Ioan Ramurean Si Milan Sesam

După distrugerea Racowului, în 1638, de către polonezii catolici, mitarienii polonezi au emigrat în Prusia, Olanda şi Transilvania, unde iu găsit bună primire. Giorgio Blandrata s-a refugiat în 1563 în Transilvania şi a reuşit să convertească la unitarianism pe principele Transil-aniei, Ioan Sigismund (1559- f 14 martie 1571).

Unitarianismul luă dezvoltare în Transilvania, fiind popularizat de Melius, în disputa de la Alba Iulia (Gyulafehervar), din 1568.

În 1600, Dieta de la Leczâlva a recunoscut drepturile „religiunii uni-ariene”.

La finele secolului al XVIII-lea, unitarienii din Transilvania au in-rat în comuniune cu unitarienii din Anglia şi Statele Unite.

În Anglia, unitarianismul englez a fost organizat de John Biddle 1615-1662). La Londra, pastorii anglicani, Teofil Lindsey (1723-1808) i Iosif Pristley (1733-1804) au organizat în 1774 o Biserică unitariană. Ti 1791, Thomas Belsham (1750-1829) a fondat prima societate uni-ariană în Anglia, numită: Unitarian Society for Promoting Christian 'nowledge = Societatea unitariană pentru promovarea învăţăturii reştine.

La finele secolului al XlX-lea, James Martineau (1805-1900), care P vea legături cu teologia liberală germană din Tiibingen, a dat antiu

— Initarismului englez un aspect raţionalist, mai puţin confesional. Îj

În America de Nord, unitarianismul s-a dezvoltat datorită efortuu ilor lui William E. Chaning (1780-1842), care i-a dat un conţinut teo- §

) gic mai precis. El a fost mult întărit apoi prin lucrările lui Ralph 1

/aldo Emerson (1803-1860) şi ale lui M. Parker (1810-1860). Ţ în 1825, a luat fiinţă în America: The American Unitarian Asso- >l iation = Asociaţia unitariană americană, iar în 1900 s-a creat: InterŞi ational Council of Unitarian and other Liberal Religions = Consiliul j iternaţional unitarian şi al altor religii liberale.

În mai 1961, a luat naştere: Unitarian Universalist Association = | sociaţia unitariană universală. R

După cel de al doilea război mondial (1939-1945) a luat fiinţă în | ermania în 1953: Consiliul Bisericilor liberale, în care au fost primiţi – unitarienii. |

Unitarienii din România au la Cluj-Napoca o episcopie şi o secţie. | nitariană de învăţământ teologic la Institutul teologic protestant din |

: est oraş. 5

Culte şi denominaţiuni creştine apărute în lumea anglo-saxonă „

Puritanismul: J. R. H. Moorman, A History of the Church o [England, rd ed. London, 1973; J. Bauberot, Puritanisme, în „Encyclopedia Universalis”, t. 13, iris, 1968, p. 824-825; G. F. Nutall, The Puritan Spirit, London, 1967; C. Hill, iritanism and Revolution, London, 1958; reeditată în 1969; W. Haller, The Risc Puritanism, 2nd ed., 1957; A. Simpson, Puritanism în Old and New England, licago, 1955; A. A. Peel, Briei History of English Congregationalism, ed. 3-a, mdon, 1953; Davies Haston, The Worship ol the English Puritans, 1948.

Culte şi denominaţiuni religioase

Alain Noodrow, Les nouvelles sectes, Paris, 1977; Fr. Heyer, Der Pietismi. im Gestalten und Wirkungen, Munster, 1975; R. I. Handy, A Christian Americ New York, 1972; Sidney E. Ahlstrom, A religious history oi the american peopk New-Have, London, 1972, XVI-1158 p.; Cl.

