), care, în studiile sale, ulează „demitologizarea” Scripturii, metodă care a fost aspru critide numeroşi teologi protestanţi şi romano-catolici, pentru exagerăei.

În istorie, amintim, la germani, pe Hans Lietzmann (f 1943), cu-ut îndeosebi prin lucrarea sa Geschichte der alten Kirche = Istoria iii Biserici, 4 voi., Berlin, trad. Franqaise, t. I-II, par Andre Jundt, s, 1936-1937; t. III, Paris, 1941.

În afară de curentele amintite, după cel de al doilea război mon-(1939-1945), au apărut în lumea protestantă o serie de teologii care de care mai bizare, ca: teologia radicală, cunoscută sub numele d teologia morţii lui Dumnezeu, care propune interpretarea credinţei creş tine prin cultura laică. Ea a fost pusă în circulaţie mai ales în Statei Unite ale Americii de către Th. J. J. Altizer, Paul M. van Buren, Vv Hamilton ş.a. Teologia radicală înlăturând credinţa în Sfânta Treime ţ negând puterea Logosului creator, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întru pat pentru mântuirea lumii, nu poate asigura creştinilor mântuirea, di: care cauză a şi fost părăsită.

Episcopul anglican John A. T. Robinson este promotorul curentu lui numit teologia secularizării, care exclude orice posibilitate de referi re la Dumnezeu cel transcedent, fiind o concepţie care socoteşte ca rea lă doar această lume. Sistemul său nu are o fundamentare dogmatica ci tinde mai mult spre sociologie. El s-a inspirat din teologia lui E Bonhoeffer şi a fost continuat de Harvey Cox în Statele Unite.

Un alt curent teologic apărut în Occident este teologia politică numită şi teologia speranţei, prin care se încearcă a se da un răspun la vasta mişcare de eliberare de sub toate formele de exploatare colo nialistă şi post-colonialistă. Reprezentanţii de seamă ai teologiei politi ce sunt Jiirgen Moltmann, calvinist, profesor de teologie dogmatică 1, Tiibingen şi J. B. Metz, romano-catolic, profesor la Universitatea dii Munster, R. F. Germania.

J. Moltmann este autorul lucrării Theology of Hope = Teologii speranţei, London, 1969. „Teologia politică” sau „Teologia speranţei) încearcă să rezolve criza creştinismului contemporan apusean. Creştinis mul este văzut de această teologie nu numai pe plan eshatologic, prii speranţa învierii morţilor, ci şi prin iubirea lui Dumnezeu faţă de crea tura Sa, faţă de lumea ameninţată şi oprimată, care progresează pe ca lea libertăţii în Hristos cel răstignit şi înviat. Creştinul plin de spe ranţă trăieşte în perspectiva viitorului rezervat de Dumnezeu omenirii Văzută în ansamblul ei, „teologia politică” este lipsită de osatura ei teo logică fundamentală.

Filosoful Ludwig Wittgenstein a pus în circulaţie teologia tăcerii afirmând că în teologie există „inexplicabilul”, despre care nu se poat< vorbi şi trebuie să tăcem.

Mai sunt şi alte curente şi direcţii în protestantism, care apar repe de şi dispar tot atât de repede, ca unele melodii la modă.

Evident, în toate şcolile, curentele şi direcţiunile teologice protestante se remarcă şi în timpul nostru mari contradicţii care, fireşte, duc ia fărâmiţarea în continuare a protestantismului, fapt pe care-1 regreţi îndeosebi cercurile conducătoare ale Bisericii Protestante. Fărâmiţare; aceasta, regretată de mulţi, a făcut pe unul dintre teologii protestant din Franţa, Wilfred Monod (f 1943), profesor la Facultatea de teologi* protestantă din Paris, să afirme că: protestantismul este, înainte d (orice, o metodă intelectuală, un principiu moral, o experienţă spirituală pe scurt, un spirit. A face din el o religie e un nonsens (Du Protestau tisme, Paris, 1928, p. 222).

