Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Din această definiţie reiese că Bisericile particulare sau naţional ale Comunităţii anglicane trebuie să păstreze o unitate fundamental în credinţă, cult şi disciplină cu Scaunul de Canterbury, dar pe de aii

Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Parte pot avea o organizare autonomă şi tradiţii proprii, care să nu afecteze raporturile de comuniune cu Scaunul de Canterbury.

Comuniunea Anglicană include în prezent 18 unităţi independente, naţionale sau regionale, răspândite pe toate continentele. Aceste unităţi sunt împărţite în 340 de dioceze şi numără aproape 50 de milioane de membri, majoritatea cetăţeni ai Marii Britanii şi ai fostelor colonii Dritanice. Locul central în Comuniunea anglicană îl ocupă Biserica – Church of England, ca „Biserică mamă”.

Odată cu dezvoltarea economică a coloniilor Imperiului englez, s-a mpus autonomia religioasă a Bisericilor din colonii, deoarece până itunci acestea depindeau direct de Arhiepiscopia de Canterbury.

În urma proclamării independenţei Statelor Unite, la 4 iulie (1774. Hserica anglicană episcopală din America s-a proclamat autonomă, din 784.

În 1893, s-a proclamat autonomă Biserica anglicană din Canada, ir mai târziu Biserica provincială din regiunea West Indies (Antile), şi Iţe Biserici de pe continentul nord-american.

În Orient, Biserica anglicană a înfiinţat, de la 1600, The East India ompany = Societatea Indiei de Răsărit, care a făcut misiune în Inia, Pakistan, Burma şi Sri Lanka (Ceylon).

Arhiepiscopia anglicană de Ierusalim are legături directe cu Scau-ul de Canterbury.

Din secolul XIX a luat fiinţă o Biserică anglicană în Australia şi ta în Noua Zeelandă, care sunt autonome.

Alte Biserici anglicane s-au organizat în Africa occidentală, în frica de Est, Africa Centrală şi Africa de Sud, care are numărul cei ai mare de credincioşi.

Cu toată această împărţire în Biserici autonome, răspândite în nerica, Africa, Asia şi Australia, arhiepiscopul anglican de Canter-ry este respectat ca primul dintre toţi episcopii anglicani din lume, este de drept preşedintele Conferinţelor pan-anglicane şi conducăto-1 de onoare al tuturor ramurilor de Biserici din Comuniunea angli-nă.

Din 1862, episcopii anglicani se întrunesc la intervale de zece ani Conferinţe pan-anglicane, la Lambeth Palace, Londra, al Arhiepiscopi de Canterbury, discutând probleme dogmatice, morale, canonice şi ministrative. S-a discutat uneori problema revizuirii Cărţii de rugă-ne (Common Prayer Book), dar poporul englez şi parlamentul An-? I s-au opus la orice fel de revizuire.

Afară de sinoadele şi conferinţele episcopale, Biserica anglicană sinoade şi adunări generale, la care pot lua parte şi preoţii, uneori ar şi mirenii, dar numai cu vot consultativ.

Ca o reacţie faţă de influenţa catolică crescândă în secolul XIX, cum şi ca o luare de atitudine faţă de progresul ştiinţific şi tehnic acest secol, în Biserica anglicană s-au format trei direcţii sau trei pari.

A. Biserica înaltă (High Church), care cuprinde pe episcopi şi pe din clasele aristocrate; b. Biserica de jos (Low Church), cea mai numeroasă, care apari ne păturilor mijlocii, apropiată de puritani şi îndeosebi de dissente

(disidenţi); c. Biserica largă (Broad Church), mai puţin mumeroasă, din care f; parte mai ales intelectualii mai liberali, fie clerici, fie mireni.

