Ioan Ramurean Si Milan Sesam

— 1552; 1562-1564) a cerut editarea unei ediţii critice a atei, care a apărut în trei rânduri în 1590, 1592 şi 1598, cunoscută numele de „Biblia Clementină”. Acelaşi text s-a tipărit apoi de multa ori. Savanţii catolici s-au luat la întrecere cu protestanţii, când şi ei trei ediţii poliglote ale Bibliei: la Complutum, în Spania, upravegherea cardinalului Ximenes, între 1514-1517, apoi a doua itwerpen, între 1569-1572, şi la Paris între 1629-1645.

^aducerile Bibliei în limbi naţionale se datorau curentelor proîte din ţări catolice ca Franţa, Italia şi Spania ca adevărate proare ale noilor Mei de progres, resimţite în arta barocă şi în litea clasică spaniolă şi italiană. In această privinţă, traducerile lui re în limba franceză şi ale lui Tyndale şi Coverdale în limba ză au avut o mare răspândire. Dar niciuna nu se poate compara aducerea lui M. Luther în limba germană, făcută cu un foarte bun al limbii, ceea ce explică cele peste 250 reeditări, până la 1546 gi sau parţiale) ale Noului şi Vechiului Testament, traduse de el

22 şi 1534. Numai în Wittenberg au apărut 100.000 de exemplare

— Urs de 20 de ani.

Ifară de traduceri propriu-zise, pe vremea regelui Franţei Fran-(1515-1547) şi a lui Carol Quintul (1519-1556), împăratul Ger-¦i, catolicii şi protestanţii au publicat o serie de Biblii comentate, ise alăturate. Exegeza însă rămase mult timp scrisă în duh pătimaş, îion-al. Doar olandezul Hugo Grotius (1645) comenta mai liberal. Itolici s-au distins Cornelius a Lapide şi W. van Est, amândoi ¦ni.

Doua problemă mare, pe care au studiat-o cu pasiune protestanţii olicii deopotrivă, este caracterul istoric al Bisericii ca instituţie: dacă forma ierarhică şi sacramentală datează de la Hristos, sau idaus omenesc. Cu simţ critic şi cu râvnă neegalată, dar şi cu pasiune confesională, s-au scormonit dintr-o parte şi din alta 1 şi scrieri vechi, spre a se documenta şi convinge despre adevărul ştiinţei respective. Aşa au apărut între luterani celebrele Centurii dt la Magdeburg, istorie bisericească editată pe secole, operă în care s-j distins mai ales vajnicul dalmaţian convertit Matthias Flacius Illyricui (f 1575) şi alţi luterani. Lucrarea, tratând istoria Bisericii până la 1300 cuprindea 13 volume tipărite la Magdeburg între 1559 şi 1574. În lucrare se afirmă că Biserica Romei e o dezertare de la spiritul Biserici vechi, care abia în Reformă îşi trăieşte continuarea. Mai obiectiv şi ci tendinţă mai irenică au scris episcopul anglican Beveridge (f 1708) doi protestanţi francezi, Justellus (Justeau), tatăl (f 1647) şi fiul (f 1693 şi Voelus (Voel), Sorbonia (f 1607), celebri în studii de drept bisericesc de istorie şi de arheologie bisericească.

Răspunsul Bisericii romane l-au dat: cardinalul Cezar Baronius cu o istorie bisericească nu numai pe veacuri, ci an de an: Anualei ecclesiastici, în 12 volume, tipărită la Koln între 1588-1607, operi continuată după sec. XIII (unde ajunsese Baronius), îndeosebi de Oderii Raynaldus (f 1671). In ea se susţinea că Biserica romană este continuarea fidelă, cu toate instituţiile ei, a celei apostolice. Materialul inedit pe care autorul 1-a scos din arhivele Vaticanului, unde era prefect, n-L fost însă prea bine ordonat din pricina multor date şi paragrafe, încî nu a avut răsunetul „Centuriilor”, deşi cuprinde mai mult material ş mai obiectiv scris. Valoare mai mare au dobândit Vieţile Sfinţilor scrise pe bază de izvoare originale: greceşti, latineşti, orientale, operi începută în 1643, de iezuitul J. Bollandus (1665). Istoria Conciliului tri-dentin au scris-o în 4 voi. (1565-1573) în sens protestant, Martir Chemnitz, dar în sens liberal-catolic Paulo Sarpi (f 1623) şi în sens strict catolic iezuitul Sforza Pallavicini (f 1667).

