Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Cu toate acestea, catolicii înşişi se plâng că mărturisirea anual obligatorie şi cuminecarea n-o mai fac în multe ţări nici măcar juma late dintre credincioşi.

În cult, se recită des Pater noster şi mai ales rugăciunea Ave Maric

Sărbătorile schimbătoare au fost reduse în Biserica romano-cato lică la opt, în unele locuri* chiar la patru: Crăciunul, Pastele, înălţare* Cincizecimea. Sărbătoresc, de asemenea, eu mare fast Sfânta Măria sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie).

A luat amploare în mod deosebit Cultul inimii lui Hristos, institu în 1675 de papa Clement X (1670-1676), prin care se face adorare inimii lui Hristos, sărbătoare fixată în prima vineri a fiecărei lui (Biserica ortodoxă a interzis adorarea unei părţi din trupul omene; al lui Iisus Hristos, ca inima Lui, sau a unor funcţiuni din timpul act vităţii Sale pământeşti, deoarece socoteşte, pe bună dreptate, că orie adorare sau închinare se cuvine persoanei Domnului Iisus Hristos întregime: Dumnezeu şi omul).

S-a dezvoltat, de asemenea, cultul Trupului lui Hristos – Festu Corporis Christi, numit şi cultul Sfintei Euharistii sau al Sfântului crament, instituit în 1264 de papa Urban IV (1261-1264) prin enciclii Transiturus de hoc mundo Salvator şi se săvârşeşte în joia care u mează la opt zile de la sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii. Cult Trupului lui Hristos a luat o mare dezvoltare după ce Margareta Al coque a fost canonizată în 1864 de papa Paul IX (1846-1878). El a fa popularizat apoi de cardinalii şi episcopii catolici prin aşa-numite congrese euharistice amintite mai sus.

O altă sărbătoare catolică este cultul lui Hristos împărat, institui oficial la 11 decembrie 1925 de papa Pius XI (1922-1939), prin e ciclica „Quam primas”, fixată o dată pe an, în ultima duminică a lui octombrie. Prin acest cult catolicii susţin că vor să facă cunoscută „r ţiunilor şi întregii omeniri” demnitatea împărătească a lui Hristos.

O altă sărbătoare se numeşte cultul lui Agnus Dei, prin care e: adorat Iisus Hristos ca Miel al lui Dumnezeu. Prin aceasta, se contravi otărârii canonului 82 al Sinodului Quinisext, ţinut la Constantinopol i 692, care a interzis zugrăvirea Mântuitorului în chipul mielului, în->cuindu-l cu chipul său omenesc, întrucât Mântuitorul a trăit printre ameni ca om adevărat (Ch. J. Hefele – Dom. H. Leclercq, Histoire es conciles., t. III, 1, Paris, 1909, p. 573; Pr. prof. I. Rămureanu, instirea sfintelor icoane în primele trei secole, în „Studii teologice”, XIII (1971), nr. 9-10, p. 633).

Sunt, desigur, şi alte sărbători catolice închinate, fie în cinstea fintei Fecioare Măria, fie în cinstea sfinţilor, pe care Biserica ortodoxă i le cunoaşte. Acestea constituie ceva specific pietăţii catolicismului nu sunt o piedică de netrecut în calea colaborării şi restabilirii uniţii în credinţă a celor două mari Biserici, căci Biserica este una, iar adiţiile în cult şi viaţa spirituală pot fi diferite, astfel putându-se anifesta unitatea în diversitate.

Postul obligatoriu a fost redus numai la vinerile de peste an, iercurea cenuşii şi ultimele trei zile din Săptămâna Mare. Se reco-îndă însă post complet miercurile şi vinerile în tot cursul anului, mai cupâine şi apă seara, ori de câte ori evlavia personală a fiecărui; ştin simte această nevoie, însoţit de rugăciune intensă şi frecventă ti puţin de şapte ori în zi) potrivit recomandării Mântuitorului: „ru-ţi-vă neîncetat” (Luca 18, 1).

