Ioan Ramurean Si Milan Sesam



Yüklə 2,93 Mb.
səhifə27/76
tarix03.01.2019
ölçüsü2,93 Mb.
#88755
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   76

I interpretarea operei lui Luther s-a văzut uneori răbufnirea veri naţionale a germanilor faţă de tutela romanică (Michelet, Im-le la Tour, H. Preuss), alteori sinteza spirituală şi culturală a Re-ii şi umanismului (Burckhardt, Ranke ş.a.) sau chiar numai în-ea de unificare sufletească a poporului german (în locul celei po-care lipsea), prin crearea limbii naţionale, îndeosebi prin tradu-Bibliei (Funk-Brentano). Toate aceste prezentări şi interpretări i complete.

Înă în 1904 se începea direct cu anul „lipirii tezelor” pe uşa bise-din Wittenberg, cu deschiderea luptei contra indulgenţelor, ex-iu-se întreaga epocă anterioară prin impresiile dezastruoase ale riei la Roma, despre care, de fapt, Luther nu pomeneşte decât mai târziu. Odată cu descoperirea, în 1904, a cursurilor şi comen-r la: Psalmi, Epistola către Galateni, Epistola către Romani etc, ejpocă de criză şi de adânci frământări, s-a văzut că pregătirea; ască pentru Reformă era aproape încheiată în octombrie 1517. I această privinţă lucrarea lui Otto Scheel, în două volume: d Luther şi De la catolicism la luteranism, era dătătoare de ton, darul să înlăture „remanierile” pe care şi le-a făcut Luther în-ilterior, cu imaginaţia şi sensibilitatea sa, adeseori exaltate -prin lele cuprinse în cuvântările de la masă (Tischreden), scrise şi pu-3 postum de prietenii săi. Cea mai bună lucrare de ansamblu de-teformă şi reformatorul german rămâne tot opera profesorului ca-Fos. Lertz.

Martin Luther era fiu de miner şi s-a născut la Eisleben. ^fca 10. Brie 1483. Crescut în strictă religiozitate de părinţii săi, care să-1 facă avocat, Luther e trimis pe rând la şcoală la Mansfeld,; nburg, Eisenach şi, la sfârşit, la nou-înfiinţata facultate ~jurMâcS

Capitol redactat de Pr. prof. Milan Şesan.

Din TjjWjjrt fi^m-1 -^n^. W Firea lui sensibilă făcuse până acum cunoştinţă cu atmosfera pioasă din instituţiile „Fraţilor de viaţă comună” şi chiar dacă temperamentul lui nu suferea de complexe de teamă ori de îu-rie, cum scrie istoricul iezuit Grisar, totuşi e adevărat că Luther a suferit din tinereţe şi chiar mai târziu de o adevărată frică fizică în fata arătărilor diavolului sau vrăjitoarelor, precum şi în privinţa mântuirii sufletului.

În 2 iulip 1505 proaspătul filosof şi doctor în Drept, care se întorcea de acasă spre Erfurt, a fost surprins de o furtună şi în momentul când trăsnetul căzuse lângă el, strigă: „3fântă Ari^ „^nă-n-rn, sj mă voi călugări i„. La câteva zile după aceea. În 17. Iulie. Luther bătea la poarta mânăstirii augustâniene din Erfurt spre a se dedica exageratei asceze, pe care o va practica peste 15 ani pentru ca, la sfârşitul vieţii sale (18 februarie 1546), să spună că intrarea în monahism a fost silită. El a luiait-o drept glas al destinului şi a lui Dumnezeu, după cum însuşi gândul că e trimis de. Sus ca reformator îi va fi mai târziu tot aşa de puternic, în legătură cu profeţia lui Ioachim de Floris (1145 – f 1202), că din 1520 va începe „epoca Sfântului Duh” în Biserică şi în viaţa creştinătăţii.