— P. Clasen, ' Anabaptism, New York 1972; B. R. Wilson, Religious Sects, London, 1970; Idem, Sects and Society, Lon don, 1961; E. S. Guastad, A Religious history oi America, New York, 1966; W. Bart Sektcn Heute. Lehre, Organisation, Verbreitung, Preiburg, Herder, 1967; G. H. Wi liams, The Radical Retormation, Philadelphia, 1962; H. C. Chery, L'Ollensive dt sectes, Paris, 1954, reedit. 1959; J. Seguy, Les Sectes protestantes dans la Franc contemporaine, Paris, 1956; G. Welter, Histoire des sectes chretiennes, Paris, 1950 E. Th. Clarck, The Small Sects în America, Nashiile, 1949; W. W. Irren Swee The story of Religion în America, New York, 1939; Konrad Algermissen, Kon/es sionskunde. Ein Handbuch der Gegenwart, Hannover, 1930; Paul Scheurlen, Sekten der Gegenwart, Stuttgart, 1923.

În limba română: P. Hladchi-Bucovineanu, Feţele reale al? Sectelor re ligioasc, Bucureşti, 1983; T. M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ere ziilor şi sectelor, în „Studii teologice”, II (1950), nr. 7-8, p. 347-394; Pr. P. De holeanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948; Arhiereu Grigorie Leu-Botoşăneam Sectele din România, Chişinău, 1931; Idem, Confesiuni şi secte. Studiu istoric-mi sionar, Bucureşti, 1929.

M e t o d i ş t i i

CI. J. Bertrand, Le Methodisme, Paris, 1971; J. Bauberot, Methodisme „Encyclopaedia Universalis”, t. 10, Paris, 1968, p. 1006-1007; R. E. Davies an E. G. Rupp, A History oi the Methodist Church în Great Britain, t. I, London, 1965 E. S. Bucke, The History ol the American Methodism, 3 voi., New-York, 1964 H. Burbridge, Methodisme, London, 1957; I. L. Hoit and E. T. Clark, The Worl Methodist Movement, Nashville, 1956; M. L. Edwards, J. Wesley and the XVIU-t Ccntury, London, 1955; W. W. Sweet, Methodism în American History, New-Yorj 1954; W. C. Barclay, History oi Methodist Missions, 6 voi., New-York, A. de Cerce, John Wesiey, maâire d'un peuple, Paris, 1940; reeditată în 1965; A. C. Ou lor, John „Wesley, New-York, 1964; J. S. Simon, John Wesley, 5 voi., Londor 1921-1934.

Baptiştii

R. G. Torbet, A History oi the Baptistes, Philadelphia, 1950; Valley Forg< 1963, London, 1966; A. Gilmore, Christian Baptism, London, 1959; J. D. Hunghe^ Dip Baptistcn, Kassel, 1959; G. Rousseau, Histoire des Eglises baptistes dans monde, Paris, 1951; F. T. Lord, Baptist World Fellowship. A Short History ol th Baptist World Aliance, 1955; R. Donat, Entstehung und Ausbreitung der Baptistei Qemeinden în Deutschland, 2 voi., Kassel, 1958 şi 1960; Everett Gill, Cine slut ce cred baptiştii, Bucureşti, 1933.

Q u ak e ri i

J. Seguy, Quakers, în „Encyclopaedia Universalis”, t. 13, Paris, 1972, p. 857-858; D. E. Trueblood, The People Called Quakers, New York, 1966; W. C. Brailhv, aii The Beginning oi Quukerism, London, 1912; ediţie revăzută, London, 1965; Ider The Second Period ol Quakerism, London, 1918; ed. Revăzută, London, 1961; H. Vo Etten, George Fox et les Quakers, Paris, 1956; E. Grubb, Qu'est-ce que le quakerisn (Whot is Quakerism?) 1917; ed. 4-a, Paris, 1940; A. N. Brayshaw, The Quaker Their Story and Message, London, 1921; revăzută, London, 1953.