Dogmatica şi Apologetica n-au fost prea mult cultivate. În lute-ranism, Melanchthon a dat, cel dintâi, o sinteză dogmatică a luteranis-mului în opera sa Loci Communes, întrecut mai târziu de Loci theologic a lui Martin Chemnitz (f 1586), cel mai profund sistematizator luteran alături de Calvin, cel mai mare sistematizator reformat. Despre Chemnitz s-a spus că fără el n-ar mai fi rămas nimic din Luther. În sec. XVII cel mai mare teolog luteran „ortodox” a fost Johann Gerhard (f 1637) încercarea eclectică a lui G. Calixt (f 1656), profesor la Helmstadt, dt a împăca cele trei confesiuni nu a reuşit.

Petru Canisius (f 1597), primul iezuit german, „al doilea aposto. al Germaniei” şi „îmblânzitor de eretici”, cum a fost numit, a scris două Catehisme, unul Mare, altul Mic, ajuns, până la 1597 când a decedat, la peste 200 'de ediţii (în total se cunosc 550 ediţii) şi traducer: în 25 de limbi. Au urmat apoi iezuiţii Andrei Possevino (f 1611) ş Pestrul Skarga (f 1612), polonez. Iezuitul spaniol Francesco Suarei (f 1617) a fost cel mai profund dogmatist şi filosof catolic al timpului apoi iezuitul italian Robert Bellarmin (f 1621), cu sintezele sale Di* putationes de Controversiis, şi cea despre primatul papal, care a ajun; la numeroase ediţii, şi în sfârşit Dionisie Petau (f 1652), profesor d< dogmatică la Clermont, care a eliberat teologia de scolastică şi a întemeiat Istoria dogmelor. Cu toate acestea, Dogmatica lui Thomas d< lino (f 1274) -¦ s-a păstrat ca normativă pentru teologia oficiala lic

Mai puţin cultivată de protestanţi a fost teologia morală. In schimb, lano-catolicii au scris mult în această privinţă, în legătură cu accenea faptelor omeneşti în opera de mântuire, dând naştere la cazuistica jrobabilismul iezuit, atât de criticate. „Manualele” de întrebări şi iunsuri pentru modul de aplicare a canoanelor în Taina Spovedaniei e acţionare în fiecare caz, dacă sunt permise anumite fapte sau nu 1 ce împrejurări, toate acestea au dus la un laxism regretabil. For-s probabilismului (aequiprobabilism, probabiliorism şi tutiorism) ă principiul probabilităţii aproape sigure, şi modul de a le explica jstifica i-au făcut odioşi pe iezuiţi şi' „Manualul de morală” al lui ms Măria de Liguori (1787), călugăr napolitan, fondatorul Ordinului tul Mântuitor, pus între sfinţi, deşi propagă tuţiorismul şi deci părea că elimină discuţiile oţioase, totuşi repugnă prin încercarea i reglementa până şi intimităţile vieţii conjugale. Teologia contemplativă şi pastorală, ca şi literatura religioasă şi, s-au dezvoltat cu totul deosebit în cele două confesiuni. În cato-m există cărţi de pietate răspândite în câte 100.000 exemplare, ca uri anonime ale iezuiţilor olandezi în Cele două chei ale cerului, ind despre iubire şi căinţă, obţinute mai ales prin viaţa de cooperare ptelor cu harul în Sfintele Taine. Protestantismul oferă cărţi de că experienţă individuală dar, fără concursul instituţiei Bisericii, „înt pline de chinuitoare şi sfâşietoare îndoieli, precum cea scrisă mglezul John Bunyan (1628-1688): „Călătoria pelerinului„, sau două „Paradise„, Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, scrise de i Milton (1603-1684) în timpul revoluţiei religioase şi politice a Dlivier Cromwell (1649-1660). Catolicii mai au nevoie de ordine Răreşti şi de practici noi pentru a înviora religiozitatea prin „cultul ii lui Iisus„ şi al Măriei, concepţia imaculată, rozariul, asociaţiile ite şi chiar excesele din procesele cu vrăjitoarele. In acelaşi timp', ofarul protestant Iacob Boehme (f 1624), numit „Philosophus Teu-: us„, se pierdea în cele mai adânci cugetări personale despre pră-a nefiinţei şi dizolvarea în Dumnezeu. Pe de altă parte Tereza ila (f 1582) şi Ioan al Crucii (f 1591), ambii în Spania, vorbeau, ctazul lor, despre „noaptea obscură a sufletului„ şi despre „urcarea îelului”. Cu alte cuvinte, pe când catolicul suferea de o oarecare rficializare, protestantul se simţea însingurat; cei dântâi erau prea nişti şi încrezători în fapte, ceilalţi prea pesimişti, din cauza indi-alismului.

