Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Între teologii laici s-a impus Spătarul Nicolae Milescu (1636-1714) cu lucrarea Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens…, tipărită la Stockholm în 1667, fapt pentru care a fost numit „Moldoveanul cel înţelept” de către teologul rus Simeon Poloţki de la Moscova, în 1670; marele filosof german G. W. Leibniz (f 1716), ctitorul Academiei de ştiinţe de la Berlin, 1-a considerat „vir polyglotus ac super-eruditus”, iar pe Dimitrie Cantemir 1-a susţinut ca să devină membru al acelei Academii în 1714. Se pare că la contactul dintre Dimitrie Cantemir şi G. Leibniz a contribuit şi prezenţa lui Ilie Miniat (f 1714) la Viena, în 1710, fiind acolo trimis de Cantemir. Prin lucrarea Loca obscura, Cantemir s-a dovedit şi un bun teolog ortodox, criticând corect poziţiile liberale ale teologului rus Teofan Prokopovici.

Apoi, ca şi daniile către cei în nevoi dintre ortodocşi, s-a revărsat şi mila tipograficească prin Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Antim Ivireanu spre iviri şi arabi, pentru înfiinţarea de tipografii proprii. Aşa a putut încheia catolicosul gruzin Antonie, în 1756, tipărirea tuturor cărţilor de ritual în limba poporului său şi acelaşi lucru 1-a putut realiza şi patriarhul Antiohiei.

Pe atunci protopsaltul Filotei sin Agăi Jipei alcătuia „Psaltichia românească”.

E. În Rusia, jugul mongol a ţinut până spre sfârşitul sec. XV (1480) şi a lăsat urme dureroase în viaţa culturală şi teologică; mitropolitul Ghenadie de Novgorod se plângea, pe la 1500, că nu găsea ucenici dornici să înveţe carte. Superstiţiaşi ignoranţa au făcut pe boieri şi pe unii ierarhi să ceară condamnarea oricăror eretici, cum au fost unii dintre iuaaizanţi, condamnaţi la sinodul din 1503; Maxim Grecul a stat 30 de ani în temniţă pentru că a demascat unele superstiţii şi strecurarea unor rătăciri spirituale, dar şi pentru că a cenzurat viaţa morală a conducătorilor şi unele înclinări spre protestantism. Totuşi Rusia secolului XVI cunoaşte şi o serie de bărbaţi culţi. Aşa era (Prosvetitel) stareţul Iosif Sanin de la mânăstirea Volot, numit şi Voloţki Colomensk (f 1516), cu lucrarea Luminătorul, o însemnată combatere a ideilor suspecte reformatoare pe care le afişau iudaizanţii. De asemenea este de menţionat şi polemica lui şi a „iosiflienilor” contra şcolii lui Nil Sorski (1503) îndeosebi contra lui Casian Patrikaev, Maxim Grecul şi alţii. Cel mai cult ierarh rus din secolul XVI a fost mitropolitul Macarie (1542- 1564) al Moscovei, care încă pe când era episcop de Novgorod a adunat şi npilat peste 1300 de vieţi ale sfinţilor după Metafrast şi din tradiţia poarelor slave, clasându-le liturgic în 12 volume pentru fiecare lună e un minei. Expunerea e clară şi uşoară. Alături de istorisirea pro-u-zisă se remarcă şi nota pedagogic-educativă a autorului. Această mumentală operă, numită Ceti Minei (Minei de citit), a fost una itre cele mai populare cărţi, mai ales că mitropolitul Maoarie a mai ionizat şi 39 de sfinţi ruşi – pe lângă cei 12 existenţi dinainte -¦ care evlavia poporului i-a consfinţit local, operă aprobată în sinoa-e din 1547 şi 1549. Şi sinodul „Stoglavului” = 100 de capitole, în 51, a avut preocupări de ordin cultural şi teologic, prevăzând disci-narea clerului de mir şi monahal, îmbunătăţirea cărţilor rituale, roducerea tiparului (prima carte tipărită în Rusia a fost Apostolul, iscova, 1564). Scrisorile prinţului Kurbski către Ivan IV cel Groaz-: (1547-1584), de teroarea căruia a fugit în Polonia, ca şi discuţia; stui ţar cu iezuitul A. Possevino arată că mulţi iaici din Rusia aveau: ultură înaltă ca şi cei din Apus, doar că era predominant religioasă şi profană ca a apusenilor.