Armata mântuirii

Dumitru Popa, Die Gemeinschait der Siebenten-Tags-Adventisten în der Sozit listischen Republik Rumănien, Bukarest, 1983; R. Miiller, Adventisten, Sabbc Reiormation, Lund, 1979, 251 p.; Seventh-day Adventist Encyclopaedia, Washingto 1966; A. A. Hackema, The Four Major Cults. Christian Science, Jehovah's, Wi nesses, Mormons, Seventh Day Adventists, Grand-Rapiqs, Mich., 1964; A. W. Spaldin Origin and History oi Seventh-Day Adventists, 4 voi., Washington, 1'961-1962

D. Mitchell, Seventh-day Adventists, New-York, 1953; M. Cohn, The Pursuit of the Millenium, London, 1957; D. E. Rebok, Oui Firm Foundation, 2 voi., Washington, 1953; L. E. Froom, The Prophetic Faith of our Fathers, 4 voi., Washington, 1946- 1964; Idem, Movement of Destiny, ibidem, 1971; A. Rettaroli, Protestanţi aventisti, 1941; K. Allgermissen, Die Adventisten, 5-e Auflage, Hannover, 1930; M. Heim-bucher, Methodisten, Adventisten, und Neuapostolische Gemeinde, Regensburg, 3 Auflage, 1924; T. Scheuden, Die Adventisten. Adventiştii, trad. De Diac. N. A. Con-stantinescu ed. 2-a, Bucureşti, 1926.

În limba română:

Cultul creştin adventist de ziua a şaptea, Cluj-Nâpoca, 1976, 432 p.; Prof. N. Chiţescu, Despre milenarism, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVIII (1972), nr. 5-6, p. 340-354; Fr. Serafim F. Morozanu, Milenarismul. Dezvoltarea istorică şi Învăţătura lui greşită, în „Mitropolia Olteniei”, XII (1960), nr. 3-4, p. 171-183; Magistrand N. V. Stănescu, Hiliasmul şi incoherenţele lui, în „Ortodoxia”, IX (1957), nr. 2, p. 239-258; V. Loichiţă, Chiliasmul (Milenarismul), Cernuăti, 1924; Pr. D. Geor-gescu, Adventismul din punct de vedere biblic, raţional şi moral-practic, Bucureşti, 1922; Pr. Ioan Constantin Nazarie, Combaterea principalelor învăţături adventiste, Bucureşti 1913.

Mormonii

Reed Smost – R. G. Evans, L. H. Creer, Mormonii, Latter-Day Saints, Churcli ol Jesus Christ, în „Encyclopaedia Britannica”, t. I., London, 1971, p. 759-799; R. R. Miiller, L'Hisioire des Mormons, Paris, 1970; C. Fohlen, Mormons, în „Encyclopaedia Universalis”, 11, Paris, 1968, p. 327-328; W. R. Martin, Mormonism, New-York, 1968; N. Anderson, Desert Saints: The Mormons Frontier în Utah, Chicago, 1942; ed. 2-a, Chicago, 1966; W. Turner, The Mormon Establishment, New York, 1966; W. J. Whalen, The Latter-Day Saints în the Modern World, 1964; F. O. Dea, The Mormons, Chicago, 1964; F. M. Brodie, No Man Knows my History. The Life of Joseph Smit's, the Mormon Prophet, New-York, 1946; London, 1963; _ W. A. Linn, The Story of the Mormons, New-York, 1963; N. F. Furniss, The Mormon Conflict: 1850-1859, New-Haven, 1960; L. J. Arrington, Great Basin Kingdom – an Economic History of the Latter-Day Saints, 1830-1900, Cambridge (Mass.), 1958; B. R. Mc. Conkie, Mormon Doctrine, 1958; J. F. Smith, Answers to Gospel Questions, 3 voi., 1958; Idem, Doctrine oi Salvation, 3 voi., 1960; T. F. O'Dea, The Mormons, Chicago, 1957; R. B. West, The Story of the Kingdom ol Brigham Young and the Mormons, New-York, 1957; B. H. Roberts, A Comprehensive History of the Church ol Jesus of the Latter-Day Saints, 6 voi., Salt City, 1930; Magistrand Dumitru Vasilescu, Despre mormoni, în „Studii teologice”, XV (1963), nr. 9-10, p. 5G6-576.

Studenţii în Biblie sau ruseliştii

W. C. Stevenson, Year of the Doom, 1975: The Story of Jehova Witnesses, London, 1967; G. Herbert, Les Temoins de Jehovah. Essai critique d'histoire et de doctrine, Montreal, 1960; M. Cole, Jehowah's Witnesses, New-York, 1955; London, 1956; R. Pike, Jehowah's Witnesses, 1954; M. S. Szatt, The International Bible Students: Jehovah's Witnesses, 1933; Dr. John-Busch, Das Sektenwesen unter be-sonderer Briicksichtung der Ernsten Bibelherscher, Hildesheim, 1929.