3. Etapa a H-a, între Î650-1750, cunoaşte în Biserica Romei pe nai străluciţi reprezentanţi ai teologiei, îndeosebi istorice. Sor-Parisului şi şcoala de la Port-Royal ajung centrele cele mai im-nte ale culturii teologice, la care Ordinele oratorian, maurin, iezuit >minican şi-au dat concursul într-un avânt neîntrecut. Apologiile ilaise Pascal (f 1662) despre religia creştină au rămas nepieritoare, ui cald al lui Pierre Nicole (f 1695) şi Antoine Arnauld (f 1694) ut epocă, iar galicanismul susţinut cu ardoare de jansenişti a format climatul sufletesc în care s-au dezvoltat toţi, chiar şi un întemeietor ai raţionalismului ca Rene Descartes (f 1650) a cărui filosofie nu o vor primi, la început, nici protestanţii, iar Roma îl pune la Index în 1663. De altfel, toţi marii scriitori galicani, în timpul lui Ludovic XIV (1643- 1715), au trebuit să-şi părăsească mânăstirea, ajungând la Index, inclusiv teologii catolici. Jacques-Benigne Bossuet, episcopul de Meaux (f 1704), a scris afară de Declaraţiile clerului galican, din 1682, o Istorie a variaţiilor Bisericilor protestante, precum şi celebrul Discours sur l'histoire universelle, în care concepţia religioasă a istoriei (Hristos centru al istoriei) e expusă temeinic. Tot aşa de cunoscute sunt predicile sale, ca şi ale celorlalţi predicatori mari ai epocii: Fr. Fenelon (f 1715), episcop de Cambrai, E. Flechier (f 1710), J. B. Massillon (f 1742), Louis Bour-daloue (f 1704).

Valoare deosebită au colecţiile imense de documente şi de scrieri patristice, scoase de Maurini. În afară de editarea operelor patristice despre Origen (f 254), Sf. Vasile cel Mare (f 379), Sf. Atanasie (f 373), Sf. Ioan Chrysostom (f 407), Fer. Augustin (f 430) etc, J… Mabillon (f 1707) şi B. de Montfaucon (f 1741) s-au ocupat şi de crearea unor discipline ştiinţifice noi: Diplomatica şi Paleografia. Oratorianul Charles du Cange (f 1688) a dat cele mai bune dicţionare pentru limbile medievale latină şi greacă; alt oratorian, Richard Simon (f 1712) a creat disciplina critică a „Introducerii în Noul Testament”, iar Calmet (f 1757) a lăsat opere exegetice întinse. Istoricii bisericeşti Alex. Natalis (Noel, ţ 1724), dar mai ales Seb. Lenain de Tillemont (f 1698) cu ale sale Memorii despre istoria bisericească din primele şase veacuri şi abatele Fleury (f 1723) cu „Istoria bisericească” în 20 de volume, au adus nepieritoare contribuţii în folosul Bisericii creştine. Eu-sebiu Renaudot (f 1720) a dat o colecţie a Liturghiilor orientale, Le Quien (f 1733), celebru savant în istoria şi geografia Bisericii de Răsărit, a scris prima geografie eclesiastică, Oriens christianus. Patrologii L. Ellies du Pin (f 1719) şi Remi Ceillier (f 1761) au alcătuit tratate impozante de patristică, iar juriştii Thomassin (f 1728), Et. Baluze (f 1718), J. B. Cotelerius Cotelier (f 1686) – cel dintâi în colaborare cu savanţii protestanţi – au publicat documente de drept bisericesc, canoane, bule papale etc. Majoritatea acestor cărţi se tipăreau „cum pri-vilegio regis”, adică în ediţii de lux. Catolici celebri care au mers pe acelaşi drum al teologiei istorice au fost în Italia: trei fraţi maroniţi, Assemani, care trăiau la Roma (1715-1782) şi care au publicat lucrări mari cu documente liturgice, juridice şi istorice din epoca veche. Cardinalul de Bona (t 1694) a dat importante contribuţii ca liturgist. L. A. Muratori (f 1750) a descoperit şi publicat texte vechi, printre care şi „fragmentul” care îi poartă numele. Fraţii Ballerini (f 1729 şi 1769) au editat opere patristice, iar celebrul arhiepiscop J. Dominicus Mansi (ţ 1769) a compus cea mai mare colecţie de canoane. In Germania, episcopul de Trier (Treveri) Joen Nic. Hontheim, cunoscut sub pseudonimul de Justin Febronius (f 1790) care, ca aproape toţi savanţii epocii, în publicaţiile sale, susţinea principiul separării Bisericii de stat. Tot în acea epocă era vestit marele predicator şi exeget Abraham a Santa Clara (' 1709), monah augustinian din Viena.