Şcoala de la Kiev a dat pe cei mai mulţi teologi şi oameni de cul-ă ai Moscovei în sec. XVII şi chiar în prima jumătate a sec. XVIII, primul rând a fost românul Petru Movilă (1640), ctitorul şcolii, re-; anizatorul tipografiei şi scriitorul neobosit, care şi-a pus toată averea şi na în folosul luminării prin carte a credincioşilor. Afară de Mărturisiortodoxă, în limba latină, Petru a publicat în limba polonă un Ca-ism mai scurt (1654), apoi o apologie a Ortodoxiei intitulată Lithos i Piatra credinţei, care combătea calomniile catolice că Ortodoxia nu avea sfinţi, moaşte şi vitalitate. Dintre cărţile de cult a tipărit Litur-erul, Antologhionul şi mai ales Molitvelnicul (1646). Afară de tradu-ile patristice pe care le-a publicat, Petru Movilă voia să tipărească D colecţie de Vieţi ale Sfinţilor, dar aceasta o face mai ţârziu cuvioDimitrie de Rostov (1703), o figură din cele mai venerabile ca sfinie şi cultură. El a publicat şi un Hronograf, care a circulat şi prin ţile româneşti ca şi Vieţile Sfinţilor.

Tot din şcoala Kievului au pornit şi Inochentie Gizel, Lazăr Barând, Ioanichie Galeatovschi, Arsenic Satanovşki, Epifanie Slavineţki Simion Poloţki, ajunşi dascăli la Moscova, unde au avut ca elev pe/. Medvedev şi pe alţii şi au tipărit cărţi de polemică îndreptate îm-riva protestanţilor şi iezuiţilor. Au avut dispute, de asemenea, cu ţii Lichudis, care-i acuzau de latinism. Sinodul din 1690, prezidat patriarhul Iochim, a condamnat multe din scrierile latinizante, au-ii fiind închişi. În corectarea cărţilor liturgice, cât şi a dezvoltării ştiinţei teologice şi culturale, Kievul avea un rol însemnat.

Printre colaboratorii lui Petru cel Mare erau Ştefan lavorski 1722), arhiepiscopul de Cernigov şi locţiitor de patriarh, adus ca şi ce-ilt colaborator al ţarului, Teofan Prokopovici (f 1736), tot din Kiev, le amândoi fuseseră profesori de teologie şi buni oratori. Opera prin-alâ a lui Şt. Lavorski este Piatra credinţei, o combatere a tuturor în-âturilor protestante, scrisă în stil scolastic, după model apusean, i ales după Bellarmin. Teofan s-a răzbunat pentru că prin ea fuseseră atacate şi unele din părerile lui protestantizante, intervenind s fie închis Teofilact Lopatinski, editorul Pietrei credinţei. Afară d> Regulamentul duhovnicesc şi de Cursurile de teologie (Christiana orto doxa theologica), tipărite de mai multe ori la Konigsberg şi Leipzig -îndemnând pe teologul protestant Kochlăus să scrie Orthodoxia luthera nizans (1722) – Teofan a scris predici, un Catehism şi diferite tratat (Despre căsătorii mixte, Despre botezul prin turnare etc). Avea o bi bliotecă de peste 4000 de cărţi, susţinea copii la şcoală cu banii lui_ şi fost un adevărat „iluminist”. Ceva mai înainte, germanul Adam Zoer nikov, protestant convertit la Ortodoxie prin citirea Mărturisirii Iu Mitrofan Kritopol, a scris cel mai temeinic studiu despre combatere adaosului Filioque la Simbolul de credinţă.

Îndrumătoare multilaterală şi pentru teologie a fost personalitate marelui savant rus M. V. Lomonosov (f 1765), care a pus bazele termi nologiei ştiinţifice ruse, ajutând astfel pătrunderea unei limbi ele gante şi în lucrările teologice. Respectând învăţătura ortodoxă, a căuta să realizeze o sinteză între Platon şi Newton, şi nu era de acord c „volterienii” care veneau din Apus.