I r vi n g i e n i i

H. C. Whitley, Blinded Eagle, London, 1955. An Introduction to the Life and Teaching oi Edward Irving, London, 1955; A. L. Drummond, Edward Irving and his Circie, London, 1938.

Penticostalii

Teodor Sandru, Biserica lui Dumnezeu apostolică penticostală din România, Bucureşti, 1982; W. J. Hollenweger, The Pentecostals: The Charismatic Movement în the Churches, London, 1972; Idem, Enthusiastisches Christentum, Zurich, 1969; V Synan, The Holiness – Pentecostal Movement în the United States, New-York, 1971; D. Gee, The Pentecostal Movement, Croydon, 1967; J. T. Nichol, Pente-costalism, New-York, 1966; J. L. Sherril, They Speak with Other Tongues, London, 1965; M. J. C. Calley, God's People. West Indian Pentecostal. Sects în England, I

1965; M. T. Kelsey, Speaking with Tongues, London, 1965; N. Bloch-Hoell, Pi costal Movement, London, 1964; Bloch-Hoel, The Pentecostal Movement, its Or Development and Distinctive Character, Oslo-London-New-York, 1964; K. drick, The Promise Fuliilled. A History oi the Modern Pentecostal, Movement, R. F. Gagg, Kirche im Feuer, Stuttgart, 1961.

Nazareii:

T. L. Smith, Called Unto Holiness. The Story ol the Nazarenes. The Nazart The lormative Years, 1S62.

Faust Socinius, Socinianism and its Role în the Cultural oi XV-th to XVI Centuries, Ed. by Liech Szozuck, Warsaw, Lade, 1983; M. Martini, Fau. Sto Socin la pensee socinienne, Paris, 1967; G. Pioli, Fausto Socino, vita, opere, iortuna, dena, 1952; Mc. Lachlan, Socianianism în Seventeenth Century England, Lo'n 1951.

Biserica unitariană

Negyszăz ev 1568-1962. Emlekkoniv az Unitarâus egyhăz alapităsi negyszăzadik eviorduloja alkalmăbol (= Patru sute de atJ: 2558-3963. Carte memorativă cu ocazia Împlinirii a patru sute de ani de la înaintarea Bisericii iariene), ediţia a 2-a, cu rezumat în limbile română şi engleză, Kolozsvâr – poca, 1979; Cesare Alzati, Terra Romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed nel tardo 1500, Milano, 1982, p. 48-56; U antitrinitarismo; C. Eright, The Lil Christians. Essays on American Unitarian History, 1970; Idem, The Beginnin Unitarianism în America, Boston, 1955; B. Roussel, Unitarianisme, în „Encyclt dia Universalis”, t. 16, Paris, 1968, p. 371-472; H. H. Cheetham, Unitarianism Universalism, Boston, 1962; A. Pirnât, Die Ideologie der Siebenburgen Antitri rien, Budapest, 1961; H. B. Scholefield, Unitarian History, Weilesley Hils (M 1958; D. B. Parke, The Epic oi Unitarism, Boston, 1957; S. Kot, Socinianisi Poland, Trad. Engleză de E. M. Wilbur, Boston, 1957; Idem, L'iniluence de M Şervet sur le mouvement antitrinitarien en Pologne et en Transylvanie, în „Ai de Michel Şervet et Sebastien Castillen”, Haarlem, 1953, p. 94-103; Idem, Le vcment antitrinitaire au XVI-e et XVII-e siecles, Paris, 1937; E. M. Wilbur, History oi Unitarianism, Socinianism and its Antecedents, 2 voi., Cambridge (M 1947-1952; reeditate în 1965; Idem, A History oi Unitarianism în Transylv England and America, Cambridge (Mass.). 1952; Mc. Lachlan, The Unitarian vement în the Religious Liie oi England, London, 1934; H. Gow, The Unitai London, 1928; Mary Baker Eddy, C. S. Braden, Christian Science Today, D 1959; R. Peel, Christian Science Today. Its Encounter with American Cullure, Idem, The Years oi Discovery, New York, 1966; S. Wilbur, The Liie oi Mary Eddy, Boston, 1938; N. Beaslly, The Cross and the Crown. The History oi Chri Science, New York, 1952.