Pietatea creştină mai este menţinută în Biserica romano-catolică n „exerciţii spirituale” sau „meditaţii”, organizate sistematic, în caii unor aşa-zise grupuri de rugăciune, care se întrunesc la ore şi zile amite, în şcoli, în săli publice, sau parohiale, rostind de mai multe (de regulă de câte 7 ori) „Tatăl nostru”, „Slavă Tatălui şi Fiului şi ntului Duh…”, „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har…”, „Crezul istolic” şi interpretând de asemenea diferite imne tradiţionale, toate stea potrivit recomandărilor Sfintei Fecioare Măria, Maica Domnului e, se arată zilnic, din 1981 până în prezent, unui număr de tineri,; şi băieţi, la o oră anume, în satul Medjugorje, din Iugoslavia t 100 km nord de Dubrovnik), sau ori unde ar fi ei în altă parte, cea oră, tinerii vizionari.

Benedictinii accentuează în exerciţiile lor spirituale mai ales uniunea cu Hristos, care se manifestă în viaţa liturgică, având ca; re fervente: mânăstirile Măria Laach şi Beuron, în Germania. Tipul ciscan al exerciţiilor subliniază mai ales iubirea spontană faţă de 3 Hristos şi Fecioara Măria şi faţă de unele elemente naturale:1, stelele, păsările, florile, lumina. Dominicanii cultivă, în graiul lor: nt, cultul faţă de Hristos-rege. Oratorienii contemplă extatic şi nit majestatea divină, în timp ce iezuiţii, în exerciţiile lor, pun acul pe gloria lui Dumnezeu, pe ascultare şi pe supunere. O problemă nouă pe care n-a cunoscut-o societatea creştină în tre-; ste preocuparea tineretului pentru manifestările distractive şi sport, au fost privite la început de romano-catolici cu rezervă. Pe parcurs s-au creat asociaţii sportive, excursii cu slujbe în aer liber, căutate) ţi, cercuri de studii etc, încât o bună parte din tineret a fost câşti-la viaţa creştină în Anglia, Franţa, Germania, Italia, America şi alte ţări. Asociaţia numită „Acţiunea catolică” înfiinţată în 1925, pentr dezvoltarea apostolatului laic printre tineret, a dat bune rezultat

Dintre enciclicele referitoare la moralitate, căsătorie, familie şi rL porturile sociale, date de papa Pius XI (1922-1939), amintim: „Divir illius magistri”, 31 decembrie 1929, pentru educaţia tineretului; „Cas connubii”, 20 decembrie 1920, despre sfinţenia căsătoriei creştine „Quadragessimo anno”, 15 mai 1931, asupra relaţiilor sociale; „Divir Redemptoris”, 19 martie 1937, în care dezvoltă învăţătura creştină despr om, familie şi societate. Mai târziu, papa Ioan XXIII (1958-1963), î enciclica „Mater et magistra”, din 15 mai 1961, face apel la dreptat socială, la egalitate, umanitate şi iubire, idei dezvoltate şi în enciclic „Pacem în terris”, publicată la 11 aprilie 1963.

Aceste idei au fost dezvoltate în continuare de papa Paul VI (30 iu nie 1963 – f 6 aug. 1978) în enciclicele: „Ecclesiam suam”t din 6 au gust 1964; „Populorum progressio”, 26 martie 1967; „Octogessima aă veniens”, din 14 mai 1971 şi alte decrete.

2. Cultura teologică

Cultura teologică s-a dezvoltat îndeosebi în două direcţii: a) un strict bisericească, la începutul secolului XIX; b) alta mai liberală, mc reală, însă nelipsită de dificultăţi din cauza Indexului, chiar şi atunc când reprezentanţii ei nu se gândeau să se depărteze de catolicism.

În Filosofie s-a resimţit influenţa lui I. Kant (f 1804), F. G. J. Schelinj (f 1854) până după anul 1850; de la 1879 s-a recomandat tomismul c normativ. Dacă până la 1800 Franţa a dat pe cei mai mari teologi, de ac înainte acest lucru îl va face Germania, unde au luat fiinţă renumit Facultăţi de teologie la Bonn, Breslau, Miinchen, Tiibingen etc.

În Franţa, abia în 1878, se deschid, pe lângă cele două Universităţ din Paris şi Toulouse, Facultăţi de teologie, la Lille, Lyon, Angers şi îi alte oraşe.

