Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Prin enciclica Apostolicae curae, din 13 septembrie 1896, papa Leon XIII (1878-1903) a respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, iar hotărârile ei sunt în vigoare până astăzi.

Deşi Biserica anglicană nu are legături oficiale cu Biserica Romei în urma acestei respingeri, ea a trimis totuşi trei observatori la Con-ciliul II Vatican (1962-1965) şi are un reprezentant pe lângă Secretariatul pentru unitatea creştină de la Vatican, înfiinţat de papa Ioan XXIII (1958-1963), la 5 iunie 1960, prin „motu proprio”: Superno Bei nutu.

Gu Biserica ortodoxă a Răsăritului, Biserica anglicană întreţine legături de prietenie şi colaborare, încă din timpul patriarhului ecumenic Kiril Lukaris (1620-1638), (cu patru întreruperi) şi a lui Mitrofan Kritopulos (JL589-1639), patriarh de Alexandria între anii 1636-1639

Pentru colaborarea activă cu Bisericile ortodoxe, în 1862 a luat fiinţă Societatea anqlo-continentală, în urma convorbirilor teologice dintre teologul rus Alexei Şt. Homiacov (1804-1860) şi a lordului H. Pal-merston (f 1865).

Menţionăm că J. Fr. Overbeck (1789-1869), romano-catolic, renumit profesor german din Halle, a trecut în 1865 la Ortodoxie şi s-a stabilit la Londra unde, prin zelul şi scrisul său, a adus mari servicii cauzei Ortodoxiei printre englezi.

Legăturile de prietenie şi colaborare dintre Biserica anglicană şi Bisericile ortodoxe s-au intensificat după primul război mondial (1914- 1918), când s-au dus tratative în problema recunoaşterii validităţii hirotoniilor anglicane de către Bisericile ortodoxe. În urma acestor tratative, Patriarhia de Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Me-letie IV Metaxakis (1921-1923), a recunoscut, la 22 iulie 1922, validitatea hirotoniilor anglicane.

În actul de recunoaştere, patriarhul Meletie IV şi Sinodul Patriarhiei de Constantinopol arată că au luat în deliberare problema validităţii hirotoniilor anglicane din punct de vedere ortodox şi, cerce-tând-o din toate punctele de vedere, au ajuns la concluzia că pentru Biserica ortodoxă, hirotoniile de episcopi, preoţi şi diaconi în confesiunea episcopală anglicană au aceeaşi tărie ca şi acelea din Bisericile romano-catolică, vechi-catolică şi armeană, întrucât se găsesc în ele toate punele esenţiale, socotite indispensabile din punct de vedere ortodox, pentru recunoaşte în ele „harisma preoţiei, derivată prin succesiunea aposto-; ă”.

Validitatea hirotoniilor anglicane a fost recunoscută apoi de Pa-iarhia Ierusalimului, la 28 februarie/12 martie 1923, de Arhiepiscopia pru la 7/20 martie 1923, de Patriarhia Alexandriei, la 20 noiem-ie 1930, în timpul patriarhului Meletios II (1926-1935). În actul de cunoaştere din 1930, patriarhul Alexandriei subliniază că, întrucât în claraţiile Conferinţei de la Lambeth, din 4-18 iulie 1930, se dă de-ină satisfacţie cu privire la succesiunea apostolică, la împărtăşirea ală cu Trupul şi Sângele Domnului, la Euharistie, ca jertfă de împă-re, şi la hirotonie, considerată ca Taină „Biserica Alexandriei suprimă zervele sale faţă de validitatea hirotoniilor anglicane şi aderă la hotăea patriarhului ecumenic din 22 iulie 1922, recunoscând că preoţii rotoniţi de episcopii anglicani care vor intra în Biserica ortodoxă nu r mai fi rehirotoniţi, după cum nici laicii botezaţi de anglicani nu mai it rebotezaţi”.