Spre sfârşitul sec. XVIII a exercitat influenţă puternică şi spre Ru sia Paisie Veiicicovschi din Moldova (f 1794), aducând în duhovnici neoisihastă sute de ucenici români, ruşi şi ucrainieni, numiţi în Ruşi „stahţii”. Dintre ruşi s-a impus figura marelui ascet şi sfânt Tihon d Zadonsk (f 1783), vestit prin predici şi învăţătură pentru popor. Şi rm vestit a fost mitropolitul Platon Levşin al Moscovei (f 1812), despr care împăratul Austriei Iosif II (1780-1790) spunea că e tot ce poate: mai vrednic de văzut în Rusia. Renunţând la onorurile universitare; politice, trăia ca ierarh iubitor al slujbelor şi psalmodierii frumoas* Influenţat de pietism şi ca reacţie împotriva spiritului volterian şi libei tin al enciclopediştilor, pe care 1-a introdus ţarina Ecaterina a Ii-a (176! – 1796) temporar, Platon a compus în 1765, ca dascăl al prinţului moş tenitor, celebrul său Catehism tradus în mai toate limbile Europei (î: româneşte de vreo 8 ori între altele de Gh. Lazăr (f 1823) şi Eufr. Pe teca (f 1858). Lucrarea era prima operă teologică în limba rusă şi er scrisă cu multă simţire pentru a lumina sufletul şi inima, deşi lasă d dorit în privinţa preciziei definiţiilor. Platon a mai lăsat scrieri contr Rascolului şi mai ales cuvântări frumoase, pentru care a fost num: „Bossuet al Rusiei”.

Un sprijin important intuitiv pentru înţelegerea şi reţinerea teolc giei ortodoxe a fost şi pictura bisericească, care a cunoscut în sec. Xânflorirea stilului „neobizantin” al lui Teofan din Creta şi Manuil Panst lin (sec. XIV) de la Athos, fixat în noile „erminii de pictură”. In Ruşi a înflorit îndeosebi iconografia şi fresca de interior, ieşite din şcoli] unui Stroganov, Simon Usakov şi din şcoala ţaristă. La români, ea cunoscut în Moldova, în timpul lui Petru Rareş, începând din 153 „fresca exterioară” de la mânăstirile Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Hi mor şi Voroneţ, asemănată ulterior cu pictura din „Capela sixtină”, Ic contemporană. În ea apar şi figuri de vechi filosofi ca îndrumători spi Hristos. De la Nicula, din transilvania, se adaugă din 1681 şi pictura i sticlă, cu teme ortodoxe.

În general, cultura teologică ortodoxă a parcurs în sec. XVI-XVIII rioadă înfloritoare, chiar dacă nu era prea originală. Pentru împre-rile grele ale vremii, trebuind să-şi precizeze atitudinea faţă de tici şi protestanţi – de influenţa cărora se resimte uneori – teo-i ortodoxă din această perioadă înseamnă un pas hotărât spre pro-il şi renaşterea din sec. al XlX-lea.

Vezi notele precedente: I. G. Maloney, A history ol orth. Theology (1453-nt), Belmont – S. U. A., 1975; J. Meyendorff, Initiation ă la theologie byzantine, 1975, 300 p.; Idem, Byzantine Hesychasm ed. II, Paris-Londra, 1974, 296 p. ţ leiler, Die Qstkirchen, Ediţie nouă, Munchen-Basel, 1971, 660 p.; M. Şesan, gia ortodoxă în sec. XV, în „Mitropolia Ardealului” XI (1966). nr. 11-12, 0-748; Idem, Teologia ortodoxă în sec. XVI, în „Mitropolia Banatului” XX i, nr. 1-3, p. 52-69; Idem, Teologia ortodoxă în sec. XVIII, „Mitropolia Ar-lui” XII (1967), nr. 10-12, p. 816-836, şi în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”