Biserica înaltă este criticată de membrii celorlalte două grupa pentru supunerea ei prea slugarnică faţă de stat şi pentru acomodar* ei la diferite circumstanţe istorice, care nu sunt întotdeauna în spirit Evangheliei. Este adevărat că în această grupare se citeşte mult Bibi – mai mult ca în oricare Biserică din lume – în cadrul cultului publ şi acasă, în fiecare an aproape în întregime, fapt care influenţează mu viaţa particulară şi publică, dar apropierea liturgică şi ceremonială d High Church cu catolicismul o face destul de criticată şi chiar nepopi Iară. Totuşi, tipul cel mai obişnuit de englez biblicist, utilitarist şi simţ estetic foarte dezvoltat îl aflăm mai ales la credincioşii Biseric înalte.

Celelalte două grupări Broad Church = Biserica largă şi Lo Church = Biserica de jos se deosebesc mai ales prin libertatea lor fa de stat şi prin spiritul lor evanghelic şi cvasiprotestant. Membrii Ic sunt oameni evlavioşi şi modeşti, cu o extraordinară activitate filantn pică, întreţinând spitale, azile, şcoli pentru orfani etc. Ei desfăşoară, asemenea, o intensă activitate pentru educarea tineretului, iar în sece Iul trecut au luptat pentru eliberarea sclavilor, luptă în care s-a dis tins, mai ales, marele filantrop şi om de stat W. Wilberforce (f 183c

Biserica largă = Broad Church se distinge prin îngăduinţa pre mare faţă de filosofie şi de cultura timpului. De pildă, Calenso episco sud-african de Natal nega pe la 1863 autenticitatea Pentateuhului şi cărţii lui Iisus Navi, fapt pentru care a fost depus de autoritatea bis” ricească, dar guvernul 1-a reintegrat.

Dar ceea ce caracterizează mai mult această grupare este tendinţ ei de a preamări tot ce e frumos, armonios şi eroic în istoria omeniri a religiilor, a naturii. Ea a dat lumii engleze mari poeţi, scriitori şi pre dicatori, dintre care amintim pe S. Taylor Coleridge (f 1834), Ch. King sâey (f 1875), exploratorul H. M. Stanley (f 1904), J. Fr. D. Mauric (f 1872), Th. Carlyle (f 1881), A. Tennyson (f 1892), precum şi pe CI R. Darwin (f 1882).

Predicatorul Fr. W. Robertson (f 1853), propagă prin predicile sal renumite, un creştinism robust, potrivnic exagerărilor, dar rămâne un păzi tor neînduplecat al şcolilor duminicale şi al repausului duminical, militant de seamă pentru ridicarea şi cultivarea muncitorimii.

Deşi Biserica largă = Broad Church este, ca spirit, mai apropiat de Calvinism, este mai redusă ca număr de membri în Anglicanism, îns din punct de vedere intelectual este îndrumătoare pentru întregul An glicanism.

2 Mişcarea de la Oxford (1833-1845) în istoria modernă a Bisericii anglicane, o atenţie deosebită meriţi Mişcarea de la Oxford, care a început din 1833 printre teologii Biserici: anglicane înalte (High Church) ce înclinau spre catolicism. Printre aceştia se aflau J. H. Newman (f 1890), Ed. Pusey (f 1882) şi H. Manning (¦j- 1892). Ea a început prin publicarea de către aceşti teologi a unor „tractate” – de aci şi numele tractarieni – în care militau pentru mai multă demnitate, moralitate şi sfinţenie la săvârşirea Tainelor, păstrarea tradiţiei, combătând liberalismul practicat de „dissenters” – disidenţi. S-a produs în Biserica Angliei o mare tulburare. Lumea s-a împărţit în două: unii aprobau mişcarea, iar alţii au început să strige ca în secolul XVIII: „non popery” =. „nu vrem iar clericalism”. În discuţie a intervenit regina Victoria (1819-1901) care cerea respectarea tradiţiei religioase din sec. XVI, în timp ce universităţile şi arhiepiscopul de Canterbury cereau revizuirea celor 39 de articole de credinţă şi recatolicizarea lor. Urmare a fost că J. N. Newman şi H. Manning au trecut la catolicism, ajungând ceva mai târziu cardinali, împreună cu 150 de preoţi. „Agresiunea catolică” a fost înăbuşită de regină la cererea a 63 lorzi, 108 membri ai Camerei comunelor şi a peste un milion de mireni.