În alte ţări, romano-catolicii întreţin o mulţime de Universităţ libere înfiinţate în urma separării Bisericii de stat. Cea mai veche est< la Malines (1834), mutată în 1885 la Louvain în Belgia; altele au fos înfiinţate la: Freiburg (Elveţia, 1889), Milano (1920), Saint Louis (1825 şi Washington (1889) în America de Nord, Quebec (1852) şi Montrea (1886) în Canada. Alte zece universităţi libere au fost înfiinţate în Asi; la Calcutta, Pekin, Beiging, Tokio; una funcţionează la Beyrouth îi Liban.

Direcţiunea catolică mai liberală sau istorică a dat catolicismului c serie de mari teologi, cum au fost, mai ales în Germania: Joh. Adan Mohler (f 1838), simbolist şi dogmatist celebru, respectat şi de pro testanţi; istoricul Ignaţiu Dollinger (f 1890), după 1871, vechi-catolic canonistul şi istoricul Ch. J. Hefele (f 1893); canoniştii J. Schultt (f 1941), J. Zhischmann (f după 1901); istoricii: Fr. X. Kraus (f 1902) Fr. X. Funk (f 1907), Al. Knopler (f 1921), Alb. Ehrhard (f 1949); dog-matiştii: H. Klee (f 1840), J. Kuhn (f 1887); apologeţii J. Drey (f 1853) Aloys Schmidt (f 1910), cei mai mulţi ieşiţi din şcoala de la Tubingen

A ŞASEA

Din partida ultramontana sau intransigent catolică, amintim pe dogatiştii: J. Kleutgen (f 1883), J. M. Scheeben (f 1889); dintre moralişti >: Fr. Linsenmann (f 1898), J. Mausbach (f 1931); dintre istorici, rdinalul J. Hergenrother (f 1890), rivalul lui Ig. Dollinger (f 1890), itorul unui tratat renumit de istorie bisericească (3 voi., 1876-1880) al unui tratat în trei volume despre patriarhul Constantinopolului

) tie (f 897), apoi A. Jânssen (f 1890), care combate pe L. Pastor

1928), protestant originar din Austria, autorul cunoscutei lucrări îschichte der Păpste seit dem Ausgang des Mittelalters = Istoria palor de la sfârşitul Evului Mediu până la 1800, 16 voi., publicate între

— 1933, tradusă în limba franceză şi în alte limbi; H. Grisar (f 1923), S. Denifle (f 1905), care combat pe Luther şi Reforma din secol XVI.

Între teologii mai mari din secolele XIX şi XX din Germania, menânăm: în Filosof ia şi Teologia tomistă: Martin Grabmann (f 1905), Geyser (f 1948), Erich Przywara (pronunţat: Psvara, născut 1889), Wust; în Teologia dogmatică: Kirk Adam (născut 1876 -), B. Bartmn; în prezent elveţianul Hans Kiing (născut 1928), profesor de Dogitică şi Ecumenism la Universitatea din Tiibingen, Germania; în oria dogmelor: J. A. Schwanne; în Teologia morală: Fritz Tillmann

1953), Fr. Schilling (f 1854); în Apologetică: H. Schell (f 1906), Hettinger (f 1890), G. Wunderle etc.; în Studiile biblice: Fr. A. 6.

>per (f 1931), Arthur Allgeier, H. A. W. Meyer (f 1873); în Liturgică

Pastorală: Ferd. Probst (f 1899), R. Baumstarck (f 1869), Romano ardini ş.a. în Istorie: J. Schmidlin (f 1944), R. Streit (f 1930).

Teologia franceză n-a avut în secolul XIX învăţământ teologic suior până în 1878, când a luat fiinţă Institutul teologic din Paris. Aci, e sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, unii profesori au ţiat curentul modernist, despre care ne vom ocupa într-un capitol irte.