Biserica Ortodoxă Română a recunoscut, de asemenea, validitatea -otoniilor anglicane în urma tratativelor oficiale în Conferinţa anglo-Tiână de la Bucureşti, între 1-8 iunie 1935. Biserica Ort. Română făcut această recunoaştere cu condiţia ca Biserica Angliei să-şi pre-eze ea însăşi doctrina despre Sfintele Taine şi în special despre Taina rotoniei, dacă o consideră sau nu într-adevăr Taină.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 19 mar-

1936, a aprobat recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, dar a îcizat textual că această omologare devine definitivă după ce auto-atea supremă a Bisericii anglicane va ratifica concluziile delegaţiei e, relativ la Sacramentul hirotoniei, cu toate momentele sale din doc-na Bisericii Ortodoxe.

În şedinţa sa din 2 aprilie 1937, Sfântul Sinod al Bisericii noastre munţat că a luat act de scrisoarea din februarie 1937, prin care Arhi-scopul de Canterbury a anunţat că Sinoadele Arhiepiscopiilor de York de Canterbury, din care se compune Biserica Angliei, şi-au însuşit r-o majoritate covârşitoare punctele de credinţă subscrise de delegaţia Jlicană la Bucureşti în iunie 1935.

După Biserica noastră, în 1939 Biserica Greciei a recunoscut, de menea, validitatea hirotoniilor anglicane.

Discuţii în vederea apropierii şi colaborării cu Biserica Anglicană avut loc, între 16-23 iulie 1956, la Moscova, cu ierarhii Bisericii or-loxe ruse. În vederea apropierii şi unirii dintre Ortodoxie şi Anglicani, este de importanţă deosebită, de asemenea, sesiunea plenară de la scova a dialogului ortodoxo-anglican din 26 iulie – 3 august 1976, la e au participat şapte Biserici ortodoxe şi şapte anglicane, în care, pe iă problemele doctrinare referitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu, piraţia şi autoritatea Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii, autoritatea loadelor, s-au discutat şi unele probleme cultice ca: adaosul Filioque Simbolul credinţei, Sfânta Euharistie şi Epiclesa. Anglicanii s-au de-rat de acord să renunţe la adaosul Filioque. S-au subliniat de către cele două grupe de Biserici, că Euharistia este opera Sfintei Treimi, ia: pentru ortodocşi momentul culminant şi decisiv al sfinţiirii este Epiclesa adică invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor – piinea vinul – în Trupul şi Sângele lui Hristos. Dar, deşi Epiclesa are un înţe Ies special în Sfânta Euharistie, trebuie să credem că şi în celelalte Taine, prin rugăciunea şi binecuvântarea Bisericii, se invocă putere; Duhului Sfânt care sfinţeşte întreaga creaţie. Biserica este cornunitat sâântă care trăieşte din continua invocare a Duhului Sfânt şi duc< pe credincioşi la curăţire de păcate, sfinţire şi îndumnezeite prii har (Sscoaiî xarâ x<*ptv) („Biserica Ortodoxă Română”, XCIV (1976), nr 7-8, p. 664-673).

Merită să subliniem că în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilo (care a luat fiinţă la Amsterdam în 3.948), în prima sa Adunare generală Biserica anglicană desfăşoară o largă activitate alături de Bisericile or todoxe din lume, având conştiinţa că ea este o ramură a Bisericii uni versale. Tratativele în vederea apropierii celor două Bisericii conţinu prin aşa-numitul Dialog teologic pe care-1 vom trata într-un capito special.

3. Misiuni protestante şi anglicane a. Misiunea internă. Este evident că în privinţa misiunii internt protestanţii de nuanţă luterană, calvinistă sau neoprotestantă au realizs opere care merită toată admiraţia. Astfel, în sec. XIX şi XX, în Ger mania, în urma influenţei crescânde a mişcărilor pietiste, zelul misiona a dus la realizarea unor opere de caritate dintre cele mai frumoase. S-a ridicat câţiva misionari în interior, la început neînţeleşi sau chiar bat jocoriţi, care au trezit lumea la un mare zel apostolic, cum a fost Johan nes Falk (f 1826), care a întemeiat în 1813, la Weimar, primul azil pen tru orfanii rămaşi în urma războaielor lui Napoleon (1804-1814). Da primul mare activist pe teren social, cu un plan bine determinat, a foi tânărul absolvent în teologie Johannes H. Wichem (f 1881), caxe a oi ganizat în 1833, lângă Hamburg, primul Institut de educare a copiile părăsiţi şi săraci din viaţa de mizerie a marilor oraşe industriale. Alătu: de „Casa aspră” (Das rauhe Haus), exista şi un spital, care a tnfiinţE cu timpul filiale şi în alte părţi.