Ed. Pusey însă a rămas în Biserica anglicană şi a pornit Mişcarea ritualistă, numită după numele lui puseism, care cerea apropierea de catolicism şi introducerea în Biserica Angliei a unor tradiţii şi obiceiuri catolice, fapt pentru care ei au fost denumiţi anglo-catolici. Ei cereau împodobirea altarelor, reintroducerea cântărilor liturgice, a veşmintelor sacerdotale, introducerea tămâii, a luminărilor, a procesiunilor, a celibatului, a cultului Sfinţilor, mărturisirea auriculară şi chiar înfiinţarea monahismului. Mult timp ei au fost batjocoriţi pentru acest „ritualism”, modelat după ritul catolic, dar Eduard Pusey a luptat cu energie şi până la urmă li s-au îngăduit „ritualiştilor”, din 1874, unele ceremonii. N-au acceptat însă amestecul regal în chestiunile religioase. Mişcarea a rămas în viaţa Bisericii anglicane până către 1901, când s-a dizolvat, încadrân-du-se în gruparea Bisericii înalte – High Church.

Membrii grupării Bisericii înalte au încercat totuşi, după primul război mondial (1914-1918), să se apropie din nou de catolicism. Se cunosc în această privinţă conversaţiile de unire neoficiale anglicano-romano-catolice, care au început la Malines sau Mecheln, în Belgia, între lordul Charles Lindley Wood Viscount Halifax (1839-1934) şi cardinalul Mercier (1851 – f 23 ian. 1926), arhiepiscop de Malines, între 6-8 decembrie 1921, 14-15 martie 1923, 7-8 noiembrie 1923, 19- 20 mai 1925 şi 11-12 octombrie 1926, care s-au încheiat fără un rezultat pozitiv.

Prin Scrisoarea Apospolicae curae, din 13 septembrie 1896, papa Leon XIII (1878-1903) a respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane.

Deşi Biserica anglicană nu are legături oficiale cu Biserica romano-catolică, ea a trimis totuşi observatori la sesiunile Conciliului II Vatican (1962-1965), în timpul arhiepiscopului de Canterbury Arthur Mi-chael Ramsey (1961-1976). După Conferinţa de la Lambeth, din 1968, s-a creat o Comisie mixtă anglicano-romano-catolică pentru dialogul teologic dintre cele două Biserici, dialeg care continuă.

3. Biserica din Scoţia

Este în majoritate calvinistă şi prezbiteriană în conducere. Ea mai numeşte şi puritană, pentru că în fruntea Bisericii au sinoad conduse de bătrâni şi resping unele ceremonii anglicane păstrate de la tolici. Biserica anglicană şi cea catolică au puţini aderenţi în Scoţia, genere, romano-catolicii au în Anglia şi Scoţia un număr de 5 milio; şi jumătate de credincioşi.

Viaţa Bisericii puritane-prezbiteriene din Scoţia, în secolele XIX XX, se caracterizează în special prin lupta contra dreptului de pat nat, potrivit căruia patronii locului impozau pe clerici.

În 1943, profesorul de teologie Th. Chalmers (-j- 1847) a forma Biserică liberă, care nu admite clerici intruşi, iar în 1876 s-a fon sciziunea prezbiteriană, numită „unită”, aşa încât astăzi se află în ţia trei grupări: Biserica de Stat, Biserica liberă şi Biserica unită. A în timpul nostru, Biserica de Stat, cea mai numeroasă, a obţinut o deralizare cu celelalte două, nu însă completă.

Subliniem că, în vremea mai nouă, rigorismul bisericesc a mai bit printre puritanii scoţieni. S-a introdus la ei chiar şi orga, i'olo; în cultul romano-catolic.

Biserica Scoţiei a desfăşurat o frumoasă activitate socială prir muncitori în secolul XIX, sub conducerea marelui filantrop Rol Owen (f 1858), pe care o continuă şi astăzi.