În istorie, s-au distins în acest timp dintre francezi: L. Duchesne 1922), U. Chevalier (f 1923), J. Zeiller, A. Dufourcq, P. Allard, P. Ba-ol (f 1929), F. Mourret, Ch. Poulet, A. Baudrillart, H. Bremond 1933), E. Amann, H. Daniel-Rops (1901-1965), A. Ginoulhiac, Aug.: he, V. Martin, P. de la Coriolle (f 1960), G. Bardy, J. Lebreton, Brehier, J. Danielou, H. Marrou, L. J. Rogier şi mulţi alţii. Dintre 'ricii catolici cehi, Fr. Dvornik.

În studiile biblice, s-au remarcat: F. Vigouroux, M. J. Lagrange 1938), L. de Grandmaison; în studiile dogmatice: M. Jugie, J. Tixe-t, P. A, D'Ales, Y. M. Congar, Ch. Journet ş.a.; în studiile liturgice: ^abrol, H. Leclercq ş.a.

Editarea Sfinţilor Părinţi a întreprins-o mai întâi cardinalul Romei ielo Mai (f 1854), un mare erudit, iar în Franţa abatele J. P. Migne 1875), unul din cei mai harnici preoţi catolici, ajutat de cardinalul isului, J. B. Pitra (f 1889) şi de Dom Prosper Gueranger (f 1875). Cu privire la filosofie, papa Leon XIII (1878-1903), prin enciclica ¦terni Patris„, din 4 august 1879, a recomandat tomismul ca normativ. Astă orientare a fost reînnoită de papa Pius X (1903-1914), prin enciclica „Pascendi divini gregis”, din 8 septembrie 1907. S-au distins ii această direcţie: Etienne Gilson (n. 1884 – f 1976), J. Maritain (1889-|

1973), Maurice Nedoncelle ş.a. j

Dintre teologii italieni amintim pe: G. Perrone (f 1876), conducă tcrul şcolii scolastice, dogmatiştii Geremia Bonomelli (f 1914), Domenict Palmieri (f 1909) ş.a. In arheologie s-a distins J. B. de Rossi (1822-1894) în Anglia, s-au distins, în teologia catolică, Stephen Wisemai (f 1865) şi J. H. Newman (f 1890), ambii cardinali de Westminster Dintre teologii americani, s-a distins M. J. Lavelle (1880-1955), vica: apostolic la New York.

Biserica romano-catolică a înfiinţat în diferite ţări, îndeosebi îi Italia, Franţa şi Germania, un număr impresionant de Institute de cer cetări: pentru misionari, la Roma în 1925 şi Miinchen, în 1911; pentri arheologia creştină, la Roma, în 1926; un Institut medical – misionai există la Wiirzburg, în Germania, din 1922; un altul, pentru pedagogie la Munster, din 1921; pentru studii speciale, la Malines în Belgia din 1920.

Se publică, de asemenea, un număr mare de enciclopedii, dicţionar* teologice şi reviste de specialitate în limbile franceză, germană şi engleză, care pot fi cunoscute din bibliografia generală menţionată în voi. '. De Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1975, p. 14-26.

3. Atitudinea catolicismului faţă de modernism

Modernismul a apărut în sânul Bisericii romano-catolice nu ca c erezie, cum pretind în chip exagerat unii istorici şi teologi catolici, c ca un curent de înnoire culturală cu tendinţa de a îmbrăţişa toate domeniile de activitate ale vieţii.

Criza modernistă a izbucnit din ciocnirea brutală dintre învăţătur* tradiţională a Bisericii catolice cu noile discipline religioase, care re nunţau la metodele tradiţionale de cercetare din dorinţa de laicizare progresivă a învăţământului religios. Mişcarea modernistă s-a întins repede la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în Germania, Franţa Anglia, Italia şi în alte ţări.

Susţinătorii modernismului afirmau că este necesară o mutaţie, c schimbare în predarea studiilor religioase rămase mult în urmă, în comparaţie cu noile descoperiri ştiinţifice. De aceea mişcarea modernistă '<¦ făcut eforturi serioase pentru a da credinţei o mai bună exprimare, car< să ţină seama de progresul noului spirit ştiinţific al raţionalismului contemporan şi de progresul ştiinţelor umane.