T e o s o f i a

H. P. Blavatsky, The Secret Doctrine, 1888; prescurtare 1968; B. Gorc Le Mystique. Valentin Weigel et Ies origines de la Theosophie allemande, 1S72; J. Lantier, La Theosophie, Paris, 1971; A. Faivre, Theosophie, în „Enc paedia”, t. 15, Paris, 1968, p. 1095-10S6; J. S. Judah, History and Philosopt the Metaphysical Movement în America, Philadelphia, 1967; R. Guenen, Le sophisme. Histoire d'une pseudo-religion, Paris, 1965; W. F. Pleuckert, Fans<. Berlin, 1956; The Theosophical Movement, 1875-1950, Los Angeles, 1951; Grandmaison, Le Theosophie et l'anthroposophie, Paris, 1939; C. J. Ryan, Wr Theosophie? Covina, Calif., 1944; P. Oltramare, Histoire des idees theosoph dans l'Inde, II. La theosophie boudique, Paris, 1932.

Spiritualismul

A. T. Schefield, Modern Spiritism, Its Science and Religion, 1960; A. W ger, Occult Phenomena, Westminster, 1957; G. W. Butterworth, Spiritualism Religion, 1944; A. C. Doyle, The History oi Spiritualism, 2 voi. 1926. 27 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

Cultul şi viaţa religioasă în protestantism şi anglicanism. Misiuni protestante şi anglicane *

1. Cultul şl viaţa religioasă în protestantism

Protestantismul a nutrit nobila aspiraţie de a reveni la formele pri-are ale creştinismului. În acest sens, Reforma protestantă a vrut să în-mne nu numai înlăturarea erorilor doctrinare, disciplinare şi practice e catolicismului, pentru care s-a desprins în secolul XVI de catolicism, mai ales, de a reforma adică de a forma din nou, de a reface, de a re-mra creştinismul în forma lui originară, primară, tendinţă care predo-' ină tot mai mult în ultimul secol. Iată de ce protestantismul, în genere, şi combate cu vehemenţă erorile şi inovaţiile papale, nu vrea să se sntifice neapărat cu antipapalismul, cum mai cred în mod eronat unii) logi romano-catolici sau, mai rar, chiar şi unii ortodocşi.

Protestantismul se consideră pe sine „Biserica universală reformată”, re se ridică şi luptă împotriva „Bisericii catolice deformate”.

Protestanţii de nuanţă luterană sau calvinistă împreună cu toate de-minaţiunile care-şi au originea în protestantism au unele puncte de îdinţă şi de cult deosebite nu numai faţă de Biserica romano-catolică şi faţă de Biserica ortodoxă, dintre care amintim câteva mai însemnate:

1) In dogma soteriologică, protestanţii învaţă mântuirea omului nu-i prin credinţă: „sola fide”, fără colaborarea faptelor bune ale

2) Au primit şi păstrează de la romano-catolici învăţătura despre

— Cederea Sfântului Duh şi de la Fiul – Filioque, încât, în cultul lor, tesc Simbolul credinţei cu adaosul Filioque.

3) Socotesc că Sfânta Scriptură este singurul izvor al Revelaţiei die şi resping Sfânta Tradiţie, cel de-al doilea izvor al Revelaţiei.

4) Au formulat şi afirmat învăţătura despre liberul arbitru şi pretinaţie, pe care nu o au nici romano-catolicii, nici ortodocşii.