4. Cultura teologică anglicană

Referitor la cultura teologică anglicană trebuie să spunem că general ea nu are un caracter aşa de speculativ, precum cea luten în special cea germană, fiind mult mai îngăduitoare şi liberală. În ai sens, am amintit deja de episcopul anglican sud-african de Natal, lenso, care susţinea, în 1863, că iadul nu-i veşnic, imitând ideea de; catastază (restabilire) a lui Origen (f 254) şi că Pentateuhul şi cartea Isus Navi nu sunt autentice.

În general, se remarcă în teologia anglicană mai multă moderaţie cât în raţionalismul protestant, şi mai multă pietate. Preferinţă deose se dă lecturii Bibliei, studiilor biblice şi studiilor patristice, mai ale: urma „Mişcării de la Oxford” din 1833.

Merită să subliniem, în primul rând, în Biserica anglicană, activ tea impresionantă de răspândire a Bibliei, nu numai în Anglia, c toate limbile lumii, datorită „Societăţii Biblice Britanice pentru răs; direa Bibliei în ţară şi străinătate”, înfiinţată în 1804, cu sediul la I dra. Au luat fiinţă apoi: o Societate la Berlin, în 1814, alta la I York, în 1817, iar mai târziu altele, la Basel, în Elveţia, şi la Stutt^ în Germania, precum şi în alte ţări.

În timpul nostru, Societatea Biblică Britanică a ajuns să tipare anual aproape 12 milioane de Biblii, „ integrale sau parţiale, în peste. De limbi şi dialecte din lume.

Tot în domeniul biblic, merită să menţionăm, ca un titlu de gl pentru Biserica anglicană şi pentru grupările înrudite cu ea, edi 26 – Istoria Bisericească Universală Voi. II iJtKlUAUA A ŞASEA itice scoase la Noul Testament în text grec de Brook. Foss. Westscott 1901), iar mai târziu de Eberhard Nestle, profesor la Cambridge, şi alte alte studii de gramatică şi lexicografie, precum şi Concordanţa la ptuaginta şi Comentariul la Apocalipsă, scris în 1920, de Rob. Hy. Îarles (f 1931), scoţian.

Din punct de vedere patristic, cel mai mare patrolog este la en-; zi profesorul, apoi episcopul I. B. Lighfoot (f 1889), editor al ope-lor Părinţilor Apostolici, al Sf. Irineu de Lugdum (f 202), apoi stu-ile despre apolinarism ale lui Ravens, studiile despre întrupare şi rsoană ale lui G. Moberly (f 1885), ş.a.

Cel mai mare predicator la anglicani a fost F. W. Robertson (1816- 53), iar la baptişti, Ch. H. Spurgeon (f 1892). Dintre istorici amintim Ch. Kingsley (f 1875), B. Kidd (f 1916) ş.a.; între poeţi menţionăm S. T. Coleridge (f 1834).

Şcoli teologice, în genul luteranilor, au şi anglicanii, dar se observă ei că predica e mult mai cultivată, iar viaţa liturgică ocupă un loc ii larg. In genere, englezii sunt renumiţi în publicarea diferitelor enlopedii, referitoare la viaţa marilor personalităţi creştine, enciclopedii cunoştinţe teologice, precum şi reviste foarte numeroase, care apar

Anglia şi în America. Merită să menţionăm dintre reviste, ca fiind e mai bune, The Journal of Theological Studies, care apare la Ox-

¦d, din 1899, iar în Statele Unite, The American Journal of Theology, e apare din 1897 la Chicago.

Dintre teologii englezi de astăzi amintim pe episcopul John A. T. binson, care s-a făcut cunoscut mai ales prin lucrările sale teologice: e Body: A. Study of Pauline Theology = Trupul: Studiu de teolo-~ paulină, London, 1953; Honest to God, The Secular City Debate =-istit faţă de Dumnezeu. Dezbatere despre cetatea seculară, London, i3 şi The New Reformation = Noua Reformă, London, 1965.