Pentru aceasta, afirmau moderniştii, se impune o transformare îr toate domeniile de activitate, ştiinţific, cultural, social, filosofic, biblic teologic, istoric etc. Trebuie elaborată, după opinia moderniştilor, o neo scolastică, fondată pe progresul ştiinţelor fizice, psihologice şi socialo

Prin enciclica „Quanta cura”, din 8 decembrie 1864, însoţită – sul titlul de Syllabus errorum – de un catalog de 80 opinii moderniste, papi Pius IX (1846-1878) a condamnat aceste erori, socotindu-le în contradicţie cu doctrina Bisericii sau chiar eretice. Dintre acestea menţionăm panteismul, naturalismul, raţionalismul absolut, indiferentismul, ateismul, afirmaţia că omul s-ar putea mântui şi în altă confesiune decât în catolicismul papal. Se condamnă apoi: socialismul, comunismul, francmasoneria, societăţile biblice, asociaţiile preoţeşti care voiau o Biserică liberă, căsătoria civilă, pretenţiile că Biserica catolică a fost cauza dezbinării dintre Răsărit şi Apus etc.

Dar cele mai intolerante decizii papale sunt cele care condamnă libertatea ştiinţei, gândirii, a presei etc. Suveranul pontif socoteşte drept „erezie” părerea că el ar trebui să se pună de acord cu progresul, cu liberalismul şi cu civilizaţia modernă (teza 80).

Succesorul lui Leon XIII (1878-1903): papa Pius X (1903-1914) a condamnat, din nou, rătăcirile moderniste prin enciclica „Pascendi divini gregis”, din 8 septembrie 1907, recomandând din nou tomismul ca normativ.

Prin enciclica „Rerum novarum”, din 15 mai 1891, papa Leon XIII jrată un interes crescând pentru problemele sociale, care trebuiesc re-: olvate în spiritul Evangheliei.

Patruzeci de ani mai târziu, prin enciclica „Quadragesimo anno”, lin 15 mai 1931, Papa Pius XI (1922-1939) întregeşte unele idei din nciclica „Rerum, novarum” şi stabileşte acum noi poziţii faţă de pro-lemele sociale, ţinând seama de noile realităţi ivite: problema muncii, rganizarea sindicatelor, raporturile dintre patroni şi muncitori etc.

Mergând pe aceeaşi linie, prin enciclica „Divini Redemptoris” din 9 martie 1937, papa Pius XI dezvoltă pe larg învăţătura creştină despre -n, familie şi societate.

Teologia şi exegeza liberală a lui Ernest Renan (f 1892), care a iblicat în 1863 cunoscuta lucrare La Vie de Jesus şi multe altele după eea, în care nega divinitatea lui Iisus Hristos, a avut desigur o parte i contribuţie la apariţia modernismului.

Cei mai de seamă modernişti au fost, în Franţa, unii profesori de la stitutul catolic din Paris, înfiinţat în 1878. Dintre aceştia menţionăm: egeţii Alfred Houtin (f 1926), Alfred Loisy (f 1949), M. J. Lagrange

1938); în istoria dogmelor: J. Turmei, din Elveţia franceză; în filofie: Maurice Blondei (f 1949), L. Laberthonniere (f 1932) ş.a. şi mateiticianul Edouard Le Roy; de asemenea a susţinut mişcarea modertă politicianul Marc Sangnier (1873-1950), care a condus mişcarea illon”, condamnată la 25 august 1910 de papa Pius X (1903-1914).

A. Houtin şi M. J. Lagrange au retractat. Cât priveşte pe A. Loisy, ţinâtorul modernismului biblic, Curia romană i-a pus mai întâi cărţile

Index librorum prohibitorum, în 1905, apoi la 7 martie 1908, a fost omunicat şi socotit vitandus = de evitat.

La 17 iulie 1907, Sfântul Oficiu a dat un decret; „Lamentabili sane ~-u”, un fel de nou „Syllabus errorum”, prin care erau condamnate ie erori moderniste, extrase din autori francezi (mai mult de 45 din Loisy).

Trei ani după aceea, la 1 septembrie 1910, prin motu proprio: „Sa-ura Antistitum”, papa Pius X a obligat pe toţi preoţii, profesorii de 3gie şi studenţii teologi să presteze un jurământ antimodernist. Profesorii din Germania au fost dispensaţi de această obligaţie la insiste episcopatului german.