În 1836, un al doilea mare misionar intern a fost Theodor Fliedne (f 1864), care a înfiinţat la Kaiserswerth, lângă Diisseldorf, Instituti ăiaconiţelor, un fel de surori de caritate, viitoare misionare, care umplut oraşele germane cu „ospicii creştine” pentru primirea străinilo pentru îngrijirea copiilor, a bolnavilor şi reeducarea femeilor decăzut

În timpul mişcărilor socialiste de pe la 1870-1880, au predicat Berlin pastorii Ad. Stoker (f 1909) şi Fr. Neumann (f 1919), care înfiinţat o grupare social-creştină între muncitori.

Cel mai mare misionar intern, care a înregistrat cele mai frumoas realizări, a fost Fr. Bodelschwing (f 1910). S-a dus acum o luptă dâr: contra beţiei, imoralităţii, contra literaturii decadente, contra mizeri în care trăiau hamalii din porturi, muncitorii, şomerii, prizonierii, înten niţaţii, orfanii şi femeile decăzute. Se ştie că, împotriva sclaviei şi ftMIUAUA A ŞASEA

; rţului cu negri, o luptă îndârjită a dus printre anglicani oratorul isi'onarul W. Willberforce (f 1833), cunoscut om de stat englez. Şi astăzi, în ţările protestante şi anglicane, numeroşi misionari dez-i o frumoasă activitate internă, ajutaţi de preoţi şi credincioşi, b. Misiunea externă. Protestanţii şi anglicanii au desfăşurat şi işoară şi astăzi, pe plan extern, o misiune cu rezultate dintre cele frumoase. Creşterea imperiului colonial englez în secolele XVII-¦ ridicarea industrială şi comercială anglicană ca şi entuziasmul mi-ir al grupărilor neo-protestante explică acest fapt. Entre 1800 şi 1910 a fost „marele secol” al expansiunii protestante glicane. Au luat acum fiinţă numeroase societăţi ca: Societatea mi-îor din Londra (1795); Societatea olandeză a misiunilor (1795); So-tea misiunilor Bisericii anglicane (1799); Consiliul american al mi-lor (1810); Societatea misiunilor metodiştilor wesley-eni (1813); îtatea misionară americană baptistă (1814); Societatea misiunilor i Basel (1815); Societatea misiunilor evanghelice din Paris (1822); ¦tatea misiunilor din Berlin (1824).

La jumătatea secolului XIX, au luat fiinţă alte societăţi de misiuni ¦mătoarele ţări: Scoţia (1856), Suedia (1856), Finlanda (1868), Ţările >s (1858), Statele Unite (1894).

Societăţile protestante misionare au făcut propagandă îndeosebi în Asiei de sud-est, în Africa şi în Oceania.

, a apelul exploratorului englez al Africii, David Livingston (f 1873), t fiinţă în 1858 Universities Mission to Central Africa, iar în 1865 Teylor a organizat China Inland Mission. În misiunea din Africa, distins în chip deosebit teologul, diaconul şi pastorul Albert eitzer (f 1965), care a înfiinţat la Lambarene, în Gabon, un spital leprozerie, legând misiunea creştină de activitatea social-educativă,: ală şi ştiinţifică.

3in a doua jumătate a secolului XIX, îşi face loc în universităţile stanţe studiul ştiinţific al misiunii. În Germania s-au înfiinţat cade misiune creştină, la Erlangen în 1864, datorită lui K. Grâul, iar 67 la Berlin, datorită lui G. Warneck (f 1910) şi în 1897 la Halle. N Anglia, s-a înfiinţat o catedră de misiune creştină începând din la Edinburgh. Tot la Edinburgh s-a ţinut în 1910 Conferinţa mon-a misiunilor protestante.