Anii petrecuţi în mânăstire sunt ani de adânci frământări. Spre de osebire de evlavia vremii, care superficializa lucrururile, afirmând că se poate ajunge sigur la mântuire în urma faptelor bune care se fac, a rugăciunilor, a posturilor, a pelerinajelor şi indulgenţelor, Luther se zvârcolea în chilia sa, chinuindu-se cu gândul că, în ciuda atâtor posturi şi abţineri ascetice, îl îngrozeşte osânda de veci, îl chinuie nesiguranţa mântuirii. Ispitele şi îndoielile îl devorau, scepticismul şi chiar dispera rea îi copleşeau zilele şi nopţile cu viziuni cereşti şi îndeosebi diaboli ce. Călătoria la BffljgxL în 1510-|511. Nu 1-a destrămat sufleteşte, el rămâmnd pe mai departe un aderent al papalităţii în predicile sale. Dar prelegerile nominaliste ale dascălului Gabriel Biel precum şi lectura

Fer. Augustin (f 430) şi studiile exegetice pauline l-au dus, între_ 1513z-

1517. la Wittenberg. Să predea exegeza ca doctor în teologie şi urmaş al fostului său superior, Staupitz. Astfel a ajuns ia concluzia că omul nu poate nimic înaintea lui Dumnezeu, care-i dă totul după cum găseşte

El de bine din atotputernicia Sa (occamism), descoperindu-i – prin

Evanghelie – însăşi dreptatea Sa, care devine apoi în sufletul credin ciosului energie şi lucrare vie. Cu alte cuvinte, aşa i-a spus duhovni cul şi generalul „Ordinului” său, Staupitz, atunci când se plângea că nu-şi află nicidecum linişte şi încredere în faptele bune săvârşite. Luther îşi pune în faţă chipul lui Hristos cel răstignit (theologia cruciş), aruncând asupra Lui toată grija, fără să-şi impună şi strădanii morale corespunzătoare. Pentru Luther liberul arbitru e „sclavul arbitru”, ba, scria el în polemica sa cu Erasmus (1525-1526), că libertatea conştiin ţei e o sarcină prea grea, numai „Dreptul prin credinţă va fi viu”, cum scria Sfântul Apsotol Pavel la: Romani, 1, 17Jşolajfide), cifurmarea că „Dumnezeu de mai dinainte hotărăşte starea credinciosului” (Rom.

Credinţa devine la Luther o chestiune de încredere (Rom. 10, 10); itatea lui Dumnezeu trebuie deci înţeleasă în sens tropic sau me-: ic şi nu obiectiv.

Aici rezidă principiul fundamental al lui Luther, aşa cum a izbuc-în public, la|31 octombrie 1517^în ajunul sărbătorii „tuturor sfin-” şi praznicul suprem ai indulgenţelor, prin cele, ft5 de teze_ pe care trimis către arhiepiscopul Albrecht de Brandenburg-Meinz. Apoi copului H. Schulz din Brandenburg şi altora. Mai târziu a fost afi-5i pe uşi de biserici un apel în acest sens (informaţia lui Melan-n despre afişarea protestului de către Luther la poarta bisericii din; enberg, la 31 octombrie, nu este confirmată documentar), după ce st tipărit în sute de exemplare. Astfel erau combătute indulgenţele Iute AP ^Ring:„'mi. Dnrmnican T. Tetzel în scopul ridicării bisericii ntul Petru” din Roma. Mare a fost revolta lui Luther împotriva -naţiei acestuia că: „îndată ce aurul (banul) sună în cutie, sufletul iră la cer”, sau pe nemţeşte „Sobald das Geld im Kasten klingt, die e im Himmel springt”.

Atacând deci indulgenţele, într-o vreme şi într-un mod în care rul le-a răspândit cu iuţeala pe care i-o ştim, Luther a atacat în acetimp şi papalitatea, care susţinea că iartă aprioric orice păcate, t ce numai Dumnezeu poate face. Mai critică şi principiul însuşi al îlgenţelor, care nu presupunea căinţă şi luarea bucuroasă asupră-şi igului, suferinţei, ci fuga de ele; în fine, a criticat autoritatea Birui care permite astfel de practici, la fel doctrina greşită despre me-şi fapte merituoase ş.a.