Dintre italieni amintim ca modernişti pe: episcopul Geremia B nomelli (1914) de la Cremona, preotul R. Murri (n. 1870-1944), ebrais S. Minocchi (f 1943), filosoful şi scriitorul E. Buonaiuti (f 1946), comunicat în 1921 şi în 1924, poetul A. Fogazzaro (f 1911] care, în ce brul său roman II Santo (1905), ne înfăţişează un apostol al refori Bisericii, animat de spiritul iubirii de oameni.

Dintre englezi amintim pe: G. Tyrrel (f 1909), predicator celeb autorul cărţilor Lex Orandi (1903) şi Lex Credendi (1906) şi baroi Fr. von Hiigel (f 1925); dintre germani: H. Schell (f 1906) < Wiirzburg, I. Schnitzer, I. Miiller, H. Schrors (f 1928) din Bo] F. X. Kraus (f 1904), A. Ehrhard (f 1949), H. Koch; în Elveţia: Alb M. Weiss (f 1925).

Conducătorii mişcării moderniste: A. Loisy (1857-1949), G. Tyri în Italia: S. Minocchi şi abatele R. Murri, nu s-au supus papei. Aceş şi alţii au răspuns printr-o cerere şi printr-o serie de scrieri, cum e lucrarea anonimă Ce qu'on a fait de l'Eglise, 12-e ed., Paris, 1912, care critică tirania papală, cezarismul intelectual, spiritul de delaţiu: intrigă şi minciună şi alte păcate caracteristice sistemului papal în ce ducerea Bisericii.

Cu toate că, referitor la filosofie şi în genere la cultură, pa Leon XIII şi Pius X au recomandat tomismul, între 1946 şi 1950, a ivit în Franţa, apoi s-a pus în circulaţie şi în timpul Conciliului II\tican (1962-1965), concepţia despre legitimitatea şi chiar necesitat unui pluralism teologic în materie de filosofie religioasă, pentru că n un sistem nu este capabil, având în vedere limitele cunoştinţei omeneş să îmbrăţişeze într-o vedere sintetică universală (Weltanschauung) toL aspectele revelaţiei divine. Această nouă direcţie a primit, între 19 şi 1950, în Franţa, numele de Noua teologie.

Unele studii biblice au fost elaborate în spiritul metodologic al şco germane numită Formgeschichte, impusă de Rudolf Bultmann (m cut 1884), exeget biblic care a dus la unele exagerări. De aceea pa Pius XII (1939-1958), prin enciclica „Humani generis”, din 1950, atras atenţia exegeţilor biblici şi în genere teologilor asupra pericolul de a pune în circulaţie unele idei prea îndrăzneţe, care nu sunt în co: cordanţă cu doctrina creştină.

Alţi teologi şi filosofi creştini au încercat să răspundă prin scris lor la problemele lumii contemporane, orientându-se după ideile puse circulaţie de unii filosofi laici ca F. W. Fr. Hegel (f 1831), Karl Ma: (f 1883), Fr. Nietsche (f 1900), Soren Kierkegaard (f 1885), Mart Heidegger (f 1975), H. Bergson (f 1941), J. P. Sartre (n. 1905 ¦ f 1980) ş.a.

Pentru confruntarea creştinismului cu noile descoperiri ştiinţifii P. Teilhard de Chardin (1881-1955) a încercat o sinteză îndră neaţă, nu totdeauna cu succes, ceea ce a atras condamnarea operei sal în 1962, de papa Ioan XXIII (1958-1963).

Astăzi modernismul nu mai este în sânul Bisericii romano-catolic o problemă, deoarece, prin aşa-numitul aggiornamento = aducere la z is în circulaţie de papa Ioan XXIII şi promovat de Conciliul II Vatican 962-1965), catolicismul se pune în pas cu noile probleme ale lumii mtemporane.

În acest spirit a publicat papa Ioan XXIII enciclicele: „Mater et agistra”, 15 mai 1961, şi „Pacem în terris”, 11 aprilie 1963.