5) In învăţătura despre Biserică, preferă concepţia despre Biserica izibilă, nu admit infailibilitatea Bisericii ca depozitară a harismei vărului – „charisma veritatis” – şi nici infailibilitatea Sinoadelor menice. Ei resping, de asemenea, dogma primatului papal şi a infailitâţii papale, proclamată de Conciliul I Vatican (1869-1880) şi de ciliul II Vatican (1962-1965). În învăţătura despre har, sfinţenie, lărul şi valoarea Tainelor, protestanţii se deosebesc radical de Or-

) xie. Ei au redus numărul Sfintelor Taine: luteranii, la trei: BoteEuharistia şi Pocăinţa, iar calviniştii la două: Botezul şi Euharistia. La Sfânta Euharistie, pe care o săvârşesc ca romano-catolicii, eu îă, nu admit prefacerea elementelor materiale – a pâinii şi a vinuân Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci acceptă o prezenţă reală, spirituală, a lui Hristos, numită „praesentia per impanationem” = enţa prin impanaţiune: Hristos e prezent „in pane, cum pane et pane”; „in vino, cum vino et sub vino”.

* Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu

Valoarea Tainei e în funcţie de starea subiectivă a primitorului, d< credinţa omului. Taina e valabilă „ex opere operantis” adică din Iu crarea săvârşitorului şi nu „ex opere operato”, adică nu are o valoar* „prin ea însăşi”.

Ei justifică reducerea numărului Sfintelor Taine cu afirmaţia ci nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiţie nu proclamă formal număru lor. Se ştie că în Apus numărul de şapte Taine a fost atestat în secolu XII de Petru Lombardul (f 1164), iar în Răsărit în secolul XIII (1270) de monahul Iov Isaitul. Acest număr a fost confirmat apoi de Consiliu unionist de la Lyon, din 1274, iar în Răsărit, în 1576, de patriarhu Ieremia II al Constantinopolului (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595), în corespondenţa lui cu profesorii luterani din Tiibingen, Ger mania.

Protestanţii nu recunosc Sacerdoţiul sau Preoţia ca Taină, deoare ce, după concepţia lor, orice creştin poate fi preot, concepţie înteme iată pe textul din I Petru 2, 9 în care se vorbeşte despre „preoţia uni versală”, care nu este tot una cu Preoţia harică cu cele trei trepte al< ei, diacon, preot, episcop.

De asemenea, protestanţii nu acceptă nici Mirungerea sau Confir marea, nici Sfântul Maslu, nici Taina Căsătoriei, pentru că – spun e – acestea nu au poruncă de instituire de la Domnul Hristos.

Cu toate acestea, protestantismul de azi manifestă un fel de nos talgie a Sfintelor Taine părăsite, adoptând unele practici specifice lor a Mirungerii sau Confirmării, a Consacrării pastorilor şi episcopilor – printr-un ceremonial impresionant al punerii mâinilor în comun – < Nunţii – prin binecuvântarea tinerilor şi prin rugăciuni – şi o prac tică a unui fel de Mărturisire a păcatelor.

În timpul săvârşirii Cinei Domnului, un loc principal îl are predic; şi executarea unor cântări religioase specifice, inspirate din Psalmi ş din pietatea creştină care, după trei sute de ani, au devenit tradiţiona le. Teologul protestant A. N. Bertrand scrie: „E spre cinstea protestan tismului că a făcut din predică nu numai un instrument de pedagogi* creştină şi de influenţă morală sau socială, ci şi un izvor permanent d< viaţă spirituală” (A. N. Bertrand, Protestantisme, 3-ed., Paris, 1931 p. 64).

De asemenea, protestanţii de azi fac eforturi pentru a împlini une le lipsuri ale cultului. Astfel, în unele biserici protestante au introdu; o slujbă specială pentru anumite zile, ca: Vinerea Mare, slujbă numit; Liturghie sau „Missa catechumenorum”, „Missa Fidelium”, iar unii fo losesc la săvârşirea cultului veşminte sacerdotale, luminări şi tămâie.

Trebuie să subliniem că protestanţii de toate ramurile nu admit din cultul romano-catolic şi ortodox, sărbătorile, cinstirea crucii c (obiect de cult, cinstirea sfinţilor, îngerilor, a Prea Curatei Fecioan Măria, venerarea icoanelor, a moaştelor şi a relicvelor sfinte; nu admi posturile ortodoxe, precum şi diferite tradiţii şi ierurgii ortodoxe.