) în această mişcare misionară s-a născut în 1920 mişcarea ecume-apoi, în 1921, Consiliul internaţional al misiunilor care, în a doua are generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ţinută în 19 no-”ie 1961 la New-Delhi, în India, a fost integrat, în organizaţia Con-ii Ecumenic al Bisericilor, în sânul căruia devine Comisia pentru ne mondială şi evanghelizare. Dar nu toate asociaţiile misionare au t la aceasta.

I de remarcat că Bisericile protestante au numeroşi misionari plini mă şi entuziasm. Astfel, la sfârşitul secolului XIX şi începutul se-ii XX, renumitul misionar de origine americană, John Mott (1865- metodist, avea convingerea că se poate realiza evanghelizarea lu-până la marginile pământului” (Fapte I, 8), chiar în generaţia sa

(1910), după lozinca pusă de el în circulaţie: Evangelization of the World în this Generation = Evanghelizarea lumii în această generaţie. In ciuda afirmaţiei lui John Mott, trebuie să remarcăm faptul că entuziasmul său era mult prea exagerat, întrucât mai sunt încă până azi multe popoare din lume care n-au auzit încă cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Pentru Misiuni protestante şi anglicane

(Vezi Bibliografia capitolului precedent referitoare la cultul şi viaţa religioasă în Protestantism şi Anglicanism).

G. Moorhouse, The missionaries (Christian missions, Africa, 1840-1950), Lon-don, 1973, 368 p.; Sydney E. Ahlstrom, A Religious History ol the American People, New, Haven – London, 1972; J. Bauberot, Les missions protestantes, în „Encyclopae-dia universaiis”, t. II, Paris, 1968, p. 102-103; M. Merle, Les Eglises chretiennes et la decolonisation, Paris, 1967; Stephen Neil, Colonialism and Christian Missions, London, 1966; Idem, A History ol Christian Mission, Harmondsworth, 1965;'R. Mehl., Decolonisation et missions protestantes, Paris, 1964; M. Schlunk, Die Weltmission der Kirche Christi, Stuttgart, 1951; K. S. Latourette, The Christian World Mission în Our Days, New-York, 1954; Idem, A History oi the Expansion oi Christianity, 7 voi, London, New-York, 1937-1945; G. Warneck, Abriss der Geschichte der protestantischen Missionen von der Reiormation bis aut die Gegenwart, Berlin, 1898.

În limba română: Pr. Alex. Moisiu, Cultul Bisericii anglicane contemporane, în „Studii teologice”, XXIII (1971), nr. 9-10, p. 679-691; Pr. Prof. Alexandru Moraru, Biserica Angliei şi Ecumenismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat, în „Ortodoxia”, XXXVII (1985), nr. 4, p. 562-634; XXXVIII (1986), nr. 1, p. 9-155. Prefaţă Pr. Prof. I. Rămureanu, p. 551-561.

Biserica în Răsărit

Privire generală asupra situaţiei politice, religioase, sociale şi culturale *

Perioada care se întinde de la 1800 până azi este una dintre cele lai interesante şi importante din istoria Bisericii ortodoxe, pentru fap-il că, în secolele XIX şi XX toate Bisericile ortodoxe naţionale din eninsula Balcanică devin autocefale sau independente: Biserica Gre-ei la 29 iunie (11 iulie) 1850, Biserica Serbiei la 20 octombrie (1 no-mbrie) 1879, Biserica Română la 25 aprilie 1885, Biserica Albaniei, la l aprilie 1937 şi Biserica Bulgariei, la 25 februarie 1945. Trei mari iserici ortodoxe sunt ridicate în secolul XX la rangul de patriarhat: atriarhia Sârbă, la 12 septembrie 1920, Patriarhia Română, la 30 iulie 125 şi Patriarhia Bulgară, la 10 mai 1953.