— LWUAUA A ŞASEA

Lucrări generale pentru protestantism

Owen Chadwich, The Retormation, Harmondsworth, England, reprinted, 1975; lymond H. Lennhardt, Le Protestantişme en France et dans Ies pays latins, Paris, 75 j Valdo Viney, La Riiorma protestante, Brescia, 1972, 448 p. (autor Valdenz); Robert et S. Mours, Les Eglises reiormees en France du XVIII-e siecle ă nos jrs, Paris, 1972; H. Ttichle, C. A. Bouman et J. Le Brun, Reforme et contre-re-rme, (Nouvelle histoire de l'Eglise, sous la direction de J. Danielou et H. Mar-i, t. 3), Paris, 1968; L. Dunstan, Le Protestantişme, Paris, 1968; Roger Mehl, La i'ologie protestante, Paris, 1967; Gh. H. Tavard, Protestantism, în „New Catholic cyclopaedia”, t. XI, Washington, London, 1967, p. 891-899; Idem, Protestantism, d. R. Attwater, New York, 1959; R. Pury, Qu'est-ce que le Protestantişme, Paris, Î5; J. P. Dolan, History ol the Reiormation, New York, 1965; R. W. Albright, A sfo/y of the Protestant Episcopal Church, London, 1964; J. Lortz, The Reiormation: problem lor today, tr. J. C. Dwyer, Westminster, 1964; E. G. Leonard, Histoire ge-rale du Protestantişme, 3 voi., Paris, 1961-1964; M. Bucsay, Der Protestantis-s în Ungarn, 1521-1978. Ungarns Retormationskirchen, în Geschichte und Ge-iwart, Bd. I, Wien, 1977; Gyula Nagy, Bishop, and Lâszlo Papp, Bishop, Relormed urch în the Socialist Republic ol România, Cluj-Napoca and Oradea, 1976; P. n-Boriena, El Protestantismo en America Latina, Freibourg (Elveţia). 1962-1963; S. Hudson, American Protestantism; K. S. Latourette, A History oi the Expansion Christianity, 7 voi., London, 1937-1945; L. Bouyer, The Spirit and Forms ol itestantism, tr. A. V. Littledale, Westminster, Md., 1956; J. Lortz, Die Relorma-i în Deutschland, 2 t., Freiburg im Breisgau, 1949; Wilfred Monod, Du Protes-tisme, Paris, 1928; J. T. Mc. Neill, The History and Character ol Calvinism, idon, 1954.

Ortodoxia şi protestantismul loan Karmiris, 'Op8o8oLt'a xsi IIpoTeotavtiCfjios Atena, 1937; A. S. Homiakoff, glise Latine et le Protestantişme du point de vue de l'Eglise d'Orient, Lausanne, 2; Ernst Benz, Die OsTkirche im Lichte der Protestantischen Geschichtschreibung der Reiormation bis zur Gegenwart, Munchen, 1952; Idem, Wittenberg und en der Ostkirche, Marburg, 1949.

Pentru Karl Barth şi alţi teologi protestanţi: H. Delhougne, Karl Barth et la onalite. Periode de la dogmatique, These, Paris, 1983, XII – 696 p.; H. Zahrnt, theologie protestante au XX-e siecle, Paris, 1969; H. Bouillard, Karl Barth, 3 voi., s, 1957; H. Kung, Justilication. La Doctrine de Karl Barth et une rellection catho-e, Einsiedeln, 1957; H. U. von Balthasar, Karl Barth, presentation et signilication sa theologie, Cologne, 1951; R. Bultmann, Jesus. Mythologie et demythologisation. I. par F. Freyss, S. Durant – Gasselin (Payot), Paris, 1968; A. Mallet, Bultmann i mort de Dieu, Paris, 1968.

Pentru Dietrich Bonhoeffer: D. Bonhoeiier, Gesammelte Schrilten, Bd. I-IV,: -1961; Die Miindige Welt, Bd. I-V, Munchen, 1955-1965; R. Feil, Verspieltes;? Dietrich Bonhoeiier und die deutsche Nachkriegsprotestantismus, Munchen, '; Rene Marle, Bonhoeiier. The Man and the Work, London, 1962; A. Dumas, Une ologie de la realite: Bonhotier, Geneve, 1968; E. Bethge, Dietrich Bonhoeiier. Ilogie, Christ, Zeitgenosse, R. Mari, Dietrich Bonhoeiier, temoin de Jesus-Christ îl ses ireres, Paris, 1967; H. Ott, Wirklichkeit und Glaube (D. Bonhoeffer), Zii-

1966. M. E. Marty, The Place ol Bonhoefler, New York, 1963; J. D. Godsey, The >logy o! Dietrich Bonhoeiier, Philadelphia, (U. S. A.), 1960; H. Miiller, Von der he zur Welt, Leipzig, 1961; T. Tillirh, Gesammelte Werke, I-XIV, Stuttgart, -1975; Idem, Der Protestantismus ats Kritik und Gestaltung, 7 Bande, Stut- 1960; Michel Marc, De Schleiermacher ă Tillich, ou l'enjeu de la Theologie tienne, Lille, 1977, 550 p.