(1968), nr. 11-12, p. 12, p. 628-642; Idem, Teologia ortodoxă în sec. XVIII, litropolia Ardealului„ XV (1970), nr. 7-8, p. 437-450, şi în „Mitropolia ArdeaXIII (1968), nr. 4-6, p. 278-293, toate cu bibliografie nouă; VI. Lossky,: cal theology of Eastern Church, Londra, 1957; B. Spuler, Die orthodoxeh en, 6 voi., Basci, începând din 1962, şi cronici în „Internazionale Kirchliche: hrift”, Basel; I. Tyciak, Wege ostlicher Theologie, Bonn, 1916; K. Kirchoff,: hristliche Osten, Regensburg, 1939; T. Moschonas, Cataloagele Bibliotecii pa-ale din Alexandria, 3 voi. (în greceşte), Alexandria, 1941/7; Edit. Lethieleux, du Mt. Athos, 8 voi., Paris din 1970; K. Weitzmann, Aus den Bibliotheken Xthos, Hamburg, 1963; A. D. Nock, Christianisme et Hellenisme, Paris, 1973, 3.; B. Lavagnini, Storia della letteratura neoellenica, Milano, 1955; A. Ba-oulos, 'IsTopia TOU Neou EÂXi] via|i. Oo, voi. 3 (1453-1669), Thessalonike, 1968; ră, '0 AoatOeos 'iEpoaoXuixou, Athenai, 1977, 292 p; CI. Tsourkas, Les debuts nseignement philosophique dans les Balkans -Ţii. Corydalee, (-1646), Thessalo-1967, 462 p.; N. Matsoukas, Jean Damascene Exposition de la loi orthodoxe,; alonike, 1976, 500 p.; A. E. Tachianos, L'autobiographie de Ia litterature nique slave du XVIII-e siecle, Thessalonike, 1975; I. Kiselkov, Pouki i ocerti arobulgarskoi literatură, Sofia 1956; A. Boşkov, ta peinture bulgare des oriau XlX-e s., Edit. Bongers, Recklinghausen, 1974, 410 p.; J. Skrbici, Srpska '. Ura XVII godini, Beograd, 1909, 1909. De la theologie orthodoxe roumaine, des ies î nos jours, Bucureşti, 1974, 528 p.; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Orto-Romăne, Sibiu, 1972, p. 94 ş. u., 118-201, 228-257; Teologia dogmatică şi 'lică, voi. 1, Bucureşti, 1958, p. 202-245 şi passim; Şt. Bârsănescu, Pagini ise din istoria culturii româneşti (sec. X-XVI), Bucureşti, 1971; A. Cama-¦Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, 328 p.; am (mitropolitul), Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Ediţie critică, 1 filologic şi lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, 1984; Mitropolia MolComemorarea mitropolitului Dosoitei, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” (1974), nr. 9-12, p. 729-837; N. Chiţescu, O dispută dogmatică din veacul fll-lea…, în „Biserica Ortodoxă Română” LXIII (1945), nr. 7-8, p. 319-352; iuţu-P. Cernovodeanu, Dimitrie Cantemir: History oi South-east European Oriental Civilisations, Bucureşti, 1973, 358 p.; Monografii despre D, Cantemir, D. Lăudat, Edit. Junimea Iaşi, 1973 şi P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958; esan (autorul „teoriei autohtone” despre introducerea limbii române în Biâncă din 1939), Despre limba liturgică la români, în „Mitropolia Ardealului” 1975), nr. 1-2, p. 7-28; Idem, Unele consideraţii teologice despre gândirea lică românească din sec. XVI-XVII (de la Neagoe la. Cantemir), în „Mi-iia Moldovei şi Sucevei” LII (1976), nr. 3-4, p. 245-253; Idem, Aus der lichte des Rumănischen Denkens, în „Festschrift Ed. Winter”, Edit. Bohlau,