Lucrările se precipită. Roma trăia într-o neprecizie şi somnolenţă ogică nemaiîntâânită. Papa Leon X (1513-1521), ocupat cu vânătoa-şi distracţiile, credea că e vorba de o ceartă călugărească, dar pe iă, în iunie 1518. A deschis procesul, şi fiindcă Friederich de Saxa, iidatul papei la tronul habsburgic, îl proteja pe Luther, a fost tri-cardinalul Cajetăr^ să-1 readucă la ascultare pe monah. Acesta spu-¦a şi papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sfânta Scriptu-Tonul mândru al răspunsului îl făcu pe cardinal să-1 respingă, fapt; îl sili pe Luther să apeleze „de la un papă rău informat, către un ă care trebuie mai bine informat” („a papa male informato ad pa-i melius informandum”), ca acesta să facă apel – contra deciziei –! 8 noiembrie 1518, la un conciliu general, aşa cum o făcuse înainte an Hus. M

Al doilea trimis oficialCcarol MiltitzJ mai blând, obţinu făgăduiala 5-6 ianuarie 1519) că Luther va tăcea dacă nu va fi atacat. Dar, te puţin a fost atacat, de catolicul Dr. Johann Eck (f 1543), un prie-al lui Luther – Andreas Bodenstein, din Karlstadt. Luther se 3eşte deci la disputa de la Leipzig, din zilele de 27 iunie-16 iulie 9, asupra primatului papal, cu care prilej a început să creadă că nici, 1U}. R*u _eMe' jft+a&kil ci numai Sfânta Scriptură garantează arie-ULjdMn~^oia ScripţujJ); iar despre epistola Sfântului Iacob invo-i_deEci, pe'liLr'a neresitatea faptelor bune, s-a exprimat că „este de ^”Cărturari şi nobili ca Ulrich von Hutten, cavalerul Fr. von Sic-? En şi mai ales profesorul de ebraică şi greacă ^Ei] ip-_Mela”ehtorr-

— 1560), tren de pm-tpa ini T.nthpr în aceste împrejurări, uma nistul ceh Ulrich Velenus a negat prezenţa Sfântului Petru la Roma, în lucrarea „Apostolus Petrus Romam non venisse neque illic passum” pu blicată la Praga în 1520, orientându-se după criticile lui Laurenţiu Valla

— 1457). /V ' p ţ p a decide în adunări de soarta Bisericii sale. „Trebuie să te trezeşti, Ger-m”anâe~T> striga Luther, câci„ „Donătio Constantini„, temelia statului papal, e un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei să înceteze. „Ne-am săturat de cerşetoria şi de dezmăţul Ordinelor călugăreşti; preoţii să se căsătorească şi să nu mai trăiască, mai departe, într-o ruşinoasă stare de promiscuitate; afară cu păgânul Ari-stotel din teologie; Sfânta Scriptură să fie. Pusă în centrul ridicării poporului„ – erau tezele luterane. ^>-*¦' „-v

Al doilea manifest, apărut în ^cţombriel52^ purta titlul

Denunţat ca eretic, Luther s-a adresat poporului în L [520; prin trei scrieri-program, din cele 30 câte a scris în acel an. Prima, Către nobilimea crestjnăjie naţiune germană despre îndreptarea stării creştine„, tipărită în (august 152(Li) susţinea că dacă papalitatea şi clerul nu voiau rpfnrma cerută de sute de ani, precum şi satisfacerea doleanţelor poporului ger man atât de crunt exploatat de lăcomia lor, atunci s-o facă poporul. Ma nifestul s-a răspândit în câteva zile, în peste 4000 de exemplare, împotri va celor trei „ziduri„ după care se ascundea papalitatea: puterea spiri tuală care depăşeşte pe cea lumească, dreptul papei să explice Biblia şi dreptul de a convoca concilii. Luther opunea acestora preoţiaj^enerală, li bertatea pentru toţi de a explica Scriptura si. DLimlaiL^COXLikii^ntreaxia did î dăi d Biiii l captivitatea babilonică a Bisericii) şi se ocupa numai cu probleme teo-jogiqe. De aceea a fost scris în limba latină. In acesta Luther nega caracterul sacramental al Bisericii, căci din şapte. Taine abia trei; Botezul”, Euharistia, şi înţr-o oarecare măsură Pocăinţa se pot dovedi ca

— S. – |.