Cel mai original istoric bisericesc luteran a fost J. L. Mosheim (f.755), prin critica izvoarelor şi expunerea programatică. Intre dogma-işti şi apologeţi s-au impus la luterani Hollaz (f 1713) şi Buddeus (f.729), iar la anglicani duşmanul deismului, Bingham (f 1723), toţi trei >ătrunşi de influenţa raţionalismului, dar apărând încă sincer revelaţia upranaturală. Filosoful G. W. Leibnitz (f 1716) era sincretist şi făcea ilanuri de unire a celor trei mari confesiuni creştine.

În acest timp s-au făcut cunoscute concepţiile juridice teritoriale iezvoltate de Puffendorf (f 1687), Cristian Thomasius (f 1692) şi J. Fr. îoehmer (f 1863). Teologii din Tiibingen susţineau concepţiile juridice olegiale, adică în afacerile interne bisericeşti suveranul nu trebuie să e amestece, ci numai membrii comunităţii, în timp ce primii susţineau ă, atât „in sacris” cât şi „circa sacra”, principele teritorial are cuvân-ul. Cel mai mare progres îl arată Biserica Anglicană care a dat în exe-eză lucrări rămase clasice, datorită studiilor filologice profunde ale ii Walton (f 1657) şi Lightfoot (f 1657), orientalişti celebri. La fel, pe îrâm istoric s-au impus patrologii N. Cave (f 1713), englez, şi C. Oudin, erman, ca şi o serie de istorici cu lucrări despre pseudo-epigrafie, espre Sf. Policarp (f 155), epistolele Sf. Ignatie (f 107), despre Sf. ineu (f 202), Tertulian (f după 220) şi Sf. Ciprian (f 258), studii în are se susţine continuitatea ierarhiei.

C. Etapa a IlI-a, de la 1750-1800, e caracterizată prin influenţa ra-onalismului asupra teologiei şi Bisericii. Până şi în teologia catolică, îai ales în Germania şi Austria, pretenţiile raţionalismului s-au făcut mţite. Cât despre protestantism, teologia s-a împărţit în două: supra-aturalistă şi raţionalistă. Walch, tatăl şi fiul, au lăsat diferite stu-ii de istorie bisericească, între altele o istorie a iezuiţilor. Istoricul chrockh a publicat o operă de 45 de volume, iar pietiştii Oetinger (f r82) şi Hamann > (f 1788), supranumit „profetul nordului”, două figuri snerabile s-au distins pe tărâmul teologiei practice.