1976, p. 285-291; Idem, D. Cantemir academician, în „Mitropolia Ardealu-KVlI (1973), nr. 5-6, p. 547 ş. u.; Idem, D. Cantemir şi limba română, în „Mitropolia Ardealului„ XVIII (1973), nr. 9-10, p. 951 ş. u.; Idem, Leibniz ur Cantemir, în „Studia Leibniziana„ II-2, Wiesbaden, 1970, p. 135 ş. u.; T. Bodoga D. Cantemir, Loca obscura, în „Biserica Ortodoxă Română„ XCI (1973), nr. 9-1 p. 1063-1111 şi extras cu Introducere, p. VII. J… Maloney, Russian Hesychasm Nil Sorskii, Edit. Monton, Haga, 1973, 302 p.; S. Bolşakov, Russian My st ia Londra, 1977, 292 p.; G. Moiseev, Lomonosov i drevnerusskaia literatura, Lenin grad, 1971; E. Lo Gatto, Histoire de la litterature russe, Paris, 1965 j E. Bem Russische Heiligenlegenden, Zurich, 1953; P. Kapterev, Istoria russkoi pedagogik. Ed. II, Moscova, 1915; I. Nikolski, ed. II, Moscova, 1915; I. Nikolski, Patrologi lussa, Moscova, 1906; G. Florovski, Puţi russkago bogoslovia, Paris, 1937; A. Os tapov-S. Sokolov, D. Cantemir şi urmaşii săi în Rusia, în „Biserica Ortodox Română„ XCII (1974), nr. 7-8, p. 928-955, vezi şi revistele Patriarhiei Ruse Arhiep. Leonid de Riga, Activite litteraire de Paisij Velicikovski, în „Messager nr. 83-84, Paris, 1974, p. 203-238; M. Pirard, Le staretz Paisij Velickovskij, î „Messager”, nr. 81-82, Paris, 1973, p. 35 ş. u.; Irina Goraino, Serafim de Sarovi Paris, 1979; Puternică în afirmare a fost misiunea de încreştinare susţinută Siberia, după 1581, de stabilimente monahale. S-au înfiinţat centre vlădiceşti Tobolsk pe Ienisei şi apoi la Irkutsk lingă Baikal. Acolo a fost înfiinţat şi seminar special misionar şi Biblia a fost tradusă în opt limbi locale. Cel mai seamă vlădică a fost Sf. Filotei-Teodor, mitropolit de Tobolsk (1650-1727). Vez A. N. Kopătov, Ocerki kulturnoi jizni Sibirii (sec. XVII), Novosibirsk, 1974; Istoria Sibiri, voi. 2, Leningrad, 1968; I. P. Medvedev, Vizantiiski humanisn (sec. XIV-XV), Leningrad, 1976, 255 p.; se constată că din timpul Sfântului Ioa Damaschin şi până la mitropolitul Petru Movilă, principalele probleme teologic se refereau la: schisma cea mare din 1054, din punct de vedere istoric şi teologi' la teologia isihastă şi palamită şi în fine la teologia Reformei.

Biserica în epoca modernă şi contemporană (1789-1987) în Apus

Privire generală asupra situaţiei politice religioase, culturale şi sociale de la Revoluţia franceză (1789) şi până azi *

Levoluţia franceză din 1789 a răspândit în aproape toate ţările) ei ideile sale, concretizate în cuvintele: Liberte, egalite, frater-= „Libertate, egalitate, fraternitate” şi a adus o transformare radi-ub raport social şi politic prin aceste idei şi prin proclamarea „drep-r omului”. Dacă perioada anterioară se caracterizează printr-o în-*e de a menţine în conducerea spirituală, politică şi socială a lumii ra Bisericii romano-catolice, perioada ultimă, de ia 1800 până azi, acterizează, în primul rând, printr-o secularizare spirituală în con-creştere.

'rocesul acesta complex se poate vedea în viaţa politico-socială, prin nentarismul republican şi democratic, iar mai târziu în liberalism italism pe de o parte, iar pe de alta în socialism. În ceea ce priveşte culturală, aceasta se remarcă mai ales prin marea dezvoltare a ştişi tehnicii în toate domeniile. Toate aceste sectoare de viaţă arată oces crescând de laicizare.

) upă Revoluţia franceză din 1789, a luat fiinţă în Franţa Prima jiică (1792-1804), care se caracterizează printr-o mare instabilitate: ă.

L urmat după aceasta crearea Imperiului francez de către Napoleon) arte (1804-1814), în timpul căruia s-au creat instituţiile moderne „antei, după care s-au orientat numeroase ţări din Europa, 'rin concordatul încheiat la 15 iulie 1801 cu papa Pius VII (1800- s-au reglementat raporturile Franţei cu Biserica lui Emile Comes -1921) din 9 decembrie 1905, prin care Franţa a hotărât separarea cii de Stat.