— J_ ' ¦*¦ ¦-¦„ ¦”¦„' – „ i. -„¦. | ¦ i ÎMI, IM r- -n nu T…i. fc,.'i,., u…

— Na*- -¦”¦-¦-'„¦-*-*-¦” *¦-*-

J] ^33C^^isg.<|ivlnă.… I.celelalte sârit doar ceremonii pioase aldăugate de oameni. Dar şi primele trei Taine se află într-o scandaloasă robie a rătăcirii omeneşti asemănătoare celei din Babilon sau Avignon, căci li s-a răpit şi întunecat caracterul primordial. Cel mai rău a fost mutilată – scrie reformatorul – Euharistia, căci s-a răpit laicilor potirul; minunea prefacerii e subminată de subtilităţile scolasticismului, iar omul care crede că aduce un dar, pierde, prin denaturarea lui, binecuvânta-rea cerului. Singurul lucru ce se cere de la credincios e credinţa, adică primirea harului, căci Taina nu-i decât cuvântul legat de un semn văzut; aşadar Biserica nu mai este sacramentală, ci e o Biserică a cuvân-tului. La fel scria că s-a degradat Taina Pocăinţei prin ruşinosul trafic al indulgenţelor. Deci, „înapoi la Evanghelie?”.

A treia scriere, cea mai teologică şi, alături de Catsliisxnjjl cea mai simplă din râtp p lăsat, Tjithpr este cea^_„fiesEre_Iiberţ^ omului creştin”. Itâm. Noiembrie 152tT>în care o seamă de idei din mis-tica„germana se unesc cu prospeţimea spiritului Evangheliei şi a umanismului creştin al reformatorului. Ea este scrisă în limha germană şi adresată papei Leon al X-lea, ca un fel de justificare în faţa excomunicării c”are ştia că-1 aşteaptă. „Dn creştin adevărat e stăpân, prin cre-14 – Istoria Bisericească Universală Voi. II peste toate şi nesupus nimănui”, scria Luther, afirmând aceeaşi > generală ca şi în alte lucrări ale sale. Dar adaugă, în acelaşi că „adevăratul creştin e un slujitor întru toate prin iubire”, afir-prin aceasta miezul eticii noi, care spune că Hristosul dobândit ¦edinţă e dăruit aproapelui prin iubire. „Nu-i oare o adevărată e.

— Se întreabă Luther – că Hristos, mirele cel bogat, bun şi S-a unit cu desfrânata ceată omenească pentru a o scăpa de tot t a o face una cu Sine? Prin credinţă să trăim în Hristos şi prin întru aproapele”.

Obilii şi poporul s-au mişcat. Roma credea că e o afacere mai mult o-socială, dar Luther o vedea pur şi simplu ca o reformă religioa-iââ~Ţ? Care cenzura ca _eretice ^|eze din scrisul Iui Luther, privind mai ales organizarea biserP„ şi preoţia harismatică, fjjaJifl (jp zi1p termen pentru retractare, înd s-au împlinit acesteaOa”'10 decembrie 1520^ Luther a răspuns -un pamflet intitulat „împotriva Bulei lui Antihrist” şi, la poar-iter, a aruncat în foc „Bula şi Corpus Juris canonici, fiind hotărât im să aleagă, ca şi studenţii săi.