Deşi majoritatea Bisericilor ortodoxe naţionale din lume sunt auto-'fale şi se conduc independent de către Sfântul Sinod al fiecărei Bise-ci locale, ele formează laolaltă o singură Biserică – una, sjântă, so-yrnicească şi apostolească Biserică a lui Hristos. Unitatea de credinţă, ilt, disciplină şi viaţă bisericească depăşeşte diviziunea autocefaliilor u autonomiilor naţionale. Prin organizarea lor autocefală şi sinodală, sericiie ortodoxe răspund mai bine necesităţilor vieţii naţionale şi ciale ale fiecărui popor.

Principiul care leagă Bisericile ortodoxe între ele este ortodoxia edinţei, adică dreapta credinţă, care înseamnă respectarea dogmelor, adiţiei şi canoanelor vechii Biserici ecumenice, pe care fiecare Bise-: ă ortodoxă le păstrează până azi cu fidelitate, menţinând totodată le-tura dragostei şi frăţiei dintre ele şi fiind permanent atente la pro-emele generale care se ivesc în decursul istoriei, pentru ca nu cumva sdinţa să sufere vreo ştirbire, adăugire sau răstălmăcire.

Din secolul XX, Ortodoxia nu mai este în mod exclusiv o Biserică Răsăritului, deoarece datorită multor circumstanţe – istorice, credinţa todoxă a început să fie răspândită şi în ţările din estul Europei, în nerica, Africa, Australia şi în ţările Asiei.

Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Se poate spune acum că Biserica ortodoxă este Biserică universc nu numai din punct de vedere dogmatic şi istoric, ci şi din punct vedere geografic.

Secolele XIX şi XX sunt pentru Răsăritul Europei secolele rede teptării politice şi naţionale şi începutul unor mari realizări sociale, ci turale şi economice.

Rusia, statul cel mai puternic din Răsăritul Europei, având în c prinsul ei cea mai mare Biserică ortodoxă, a sprijinit în secolele XV] şi XIX popoarele ortodoxe din Balcani în eforturile lor de a se elibe de dominaţia turcească şi a-şi recuceri independenţa lor naţională. D amestecul Imperiului austro-ungar, al Angliei, Franţei şi Germaniei Balcani a dat naştere la mari complicaţii şi tulburări politice şi dipl matice (căderi de guverne, asasinate, care au avut ca urmare războaie din secolele XIX şi XX).

În urma tratatului de pace de la Iaşi din 9 ianuarie 1792 dint Rusia şi Turcia, o parte dintre bărbaţii culţi din Grecia şi de la Co stantinopol au emigrat în Rusia, unde, sub conducerea principelui Al xandru Ipsilanti (1792-1828) şi a lui Ioan Capodistria (1776-1831), o politic grec care a intrat în serviciul diplomatic al Rusiei între 1809 1827, a luat fiinţă, la Odesa, în 1814, Societatea secretă Eteria, care avi ca scop unirea tuturor popoarelor creştine din Turcia europeană într luptă comună pentru cucerirea independenţei lor naţionale.

Revoluţia greacă a izbucnit la 21 martie 1821, iar grecii au lupt contra turcilor cu mult elan şi eroism, fiind ajutaţi de popoarele ere tine din Balcani şi de diplomaţia popoarelor europene. Cunoscutul seri tor romantic englez lordul G. Gordon Byron (1786-1824) a venit ajutorul grecilor, luptând alături de răsculaţi, găsindu-şi sfârşitul ero Ia Missolonghi, în sudul Greciei, pe ţărmul golfului Corintului. De asi menea, flota engleză, franceză şi rusească a dat un ajutor preţios răsci laţilor greci, învingând flota turcă în 1827, la Navarin.