Raţionaliştii căutau să explice totul prin puterea raţiunii. Chiar

Cbr. Wolff (-J- 1754), prin filosofia sa, încerca să dovedească orice ievăr creştin cu ajutorul matematicii. De asemenea, au avut mare fluenţă asupra culturii teologice scepticismul lui Pierre Bayle (f ^06) şi al lui Voltaire (f 1778), criticismul lui Imm. Kant (f 1804) şi deosebi scrierea lui: Religia în limitele raţiunii şi iluminismul lui. E. Lessing (f 1781), pentru care creştinismul s-a format treptat, în 'ndiţiile naturale, de aceea şi religiile: iudaică, islamică şi creştină nt tot una. Un prim mare raţionalist e socotit Semler, profesor în alle, decedat în 1791. El afirmacă fiecare carte a Bibliei s-a format tr-un răstimp lung şi nu sub inspiraţie dumnezeiască. Mai radical era îimarus (f 1768), profesor de limba ebraică la Hamburg, care în agmentele din Wolfeributtel scria că învăţătura lui Iisus provine din şelăciunea regizată de apostoli care ar fi inventat, pe lângă adevăru-e naturale, o mulţime de lucruri false, mai ales minunile. Unii istovi raţionalişti ca Spittler (6 1810) şi Henke (f 1809) vedeau în istoria sericii o istorie a aberaţiilor şi degenerărilor umane. Aşa s-a căutat se suprime din Biblie tot ce întrecea raţiunea, cum a făcut de pildă

Kappe (f 1791), Eichhorn (f 1827) şi alţii. Exagerările acestea nu tâmplător se etalau în timpul Revoluţiei franceze (1789).

Teologia catolică dintre 1750-1800 n-a mai înflorit în Franţa înainte, ci mai ales în Germania şi Italia. Influenţa galicană şi prote tantă s-a resimţit în acest timp. Literatura teologică oferă mai mul manuale de şcoală, prelucrate după modele mai vechi, dar fără scoia ticism. Aşa în istoria Bisericii erau manualele lui Dannenmayer 1805), în studii biblice, manualele lui Jann (| 1816) etc. O figură impi nătoare a fost profesorul Michail Sailer (f 1832), dogmatist şi morali episcop de Regensburg (1794-1799), care de fapt a activat mai mu după 1800. Prin moderaţia sa faţă de papă, prin scrisul popular şi chi mistic, el a început o adevărată epocă de înnoire a catolicismului.

În Italia, teologul Andreas Gailandi (1779) a continuat opera Mai rinilor cu celebra „Bibliotheca Patrum” în care a publicat opere patri tâce vechi. Pe tărâm misionar şi caritativ-popular a activat A. M. Liguori şi alţii. Totuşi munca epocii acesteia nu mai avea elanul cel anterioare.

Cultul liturgic s-a continuat în Biserica romano-catolică pe făgaş tradiţional, influenţând puternic viaţa credincioşilor, care mai era drumată şi păzită de principiile teologice ale Contrareformei şi de m raia iezuită.

În schimb, la protestanţi variatele teologii au influenţat atât cult cit şi trăirea creştină din respectivele confesiuni în parte, înflorind chi „individualismul religios.

O apariţie specifică a timpului a oferit-o după 1587, în German: tradiţia puternică despre „doctorul Faust”, care şi-a vândut sufletul tre diavol spre a putea adinei cunoaşterea despre lume; dacă în liter tura populară această legendă a primit şi aspecte romantice, în schir în literatura cultă figura acestui legendar vrăjitor a fost tratată vâri modificând chiar structural semnificaţia actului faustic.

Apoi accentuarea referatului biblic a produs „jocurile de mor a taţi” şi „jocurile pascale”, spre reeditarea patimilor Mântuitorului pi piese teatrale şi actori populari. Începutul lor se constată în Tirol, aţ în Burgenland, Suabia şi Bavaria. Cele mai celebre au devenit repi zentările de la Oberamergau, începând din 1634. Şi acestea, ca şi „lege da lui Faust”, au avut o largă răspândire în Occident.