— Cărora de a doua zi a încercat se adreseze numai în limba germană – ori iadul, ori martiriul, urnea era ocupată cu alegerea împăratului Carol Quintul, în 1519; dormea, episcopii aveau altceva de lucru, teologia catolică era nnolenţă, aşa încât ideile lui Luther se răspândeau repede. Felici-şi încurajările curgeau de pretutindeni, din ţară şi din străină-ie la nobili şi învăţaţi, de la artişti, meşteşugari şi ţărani. Dar în? 1521, în dieta de la WormS^j^uther trebui să se prezinte la ju-ţ_ Nu se mai temea nici el, nici aderenţii care l-au însoţit pearu-' riumfal. Eroismul cu care se apăra şi răspunsul scurt: „Acestea-s ile mele şi altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute„, au impus tu-El se ştia liber de autoritatea exterioară şi legat numai de DumDe aceea, ca şi Hus, afirmând „că este un Hus saxon„, Luther 1 temea nici de edictul de la/Worms, din 8 mai 152^, care îl con-a la proscriere, încrezându-se ~”m~credincioşii ~„că”re„~îî apTăuclaiL, *. Onsternarea Romei, când a aflat că toată Germania e de partea LU mai avea capăt. Împăratul a semnat condamnarea, dar protec-lui Luther, Friederich cel înţelept al Saxoniei. 1-a adăpostit în cas-său din WartburP1 unde, sub nnmelp de „cavalerul Jorg>,. A_xâmas~ l_z&ce-Sal (mai 1521-martie 1522), traducând în 1522 Noul Ţes-it după originalul grecesc al lui Eralrnlâs~*^îrr~T! ^tto: d^m (1467- Vechiul Tţst, ampr'*'-a apărut după originalul ebraic, tradus în _Lunând astfel, prin alegerea celor mai populare şi mai neaoşe cu-nemţeşti, bazele limbii literare germane. Ecoul primeiJBibJiLJir? De Luther, la 1 ^augjuşţJLă^S^-a fost eri6rrn7~cacT'prima traducere rmană în „Plattdeutsch”, din 1485, nu era înţeleasă pretutindeni, ^cembrie, acelaşi an, apărea a treia ediţie, iar până la 1546 au apă-iumai la Wittenberg 52 de retipăriri, căci „cizmarii, femeile şi toaitegoriile de laici citeau Scriptura şi învăţau pe de rost pasagii; a b.1 Răspândirea luteranismului. 1 Luther culegea roadele. Exagerările predicii luterane şi tonul revoluţionar au trezit în anabaptiştii şi în ţăranii lui Thomas Miinzer (1490-1525) un creştinism mistic, anarhic şi cu cerinţe pe tărâm social şi de libertăţi, care au costat moartea a iOO. QOO de ţărani.

Piedici au fost puse şi după 1525, când a avut loc o altă răscoală a ţăranilor. Predica, şcoala, tipăriturile şi indolenţa ierarhiei favorizau răspândirea noilor idei. Mii de studenţi alergau la Wittenberg, negustorii şi meseriaşii se entuziasmau de noul crez, intuit atât de abilân broşuri şi caricaturi spirituale, de multe ori chiar triviale. Că reacţiu-nea şi răstălmăcirile poporului sau ale prietenilor nu erau pe potriva ideilor lui Luther şi că Reforma de mai târziu nu mai păstra însuşirile date de el, puţin importă. Luther, care se ridicase contra Romei în numele libertăţii spunând: „A arde pe eretici e un păcat contra Duhului – Sfânt”, spunea acum – ca să potolească pe exaltaţii din Zwickau ori pe ţăranii din sudul Germaniei –: „loviţi-i ca pe blestemaţi şi cete de nemernici”.