Privită în ansamblu, concepţia teologică a lui Robinson are ca bază ea că trebuie să zidim „o Biserică pentru ceilalţi” („The Church for iers”). Toate puterile Bisericii contemporane trebuie să se îndrepte îtru a contribui, după posibilităţile ei, la ameliorarea stării celor „abţi” dintre noi, îndeosebi a popoarelor sărace şi slab dezvoltate, unde buie răspândit şi cuvântul Evangheliei, pentru a face o lucrare creşă completă. Pentru aceasta, susţine el, trebuie să renunţăm la terlologia teologică tradiţională şi s-o înlocuim printr-o „terminologie logică pentru cei absenţi” până în prezent din lumea creştină. Omul ouie să caute pe Dumnezeu nu în mod izolat, ci în comuniune cu oapele său, care, cel mai adesea, se află în lipsă, sărăcie şi suferinţă.

E de remarcat însă că, în această orientare către lume a teologiei

Robinson, lipseşte tocmai osatura ei teologică esenţială.

Prof. E. L. Mascall, în lucrarea sa, The Secularisation of Christiai = Secularizarea creştinismului, London, 1970, are o atitudine crifaţă de teologia lui J. A. T. Robinson, reproşându-i că părăseşte pe nnezeu şi harul Său şi se ocupă numai de om şi natură.

Un alt teolog englez este Harvey Cox, care s-a impus atenţiei pue prin lucrarea sa The Secular City = Cetatea seculară, London,

1968. Tema centrală a teologiei lui H. Cox este că activitat^a Biserici contemporane se desfăşoară într-o continuă şi radicală schimV, are a con, diţiilor vieţii. Lumea se se larizează sau se laicizează tot m^j mult iai Biserica actuală trebuie să caute pe Dumnezeu în această lu^e jn 'con tinuă mişcare şi schimbare dacă vrea să-L mai întâlnească. Dumnezei vrea ca omul de azi să se preocupe nu atât de căutarea metafizjca a DunT nezeirii, căci El există, ci mai ales de suferinţa aproapelui sj ^e ame liorarea condiţiilor lui de viaţă. Ca atare, căutării teoretice ^ atitudini contemplative trebuie să-i ia loc fapta, activitatea practică; cu alte cu vinte, ontologicului şi transcendentului trebuie să i se substituie prag maticul.

H. Cox consideră că, pentru atingerea acestui scop, BiserjCa con temporană trebuie să împlinească trei funcţii: kerigmatică, taaconaiQ s koinonială (= comunitară); cu alte cuvinte, să predice cuvântva iUj Dum nezeu încât, prin aceasta, să ajute la slujirea lumii şi să intre în co muniune cu lumea, în orice stare s-ar afla ea şi să nu se izole2e de lume

Trebuie să remarcăm însă că această teologie, oricât de interesant şi originală ar fi ea, limitează umanul la sfera lui istorică, seculară; nu conduce omul la Dumnezeu neţinând seama mai ales de faptul' c Iisus Hristos, prin întruparea, jertfa şi învierea Sa, a ridicat, a curăti a sfinţit şi a îndumnezeit firea Sa umană şi cu ea stă în ^îavă „de-dreapta Tatălui”, iar prin aceasta Hristos a devenit modelui fiecări credincios, care trebuie să tindă, începând chiar din această viată spr curăţie, sfinţenie şi îndumnezeire.

Mai amintim dintre teologii anglicani actuali pe Prof. J M y [0Jrison, J. Barr, A. Richardson, Th. Merton ş.a.

În genere, teologii din lumea anglo-saxonă se impun prin aboi darea serioasă a multor probleme care agită omenirea contemporan; iar prin acest fapt ei aduc mari servicii tuturor Bisericilor jjin ium<