În timpul luptelor pentru independenţă, care au durat din '. Până în 1829, turcii otomani s-au purtat foarte crud cu conducătorii credincioşii ortodocşi greci. La 10 aprilie 1821, în ziua de Paşti, a fo spânzurat la poarta bisericii Patriarhiei din Constantinopol patriarh' ecumenic Grigorie V (1797-1798; 1806-1808; 1818-1821), împreur cu alţi 12 mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi numeroşi credincioşi. Alţi pe te 30 de mii de mireni, din diferite părţi ale Turciei, acuzaţi – unii nedrept – că ar fi luat parte la revoluţie, au fost executaţi.

La 1/13 ianuarie 1822, s-a proclamat, la Epidaur, în nord-estul P< loponezului, independenţa naţiunii greceşti şi s-a votat o constituţie spirit democrat. Au izbucnit pe cuprinsul Imperiului turc noi răscoal cum este aceea din insula Chios, în aprilie 1822, care a lost urmată un măcel sângeros din partea turcilor, soldat cu 23 de mii de persoan ucise şi 47 de mii de tinere fete duse în robie sau băgate în haremuri, paşilor.

Prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, completai prin prevederile conferinţei de la Londra din februarie 1830, s-a reci noscut independenţa Greciei, autonomia Serbiei şi autonomia admini; ativă a Principatelor dunărene, Muntenia şi Moldova. Deşi Serbia era itonomă prin tratatul de pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, re-noaşterea autonomiei ei a fost confirmată printr-un edict imperial atti-şerif dat de sultanul Mahmud II – 1808-1839) abia la 29 august 30.

În urma presiunii puterilor europene, sultanul Abdul-Megid (1839 1861) a iniţiat ¦ unele reforme interne cu caracter liberal, de care s-au scurat în parte şi creştinii ortodocşi din Imperiul turc. Astfel, prin itti-Şeriful de la Ghul-Hane (Hatti-Şerif = Literă sfântă sau edict nt), din 3 noiembrie 1839, s-a garantat tuturor creştinilor din Imperiul Dman egalitatea civilă, asigurarea vieţii şi averii, respectarea libertă-de conştiinţă. Edictul inaugurează perioada numită a reformelor – izimat, în limba turcă, care a constituit, de acum înainte, „charta” ridică, financiară-administrativă şi militară menită să dea Imperiului re, după aspiraţiile bărbaţilor de stat turci mai progresişti din timpul sla, o structură europeană, spre a-1 putea astfel salva de la pieire.

Prevederile edictului însă nu s-au respectat întocmai, mai ales în svincii, unde abuzurile „paşilor” turci şi ale militarilor au continuat, tfel, între 1841 şi 1846 au fost măcelăriţi un număr mare de creştini storieni şi maroniţi din Liban.

În 1852, în timpul lui Ludovic-Napoleon III Bonaparte (1852-1870), insistenţele Franţei care, indiferentă la ea acasă în problema reli-lasă, ducea pe plan extern o politică favorabilă catolicismului, sulta-1 Abdul Megid a poruncit să se dea satisfacţie catolicilor la Locurile nte, predându-se cheile bisericii din Betleem patriarhului catolic de ¦usalim, pe care le-a luat patriarhului ortodox al Ierusalimului, Ki-II (1845-1872). Prin capitulaţiuni, Franţa obţinuse în 1757 recu-aşterea drepturilor religioase latine la Locurile Sfinte, dar grecii re-ră în urmă să obţină de la înalta Poartă înlăturarea latinilor în fa-area ortodocşilor. În 1808, sub ţarul Alexandru I (1801-1825), ruşii; în din partea turcilor dreptul de protecţie asupra Locurilor Sfinte, est fapt a provocat un mare scandal în lumea ortodoxă şi a fost una Ltre cauzele care au provocat războiul Crimeii din anii 1853-1856.