I 1806, prin acţiunea lui Napoleon I (1804-1814), şi-a încetat exis-aşa-numitul „Sfântul Imperiu roman de naţiune germană”, creat îbruarie 962 de împăratul Otto I cel Mare (936-937) şi a luat fiinţă

Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.

Acum Imperiul austriac, care a durat până în 1918, numit din 1867 Imperiul austro-ungar.

Sub raport politic, primele decenii după căderea lui Napoleon, între anii 1815-1848, se caracterizează prin restaurarea Bisericii romano-cato-lice în situaţia de dinainte de Revoluţie şi de epoca lui Napoleon. „Sfânta alianţă”, organizaţie internaţională europeană, creată la 26 septembrie 1815, la Paris, de către împăraţii Alexandru I al Rusiei (1801-1825) f Francisc I al Austriei (1804-1835) şi Friederich Wilhelm III (1797-1840), regele Prusiei, în jurul căreia s-au grupat aproape toate ţările Europei, în afară de Anglia şi Statul papal, a dus o politică reacţionară faţă de spiritul naţionalist şi progresist al timpului. Politica prinţilor condusă de Klernens Metternich (1773-1859), inaugurată de Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815), a căutat să înăbuşe, să suprime orice mişcare politică naţională şi orice încercare de cugetare liberă, politică ce constituia o stavilă pentru orice progres de emancipare socială şi naţională.

După căderea lui Napoleon în 1814, Statul papal a fost restabilit, iezuiţii au fost chemaţi în aproape toate statele Europei, începând din 1814 (în Rusia ortodoxă încă din 1801, în Italia, din 1815). Orice idee liberală e reprimată de inchiziţie, care a fost şi ea restabilită, e drept, pentru scurtă vreme. Inchiziţia a fost definitiv interzisă în Portugalia în 1822, în. Spania în 1834, în Italia în 1848. In această perioadă, revoluţiile se Im lanţ: în Spania (1820), în Italia (1820-1821), dar au fost reprimate-imediat; cea din Franţa (1830-1848) însă n-a fost uşor stinsă.

Dar în America de Sud n-au putut fi reprimate revoluţiile dintre 1811-1830. Revoluţia din Franţa declanşată în iulie 1830 a inaugurat o eră de nestatornicie parlamentară şi de fricţiuni continui între partida catolicismului ultramontanşi a legitimiştilor monarhici pe de o parte, şi între burghezie şi grupările democrate pe de alta. Au fost răsturnaţi Bourbonii şi a fost ales regele burghez Ludovic-Filip I (1830-1848). Asemenea lovituri s-au produs şi în Belgia, Polonia şi Italia, unde factorii progresişti cer obţinerea de constituţii naţionale şi mai liberale.

Anul 1848 marchează în toată Europa o criză politică şi socială cum nu mai fusese din 1789. La aceasta au contribuit şi invenţiile tehnice ale timpului. Maşina cu aburi inventată la finele secolului XVIII a contribuit la mărirea bogăţiilor, la înmulţirea fabricilor, fără ca de acestea să profite prea mult muncitorii care lucrau mai ales-în fabricile de postav din Anglia, în condiţii mizerabile, câte 18 ore pe zi, femei şi copii, uneori expuşi să fie aruncaţi în stradă, fără siguranţa zilei de mâine.

Mişcările socialiste au luat început încă din primele decenii ale secolului al XlX-lea. Contele francez Claude-Henri de Saint Simon (f 1825) vedea posibilă instaurarea prin creştinism a unui comunism integral, la care să se ajungă prin aplicarea iubirii creştine care desfiinţează proprietatea şi exploatarea de orice fel. Englezul Robert Owen (f 1858), în concepţia sa atât de utopică, afirma că viaţa durează numai pe pământ, unde oamenii trebuie să se ajute reciproc şi să ajungă – după cum preconiza J. J. Rousseau (f 1778) – la desfiinţarea casătoriei şi a proprietăţii. Francezul Pierre Joseph Proudhon (f 1865) mergea şi mai departe, susţinând chiar anarhia şi afirmând: „proprietatea e hoţie”.