J. C. H. Averling, D. M. Loades, H. R. Mac Adoo and W. HagS6r ROme an the Anglicans. Historical and doctrinal aspects oi Anglican-Romano-^ainoijc re/(tians, Berlin, 1981; Anglican religious communities. A Directory oi Principles an Practice, Oxford, 1976; R. P. Flindal, The Church ol England (1815-^i848) A D< cumentary History, London, 1972, 497 p.; Ronald John Webb, The Qhurch oi Ei gland, 1815-1948, London, 1972; Marcel Simon, L'Anglicanisme, pariSr i96ţ B. D. Dupuy, Anglicanisme, în „Encyclopaedia Universalis”, t. I, paris 196 p. 1069-1071; Stephen Neill, The Church and Christian Union, O}(for (jr Londo: New York, Toronto, 196&; Idem, L'Anglicanisme et la comunion anglicane (A. glicanism). Traduit de l'anglais par J. Marrou, Paris, 1961; H. G. G. Herklots, TI Church oi England, Year Book, London, 1968; Idem, Frontiere oi (fie church. TI Marking oi the Anglican Communion, London, 1961; The Romanian Otiodox Chun and the Church oi England, Bucharest, 1976; J. R. H. Moorman, A History ol ti Church în England, 2-nd ed., London, 1976; Roger Lloyd, The Chur^ ot Englai în the Twentieth Century (1900-1965), 2 voi., London, 1966; J. VV, Q. Wan yin History and today, London, 1963; J. W. C. Wand, Ţ^Q Anglia Communion. A survey, London, 1948; G. F. S. Gray, The Anglican Communio London, 1958; P. Hughes, Popular History oi the Reiormation în Erij; ancjr Londo 1957; Idem, The Reiormation în England, 3 voi., London, 1950-1954; Q F. Garbe Church and State în England, London, 1950; C. M. Ady, The English Church ai how it Works, London, 1940; G. K. A. Bell, L'Anglicanisme, Paris, 193g. H. H. He son, The Church oi England, Cambridge, England, 1939; P. E. More and P. L. Cross, Anglicanism, Lilwaukee, 1935; J. C. Aveling, D. M. Loades, H. R. Aac Adoo ct W. Haase, Rome and the Anglicans. Historical and Doctrinal Aspects ol Angli-con-Roman-Catholic Relations, Berlin, 1982, 301 p.; Jacques de Bivort de la Saudee, Anglicans et catholiques. Le probleme de l'union anglo-romaine (1833-1933), Paris, 1949; Roger Aubert, Les conversations de Malines. Le Cardinal Merciei et la Saint Siege, Bruxelles, 1967; W. T. Istavridis, Orthodoxy and Anglicanism. Transl. by Colin Davey, S. P. C. K., London 1966.

Curente teologice în anglicanism

R. R. Fairweather, The Oxlord Movement, New York, 1964; O. Chadwich, The Mind oi the Oxiord Movement, London, 1960; C. B. Moos, The Old Catholic Movement, its Origins and History, London, 1948; A. M. Ramsey, From Gote to Temple. The Development ot Anglican Theology between Lux Muririi and the Second World War, 1889-1939, London, 1960; Y. Congar, Les Courants de pensee dans l'Angli-canisme, în „Chretiens en dialogue”, Paris, 1964; H. Davies, Worship and Theology în England, t. 1 şi 2, London, 1961 şi 1962; J. S. Higgins, One Faith and Fellowship, London, 1968; H. J. T. Johnson, Anglicanism în transition, New York, 1933'; P. Jan-ten, Concept et sentiment de l'Eglise chez John Knox, le retormateur ecossais, Paris, 1972.

În limba română;