Cum se cunoaşte, războiul Crimeii, numit astfel după Peninsula meea, unde s-au dat luptele între anii 1853-1856, a avut ca pretext Droblemă de ordin religios: stăpânirea Locurilor Sfinte, Ierusalim şi tleem, pe care şi le disputau creştinii ortodocşi, sprijiniţi de ţarul siei Alexandru I (1801-1825), şi catolici, sprijiniţi de Franţa, con-3ă atunci de împăratul Napoleon III (1852-1870). Războiul a izbucnit re Rusia, pe de o parte, şi Turcia, Anglia, Franţa şi regatul Sardi-i, pe de alta, ca urmare a ascuţirii contradicţiilor dintre marile puteri, rezolvarea chestiunii orientale, în general, adică a împărţirii posesiu-3r Imperiului otoman, aflat în declin şi expus continuu la „împăr-” secrete în cabinetele Puterilor europene. În 1853, ţaru] Nicolae I 25-1855) propunea Angliei împărţirea tertioriilor Imperiului otoman.

Războiul Crimeii, pierdut de Rusia şi câştigat de Puterile aliate, s-a heiat prin pacea de la Paris, din 13/25 februarie – 18/30 martie '6. Această pace are mare importanţă pentru poporul român, deoarece Principatele dunărene au fost puse sub garanţia Marilor Puteri europene (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 202).

La insistenţa Puterilor europene, sultanul Abdul Megid (1839-1861' a publicat în 18 februarie (2 martie) 1856 un nou edict imperial, numii Hatti-Humayium = „Scrisoare autografă” sau „Scrisoare imperială” prin care confirma, mai mult decât în Hatti-Şeriful de la Ghiil-Hane dir 3 noiembrie 1839, drepturile acordate tuturor Bisericilor creştine din Imperiul turc, nu numai Bisericii Ortodoxe, abrogând totodată şi leges mai veche care pedepsea cu moartea pe mahomedanii care vor trece IE creştinism.

Romano-catolicii, sprijinindu-se pe ţările catolice – Franţa, Imperiul austro-ungar şi regatul Sardiniei – au crezut că a sosit momentul să poată specula în favoarea catolicismului libertăţile acordate de Imperiul otoman creştinilor şi s-au dedat la o propagandă vie şi intensă în Balcani şi în Orientul apropiat, în dauna Bisericii Ortodoxe. Dai n-au putut înregistra succesele scontate, cum recunoaşte H. Desprez în articolul L'Eglise d'Orient, publicat în „Revue des deux mondes”, XXII] (1853), no. 4, p. 841, scris în conjunctura crizei Orientului dintre anii 1853-1856, în care mărturiseşte cu amărăciune: „Creştinii greci ortodocşi nutresc desigur o vie şi seculară neîncredere faţă de Biserica Romei, şi noi o ştim şi o deplângem.

Dacă Biserica de Răsărit n-a făcut nici o cucerire serioasă prin predică şi prozelitism de la shisma din 1054, ea n-a pierdut, insă, nici o palmă de teren în luptele care i s-au dat, câteodată cu talent şi totdeauna cu curaj, de către misiunile catolice. Ea a opus atacurilor lor o fermitate de nezdruncinat, un sistem de tărie şi imobilitate contra căruia ştiinţa şi autoritatea Bisericii Catolice au ajuns să se izbească în chip inutil până azi” (Vezi şi: R. Aubert, J. Bruls şi ceilalţi, Nouvelle histoire de l'Eglise, t. V; L'Eglise dans le monde moderne, Paris, 1975, p. 517-518).

Nici după publicarea edictului Hatti-Humayium turcii n-au curmat abuzurile, asasinatele şi atrocităţile care s-au ţinut lanţ şi care au contribuit la prăbuşirea Imperiului turc.

Astfel, în.1860 şânt omorâţi peste 16 mii de creştini nestorieni şi maroniţi din Liban.

În 1875 s-au comis măceluri în masă în Herţegovina şi Bosnia; în iulie 1876, în Serbia; în 9 august 1876, în Bulgaria.

Criza Imperiului otoman s-a adâncit şi prin tulburările provocate de „junii turci”, partizani ai liberalismului burghez, culminate prin răsturnarea şi asasinarea sultanului Abdul-Aziz (1861-1876), în ziua ds 31 mai (li iunie) 1876. Dar nici sub noul sultan, Abdul-Hamjd II (1876 -1909), nu s-au acordat drepturi popoarelor supuse din Imperiul otoman.