2. Cultul şi viaţa religioasă în Anglicanism

Spre a ne da seama de modul cum se realizează practic viaţa cul-; ă şi disciplinară în Biserica anglicană, trebuie să ţinem seama că serica Angliei a apărut în secolul XVI, atât ca Biserică reformată cât catolică, adică ea a păstrat continuitatea neîntreruptă cu credinţa pri-ară a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, dar a adoptat şi unele văţături şi practici cultice de nuanţă luterano-calvinistă.

Ca Biserică reformată, Biserica anglicană respinge papalitatea şi stituţiile ei şi insistă ca Biblia, Cartea comună de rugăciune (The tok of Common Prayer), cele 39 Articole de credinţă şi Ordinalul (Ev-logiul sau Molitfelnicul), să fie cărţile ei principale, în ceea ce pri-şte credinţa, cultul, şi disciplina bisericească. Prin dorinţa şi stăruinţa de a rămâne Biserică universală sau „catolică”, Biserica anglicană a strat până azi vechile Simboluri de credinţă, hotărârile Sinoadelor ecu->. Nice, ierarhia istorică pe baza succesiunii apostolice, Sfintele Taine unele tradiţii creştine vechi la săvârşirea cultului.

În modul acesta, Biserica anglicană pretinde că deţine o poziţie pro-e, de mijloc, în creştinătatea actuală.

Referitor la săvârşirea cultului, Biserica anglicană insistă îndeosebi ipra celor două Taine, Botezul şi Cina Domnului (Sfânta Euharistie).

Face des lectura Bibliei la Biserică, în familie şi chiar în locuri pu-ze şi se ţin predici cu regularitate, însoţite de cântare religioasă, aşa n se practică şi în Biserica reformată sau calvinistă, dar, după cum m ei în Cartea de rugăciune comună – The Book of Common Prayer în Ordinal (Evhologhiul), săvârşesc şi celelalte cinci Taine şi anume: -ungerea, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul.

Cu ocazia discuţiilor dintre ierarhii ortodocşi şi anglicani la Confe-ţa de la Londra, din 1930, s-a lăsat a se înţelege că doctrina Bisericii ilicane este exprimată în mod autoritativ în „The Book of Common iyer şi că sensul celor 39 Articole de credinţă trebuie să fie inter-tat de acord cu aceasta”. (Report of the Lambeth Conferences, 1930, 139; Edwin J. Palmer, The destiny of the Anglican Churches, Lon-.1931, p. 32-33).

În general, Biserica anglicană şi teologia anglicană admit sacerdo-sau preoţia instituită pe baza succesiunii apostolice, cu cele trei >te ierarhice ale ei: diacon, preot, episcop, având autoritate de la stos şi transmisă prin punerea mâinilor.

Resping, de asemenea, ca şi Bisericile luterană şi calvinistă, priul papal şi infailibilitatea papală, dogmă proclamată de Conciliul I ican (1869-1870) şi Conciliul II Vatican (1962-1965), precum şi juicţia episcopului Romei asupra Bisericii Angliei.

Remarcăm, însă, că Biserica anglicană se găseşte, din anul 1931, în uniune deplină cu Biserica. Vechilor-catolici care, de asemenea, res- [e primatul şi infailibilitatea papală.

Ea se află în inter-comuniune cu Biserica luterană din Suedia, Nora şi Finlanda şi cu Biserica luterană din Irlanda, care menţin, în nizarea lor bisericească, episcopatul istoric.

Biserica anglicană practică, de asemenea, intercomuniunea cu Biserica reformată episcopală spaniolă, apărută în 1871, cu Biserica lusitană din Portugalia, organizată în 1810, despărţită şi ea de Roma în 1870 din cauza infailibilităţii papale, precum şi cu o Biserică de nuanţă luterană din Filipine.

Biserica protestantă episcopală din America, care numără în prezen aproape patru milioane de membri, a încheiat, în 1961, un concordat ci Biserica independentă din Filipine, Biserică cu ierarhie instituită pe baze succesiunii apostolice, care respinge de asemenea primatul papal.

Pe plan local şi în mod izolat, unele Biserici anglicane practică aşa-zisa comuniune deschisă = „open comunion”, adică săvârşesc Liturghi la. Care sunt invitaţi să participe şi să se împărtăşească chiar creştini, de alte denominaţiuni, care au însă Botezul valid.