Bihlmeyer – Tuchle – Vicaire, op. Cit., voi. 4, 1967, p. 24-64 şi biblioc fie p. 325-328; M. Ashley, Le grand sfecle, l'Europe de 3598-3737, Paris, 1L 292 p.! R. Laffonte, Ies memoires de l'Europe, Paris, 1971; E. Hirsch, Geschic der neueren Evag. Theologie, ed. II, 5 voi., Stuttgart, 1960/3; R. Stupperich, R gion und Cluistentum în der deutschen Auiklărung, Stuttgart 1959; F. W. Kantz bach, Die Erweckungsbewegung, Stuttgart, 1957; G. Schniirer, Katholische Kir und Kultur im 18. Jahrh., Stuttgart, 1941; F. Cauyre, Patrologie et histoire de Theologie, ed. 3, voi. 2, Paris, 1938; L. Coquet, La spiritualite irancaise au XV siecle, Paris, 1949; V. Tapie, Barroque et classicisme, Paris, 1957; M. Petroc II problema del lassismo (Problema laxismului), Roma, 1953; De Meulemees Histoire de la Congregation des Redempteurs, ed. II, Louvain, 1958; E. Stoefi

— Istoria Bisericească Universală Voi. II rhe rise oi evang. Pietism, Leiden, 1971, 269 p.; H. Leclerccf, Mabillon, 2 voi. >aris, 1953/7; J. Calvet, Bossuet, Paris, 1955; W. Schultz, Kant als Philosoph des 'rotestantismus, 1960, Berlin; M. Miker, Entretiens sur l'homme et le diable (pro->lema faustică), Paris, 1965, 360 p. – vezi şi bibliografiile anterioare. Pentru ante-edente vezi: H. Coplestone, Geschichte der Philosophie im Mittelalter, Stuttgart, 976, 420 p.; C. Comorovski, Literatura Umanismului şi Renaşterii, 3 voi. Bucu-sşti, 1972.

Situaţia generală a Bisericii în Răsărit în sec. XVI-XVIII *

Protestantismul, organizându-se în secolul XVI-XVII, venea cu itelectualismul religios faţă de juridismul Catolicismului, în timp ce rtodoxia, se manifesta în continuare prinsimţire, trăire şi încredere. Mântuitorul Iisus Hristos, crezând că astfel răscumpără păcatele ome-rii. De aceea căderea Constantinopolului sub turci în 1453 era expli-ită apocaliptic şi era aşteptată sosirea anului 7000 de la facerea lumii dică 1492), când se credea a fi momentul parusiei Domnului.

A. Imperiul otoman se afla în culmea puterii sale, se credea „moş-aitorul Bizanţului” şi al ideologiei lui politice (H. Ahrweiler) împo-va Romei papale, care se considera moştenitoarea lui pe baza „uni-” de Ia Florenţa din 1439 şi a căderii cetăţii în 1453. Dar Bizanţul a continuat existenţa printr-un „Bizanţ după Bizanţ” cultural şi politransmis statelor din regiunea dunăreană-carpatică, adică Ţărilor nane, fiind apoi urmat de „a treia Romă”, la Moscova, din 1512, pe d Constantinopolul, acum Istanbul otoman, era considerat de sula fi „a patra Romă”.

Popoarele şi statele ortodoxe din Balcani şi-au pierdut succesiv iţa lor politică, cu toată rezistenţa unui Mircea cel Bătrân (1380-

8), apoi a lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-

6), guvernator al Ungariei (1446-1452) şi căpitan suprem al armaungare (1453-1456), Vlad Ţepeş (1456-1462) şi Ştefan cel Mare

— 1504). Bulgaria căzuse în 1393, Serbia cu Bosnia în 1459, BelJul în 1521, eroul creştin din Balcani, albanezul Scanderbeg murise

1468. Ţările române deveneau. Vasale sultanului pe rând: Ţara Roâească din 1417, Moldova din 1456 când voievodul Petru Aron (1455

157) oferi sultanului Mahomed II (1451-1481) un tribut anual, iar ă prefacerea vechii Ungarii în paşalâc, în 1541, Transilvania deveprincipat autonom supus Porţii Otomane. E drept că Rusia s-a eliit în 1480 de jugul tătărăsc, care ţinuse 250 de ani, dar ea va ajunge re europeană şi în stare să opună rezistenţă turcilor abia pe vreţarului Petru cel Mare (1682-1725).