În limba română

P'„- prof. Nic. Dură, Teologie şi teologii. Teologia ortodoxă şi noile curente igice, în „Ortodoxia„, XXXVIII (1968), nr. 4, p. 46-77; Pr. conf. Şt. Alexe, nte şi tendinţe noi în teologia contemporană, în „Ortodoxia”, XX [X (1977), nr.

124; Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, Extras din „Studii teologice” (1972), nr. 5-8, p. 154-199; Idem, Teologi protestau şi anglicani actuali. Consideraţii asupra teologiei după 450 de ani do la Reiormt în „Studii teologice”, XIX (1967), nr. 9-10, p. 555-564; Pr. prof. P. Rezuş, Teolog probleme şi curente noi în Protestantismul contemporan, în „Studii teologice”, XL (1967), nr. 5-6, p. 247-275; Drd. Viorel Mehedinţu, Concepţia ecleziologicâ a h Karl Barth privită din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. p. 561-578; Pr. Milan Şesan, Ortodoxia în faţa reformei şi a uniaţiei, în „Mitropoli Ardealului”, VII (1962), nr. 3-6, martie-iunie, p. 262-283; N. Chiţescu, Frâmântă şi contradicţii ideologice în sânul protestantismului în „Mitropolia Olteniei”, VI (1956), nr. 4-5, p. 275-294 (p. 275, bibliografia pentru Karl Barth); Idem, Orh doxie şi protestantism, în „Ortodoxia”, II (1950), nr. 3, p. 383-493; Pr. Prof. Ioa Rămureanu, Specilicul Ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-catolică şi Prc tcstantismul în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXX (1956), nr. 10, p. 577-600 Idem, Configuraţia actuală a creştinismului, în „Studii Teologice”, I (1949), nr. 3-¦ p. 119-144.

Anglicanismul în Europa şi America * 1. Organizarea Bisericii anglicane de la 1800 până azi

Biserica din Anglia are o înfăţişare deosebită faţă de Bisericile de p continentul european, Britania propriu-zisă este anglicană, Scoţia est calvinistă-prezbiteriană, iar Irlanda, catolică, cu excepţia Irlandei d Nord, unde anglicanii, la o populaţie de un milion şi jumătate, sunt î proporţie de 2/3 faţă de catolici.

Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri principal de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene, care au păstrat forma epis copaia în conducere, cum este Biserica Anglicană mamă, şi ramur Bisericilor prezbiteriene, numite şi evanghelice, care au la conducere lor prezbiteri.

Raporturile de colaborare dintre Biserica anglicană şi Biseric prezbiteriană s-au stabilit, după lungi conversaţii, abia în 1957.

Conferinţa Comuniunii anglicane – Anglican Comunion, întrunit la Lambeth Palace, 1930, a dat acesteia următoarea definiţie, în ceea c priveşte doctrina, cultura şi disciplina: „Comuniunea anglicană este o co munitate în cuprinsul Bisericii, una, sfântă, universală şi apostolică, for mată din acele dioceze, provincii sau Biserici regionale propriu-const: tuite, în comuniune cu Scaunul de Canterbury, care au în comun ui mătoarele caracteristici: 1. Menţin şi propovăduiesc credinţa şi struc tura (Order) universală şi apostolică, aşa cum sunt în general exprimat în The Book of Common Prayer = Cartea comună de rugăciune, aprc bată de Bisericile lor; 2. Sunt Biserici particulare sau naţionale şi c atare promovează o expresie naţională a credinţei vieţii şi cultului eres tin pe teritoriile lor; 3. Ele sunt unite nu printr-o autoritate central legislativă şi executivă, ci printr-o lealitate reciprocă, susţinută de cătr sfatul comun al episcopilor adunaţi în Conferinţă. (Report of the Lan, beth Conference 1930. London, 1930, p. 55).