Mergând mai departe pe linia inaugurată de papa Ioan XXIII, papa ml VI (30 iunie 1963 – f 6 aug. 1978) a publicat o serie de alte iciclice, dintre care menţionăm: „Ecclesiam suam”, 6 august 1964; ^opulorum progressio„, 26 martie 1967; „Octogessima adveniens”, mai 1971, din dorinţa de a fi în pas cu noile probleme ale societăţii ntemporane.

Merită să remarcăm că în enciclica „Ecclesiam suam”, din 6 au-ist 1964, papa Paul VI face distincţie între problemele care nu se feră direct la credinţă ca: tradiţia, spiritualitatea, cultul, dreptul ca-nic ş.a., care vor putea fi discutate în cadrul dialogului intercreştin, integritatea credinţei catolice, care, după părerea sa, nu poate fi pusă discuţie. Teologii romano-catolici au pus în circulaţie teologia papa-ăţii, teologia naturală şi, împreună cu teologii protestanţi, teologia răs-mpărării.

Viitorul va arăta în ce măsură papa, Guria romană şi teologii Bi-icii catolice vor înţelege să facă un pas mai departe spre a fi la zi cu ile probleme ale omenirii şi a contribui la realizarea unităţii creş-dsmului.

Conciliul II Vatican (1962-1965) f

După proclamarea dogmei primatului şi infailibilităţii papale, la iulie 1870, în Conciliul I Vatican, de către papa Pius IX, prin enciclica astor Aeternus”, clericii şi credincioşii Bisericii Romano-Catolice creau că pentru viitor nu va mai fi necesară convocarea unui nou con-iu general. De aceea, când papa Ioan XXIII a anunţat, la 25 ianua-

1959, convocarea Conciliului general, a fost o adevărată surpriză pen-L toată lumea creştină.

Conciliul II Vatican s-a deschis oficial în ziua de 11 octombrie 1962… Prezenţa papei Ioan XXIII şi a pest. E_2500 HP episcopi şi a durat până 7_decembrie 1965, când a fost declarat închis de papa Paul VI. Con-iul a ţinut patru sesiuni, cu o durată de două sau trei luni fiecare, imna, după cum urmează: sesiunea I-a, între 11 octombrie şi 8 de-nbrie 1962; sesiunea a 2-a între 29 septembrie şi 4 decembrie 1963; iunea a 3-a între 14 septembrie şi 21 noiembrie 1964; sesiunea a 4-a re 14 septembrie şi 7 decembrie 1965.

În afară de cei 2500 de episcopi catolici, veniţi din toate ţările caice din lume, au participat şi un număr de observatori din partea nătoarelor Biserici: Biserica ortodoxă, Biserica vechilor-catolici, Bi-ica anglicană, 28 de Biserici şi Confesiuni protestante. Astfel la se-nea a 2-a au participat 66 de observatori, între ei şi ortodocşi, repre-itând 22 de Biserici, majoritatea protestante; la sesiunea a 3-a au ticipat 75 de observatori, reprezentând 23 de Biserici; la sesiunea a au participat 103 observatori, reprezentând 29 de Biserici, între ei şi observatori din partea Bisericilor ortodoxe. La această ultimă sesiune, au trimis delegaţi următoarele Biserici ortodoxe: 1. Patriarhia Ecumenică; 2. Patriarhia Alexandriei; 3. Biserica Ortodoxă Rusă; 4. Biserica Ortodoxă a Georgiei; 5. Biserica Ortodoxă Bulgară; 6. Biserica Ortodoxă Sârbă.

În prima sesiune care s-a ţinut între 11 octombrie şi 8 decembrie 1962, s-a hotărât ca temele să fie reduse din 70 la 20. S-a discutat pe larg Despre lAturghie şi s-a admis ca Liturghia să fie săvârşită în limbile naţionale, urmând în aceasta exemplul Bisericii ortodoxe. Tot în aceasta sesiune s-a discutat: Despre izvoarele Rpnplnp. P.i. ¦ Despre mijloacele df rnmynjrprp ynrjnlrj „ In sesiunea a 2-a, care a avut loc între 29 septembrie şi 4 decembrie 1963, tema principală a fost De Ecclesia (Despre Biserică) care s-a discutat în continuare şi în sesiunea a 3-a.