Dacă se ţine seamă şi de faptul că propaganda apuseană a puterilor 'ice şi calviniste a transpus războaiele religioase şi în acest Răsărit, iţelege şi mai bine viaţa frământată şi grea pe care o duceau cre-oşii din aceste părţi, iar Bisericile nestoriene şi monofizite lânce-în ignoranţă şi mizerie, după ce veacuri de-a rândul asuprirea ' Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Arabă, tătărească şi turcească le-a stors vlaga. Nu-i de mirare atu că propaganda fără scrupul desfăşurată de misionarii iezuiţi va cu para cu preţ destul de nedemn o parte din conştiinţele acestor nei rociţi…

Dar prin caracterul lor de Biserici ale poporului, Biserici care p trează caracterul ecumenic sinodal-autocefal, Bisericile otodoxe au r< şit să-şi îndeplinească nu numai misiunea lor strict spirituală, ci contribuie şi la binele poporului, neasemănat mai mult decât cele < Apus.

Nici împrejurările social-economice nu erau în Răsărit ca în Ap In timp ce industria şi comerţul aveau în Apus tradiţii vechi, căci d coperirile geografice şi rezultatele tehnice schimbaseră ţările apus* în ţări burgheze, cu raporturi economice şi sociale corespunzătoa Europa agricolă, cum era numit Estul şi Sud-Estul european, trăia tr-o economie închisă, cu stări sociale de quasi-servitute, căci stările r dievale au durat în Răsărit mai mult decât în Apus. La aceasta a ce tribuit în parte conformaţia solului, dar şi politica economică a tur lor, care numai au consumat şi au exploatat fără să investească sau refacă; terminând de stors economiceşte o ţară, cucereau alta, iar buna ei gospodărire nu se îngrijeau. Proverbul că „nu mai creş iarbă pe unde a călcat calul turcesc” s-a format atunci. Aceasta a f apoi şi una din cauzele principale ale decăderii lor.

Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481) asigurase turcilor: tre 1453-1481 nu numai capitala ncuă a Constantinopolului denui Istanbul, înconjurată cu un hinterland de cuceriri până la Dunăre, şi răpind de la creştini o parte din punctele lor strategice şi comerc le, deţinute de genovezi şi veneţieni: Cafa (în Crimeea), Chilia şi Ce tea Albă, luate de la Ştefan cel Mare (Negroponte în insula Eubee Lepanto (în golful Corintului), Durazzo şi altele. În 1512, tind se ui pe tron sultanul Selim I (1512-1520), puterea sultanului s-a ridi< mult prin cuceririle din Asia, în Perşi a, Mesopotamia, Siria şi Arat apoi cele din Africa luate de la mameluci: Egiptul, Tripolitania şi 1 geria. Soliman Magnificul, fiul şi urmaşul lui Selim, a domnit 46 de; (1520-1566) şi a fost, după Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel n mare sultan. Cu ajutorul corsarului Khair-ed-Din, a făcut din fl< turcă o putere stăpână nu numai în aproape toată Mediterana, ur puterea Veneţiei nu s-a mai putut menţine decât în insula Cipru (pî în 1571), în Creta (până la 1669) şi în Peloponez scurtă vreme (1681 1715), ci şi în oceanul Indian unde a învins pe portughezi socotiţi pî atunci singurii stăpâni ai Orientului. Dar planul principal al lui Solim era înaintarea spre Nord. Încă din 1521 a căzut Belgradul şi prin zd: birea armatei şi a nobilimii maghiare la Mohacs, în 29 august 1526, s-deschis porţile Europei centrale. La 1529 Soliman stătea sub port Vienei. Pacea cu Habsburgii, dar mai ales tratatul cu Franţa au asig rat şi mai mult puterea de neînvins a turcilor de atunci.

După Soliman însă, statul turc începu să stagneze. Lupta de la I panto, din 1571, câştigată de Don Juan de Austria, deşi n-a fost bi exploatată de creştini, a dovedit că turcii pot fi învinşi, dar Europa t divizată. „Cruciadele”, care mai erau predicate, nu mai stârneau ui meritat de acest nume şi nici pregătirea lor militară. Turcii încep itre în declin din pricina certurilor dintre sultani (ajunşi la un des-