Pr. Prof. Alex. Moraru, Biserica Angliei şi Ecumenismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1985), nr. 4. 3. 562-634, XXXVIII (1986), nr. 1, p. 551-561; Antonie Plămădeală, Episcop vicar Datriarhal, Biserica slujitoare în Simtă Scriptură, în Si. Tradiţie şi în Teologia con-emporană, Extras din „Studii teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8, Bucureşti, 1972,). 178-196; Pr. Alex. Moisiu, Cultul Bisericii anglicane contemporane, în „Studii eologice”, XXIII (1~971), nr. 9-10, p. 679-691; Pr. Prof. Isidor Todoran, Ce esfe? În „Mitropolia Banatului”, XVIII (1968), nr. 4-6, p. 217-228; >r. Prof. Petru Rezuş, Autoritatea celor 38 de articole în Comuniunea Bisericilor mglicane, în „Mitropolia Banatului”, XVIII (1968), nr. 4-6, p. 229-243; Drd. Ion Jiutacu, Aplicarea actuală a celor 39 de articole de credinţă, în Biserica anglicană, n „Studii teologice”, XIX (1967), nr. 9-10, p. 640-649; Drd. Petre David, Curente wi în teologia anglicană, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. 3, p. 357-380; Idem, 'endinţe de unire între cultele apărute în Anglicanism, ibidem, XVII (1966), nr. 4, ' 513-532; I. Bria, Actuala coniiguraţie geografică şi confesională a Comuniunii nglicane, în „Ortodoxia”, XV (1963), nr. 1, p. 128-140; Teodor M. Popescu, Raporturile dintre ortodocşi şi anglicani din secolul al XVI-lea până în anul 1920, în Ortodoxia„, X (1958), nr. 2, p. 176-194; Pr. Prof. I. Rămureanu, Tratative directe e unire dintre Bisericile ortodoxe şi Biserica anglicană de la 1920 până azi, în Ortodoxia”, X (1958), nr. 2, p. 217-255; Pr. Alex. Moraru, Acţiunile Bisericii nglicane din Anglia pentru ecumenicitate şi unitate creştină, Bucureşti, 1982, îanuscris.

Alte culte şi denominaţiuni creştine apărute în lumea anglo-saxonă * în afară de Bisericile amintite, s-au dezvoltat în lumea anglo-sa-onă o serie întreagă de alte grupări numite, în genere, Biserici, „culte? Ligioase” sau, cu un termen mai larg, „denominaţiuni creştine”, mai les în America, unde au emigrat mulţi europeni. Trebuie sâ remarcăm îsă că, în Anglia şi America, disidenţii sau grupările religioase nu sunt rivite negativ ca în unele ţări de pe continentul european. Astfel, viaţa mplă, curată şi austeră a puritanilor independenţi din Scoţia şi An-lia s-a impus şi opiniei publice engleze şi americane.

Capitol redactat de Pr. Prof. I. Rămureanu.

Predicile celebre ale pastorului baptist Ch. H. Spurgeon (J. J8! Au influenţat morala societăţii anglo-saxone în Anglia şi Amer|ca Q noscutul prim-ministru ii*n timpul primului război mondial (1914 1918), Loyd George (1862-1922) era baptist; H. Ch. Hower (1874w_ig6 fostul preşedinte al Statelor Unite ale Americii era quaker; ţiioso Herbert Spencer (f 1903) era unitarian; fostul preşedinte al state Unite, Jimmy Carter (1977-1980) era baptist.

În ultimii 180 de ani au luat naştere pe teritoriul anglo-amerjc aproape 300 de „culte” şi „denominaţiuni religioase” de nuanţă p listă, raţionalistă, hiliastă etc. Care se împart şi se despart contjnuu de remarcat că chiar în sânul unei „denominaţiuni” s-au format sj formează continuu o serie întreagă de direcţii şi disidenţe, până 1$ 15' în cadrul uneia, de pildă a metodiştilor şi baptiştilor.

Dintre aceste „culte religioase” şi „denominaţiuni”, amintim m r ginile următoare pe cele mai însemnate:

1. Metodismul este cea mai răspândită Biserică, care s-a dezv< tal din anglicanism. Ea a luat fiinţă în 1729, datorită fraţilor Charl

(f 1788) şi John Wesley (1703-1791), studenţi la Universitate^ de

Oxford, şi lui George Whitefield (1714-1770).

Din Anglia metodismul s-a răspândit apoi, în secolul al, _k în Irlanda, Canada, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, ajungâi azi la peste 40 de milioane de credincioşi.

Ei au primit numele de metodişti de la modul lor de viaţă – meLft, dus vitae – prin care cultivă pietatea, smerenia, sinceritatea, cjnstL pocăinţa şi o moralitate severă în toate împrejurările şi actele v [e\par

Învăţătura lor este strict calvinistă, iar organizarea bisericească es congregaţionalistă. Prin doctrina lor, ei se apropie de Loia Ch Biserica de jos, adică Biserica poporului de rând din Biserica g