Cei care au pretins a fi studiat însă ştiinţific problemele economice, sociale şi politice au fost: Karl Marx (1818-1883), în Capitalul, fondatorul materialismului dialectic şi istoric, creator al primei Internaţionale socialiste, şi Friederich Engels (1820-1895) care, în februarie 1848, au prezentat fazele de dezvoltare ale istoriei sociale şi economice, afirmând că până nu se va instaura dictatura proletariatului la conducerea socială şi politică a lumii, lucrurile nu se vor putea îndrepta. Punerea în aplicare a ideilor lor a dus – după cum am putut constata în ultimii 50 de ani – la un total dezastru pe toate planurile vieţii umane şi la ruinarea ţârilor şi popoarelor care au fost obligate, prin forţă armată şi teroare, să adopte filosofia lor.

La 10 decembrie 1848 s-a proclamat în Franţa Republica a IJ-a, care a durat până la 1852. Între 1852 şi 1871 a domnit în Franţa împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte. Prima încercare de punere în aplicare a noilor idei comunizarde a făcut-o Comuna din Paris, în mişcarea din martie – mai 1871, după ce Franţa a pierdut războiul cu Germania la 1 septembrie 1870, în urma căruia Imperiul german a anexat provinciile Alsacia şi Lorena, prin tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871. În ianuarie 1871, s-a proclamat la Versailles Imperiul german, care deveni prima mare putere în Europa. În Franţa s-a proclamat la 31 august 1876 Republica a IlI-a, care a durat până la 10 iulie 1910. Anglia, care urmărea să menţină un echilibru european, n-a văzut cu ochi buni ridicarea Germaniei, căreia i s-a alăturat apoi şi Imperiul austro-ungar. Ca urmare, se va ajunge la înfiinţarea „Antantei Cordiale”, în 8 aprilie 1904, formată din Anglia şi Franţa, cărora s-a alăturat apoi, la 31 august 1907, şi Rusia, formând împreună „Tripla alianţă” şi îngrădind acţiunile „Puterilor centrale”: Germania şi Austro-Ungaria. La Tripla alianţă s-au mai alăturat apoi: Japonia din 1914, Italia la 23 mai lSll^JRomânia la 27 august 1916, Statele Unite ale Americii la 4 aprilie^Î917^i Grecia din 1917. Antagonismul politic, militar şi economic dintre aceste grupări va duce la izbucnirea primului război mondial (1914-19/8).

Sub raport cultural, secolul al XlX-lea a fost foarte frământat. Inaugurat prin criticismul raţionalist al filosofiei lui Immanuel Kant (f 1804) – care supune raţiunii orice problemă, inclusiv problema meta-fizică-religioasă care, după părerea sa, poate fi cel mult postulată, dar nu dovedită, întrucât nu cade sub cenzura celor cinci simţuri – secolul al XlX-lea cunoaşte multe alte concepţii filosofice, ştiinţifice şi religioase, care de care mai măreţe, însă contradictorii între ele. Pornind de la scepticismul cunoaşterii kantiene care recunoaşte totuşi legea conştiinţei ca ceva înnăscut omului, filosofi ca Fr. H. Jacobi (1843-1919) şi neokantienii J. Gottlieb Fichte (f 1814), F. W. Friederich Hegel (f 1831), Fr. W. J. Schelling (f 1854) şi alţii afirmau că omul poate fi cu raţiunea un păgân, dar creştin cu inima.

Totuşi, mulţi dintre filosofii şi scriitorii de seamă din prima jumătate a secolului XIX au revenit spre problemele religiei, sau măcar spre romantism. Astfel Fr. Rene Chateaubriand (f 1848), prin cunc lui lucrare Le Genie du christianisme (= Geniul creştinismului – I s-a străduit să prezinte lumii moderne splendorile artistice, cui] şi religioase create în decursul secolelor de creştinism, spre a reînd pentru creştinism omenirea modernă. Lumea însă a continuat să rq mai departe spre un pozitivism dictat de ştiinţă, de tehnica ordinară a industrializării, de dezvoltarea comerţului şi a mijlo; de comunicaţie rapidă de la finele sec. al XlX-lea şi începutu al XX-lea: telefon, radio, energie atomică, congrese ştiinţifice presă, apropierea dintre popoare datorită noilor mijloace tehnic comunicaţie.