Până în 1529 împăratul Carol Quintul (1519-1556) a lipsit din Germania, aşa încât sfâşierile dintre partidele catolice şi luterani luaseră proporţii. Războiul civil era gata să izbucnească. Unii se gândeau chiar la o ligă internaţională. Folosindu-se de împrejurări – îl favoriza politica turcofilă a regelui Francisc I al Franţei (1515-1547), duşmanul lui Carol Quintul – de nestatornicia papei Clement VI (1523-1534) şi de neputinţa formării unui bloc unitar catolic, luteranii s-au întărit în dietele de la Spira (1529) şi Ia_Augsburg (1530). Unde îşi redactează celebra „Confessio Augustana”, operă a lui Filip Melanchton, (1497-1560) în jf^h°IfLp n„ F.rasmns rlin Hftţţej^lajm. Nobilimea luterană a protestat contra limitării luteranismului de către nobilimea catolică care refuza cele trei principii: „sola fide, sola grazia şi sola scriptura„ şi pentru care luteranii au fost numiţi „protestanţi„. Totuşi, prin moderaţia sa, Melanchton va fi considerat ca „adevăratul educator al Germaniei”.

În 1531 ş-a_ format „blocul smalkaldic” al protestanţilor, ca Ligă proprie. PrezenţjT turcilor în apropierea Vienei determină pe papa Paul iii (1534-1549) siPconvoace un sinod, la Mantua (1537*), dar protestanţii au refuzat. Dimpotrivă, pelângă („Confessig'„7Rigustan^^^

Lupta prin scris sau prin predici era neunitară, nu avea avânt, erai anemică şi chiar inconştientă. S-au făcut şi încercări de reunire reli-l gieasă între cele două tabere. In sfârşit, în 1544 Carol Quintul reuşi săi despartă pe protestanţi de alianţa francezilor. Când papa a intervenit,! Luther a publicat cea mai vulgară scriere a sa: „împotriva papei de laj Roma, instituit de diavol”, în 1545, prezentând caricaturi executate de Lukas Kranach după inspiraţia sa.

A fost ultima păşire publică a lui Luther care, altfel, se mărginise -ăi adeseori nervos, furios şi bolnăvicios, dar mai mult modest şi înd pe săraci, lipsindu-se de onorarii şi trăind în familia sa grea, 5 copii – trei fii şi două fiice (luase în^jşătojLjpeiosjaiă] uâăriâă Ci d B) Lt d

5 p L vţ-ciană Caterina de Bora). Legat de popor şi de viaţa comunităţii^ tr'u care a compus cmtece religioase, a scris predici şi îndrumări. A it la 18 februarie 1546.

Deşi Carol Quintul câştigase în aprilie 1547 bătălia contra protes-ilorj totuşi în 1555, la 25 septembrie, prin Interimul de la Augsburg stabilit compromisul „Cujus regio, ejus relig'io” („Regiunea face re-mea”), ceea ce consacră principiul teritorial protestant asupra impe-ui teocratic medieval. Prin aceasta s-a consfinţit dezbinarea confe-ală, culturală şi politică a Germaniei: nordul şi centrul, cu o parte

Wiirtemberg, deveneau luterane; iar Valea Rinului şi Bavaria ră-eau catolice.

Prin schimb de studenţi şi legături economico-comerciale, lutera-uil s-a răspândit în tot nordul Europei, fiind considerat ca expresia ştinismului potrivit spiritului germanic şi scandinav-nordic”. Trebuie subliniat însă că luteranizarea acestor ţări nu s-a făcut la nţa poporului, ci a principilor. In organizare şi în viaţa exterioară ricile scandinave rămân, ca şi Anglia, mai conservatoare decât lu-nismul german sau calvinismul elveţian şi francez. Între 1527- l regele Suediei, Gustav Vasa (1523-1560), ajutat de elevii iui Lufraţii Peterson, luteranizează~ Suedia. În Danemarca, Norvegia şi ida. Regele Christian al III-lea (1534-1559) face acelaşi lucru în

— 1534, iar în Prusia şi ţările baltice, ultimul mare maestru >rdinului teuton, Albrecht de Brandemburg împreună cu fratele său lelm au primit luteranismul, s-au căsătorit şi au luteranizat ţările In Boemia, Slovacia, Polonia şi Slovenia s-au organizat puternice unităţi luterane şi s-au unit cu „fraţii moravi”, descendenţi ai hu-3r şi valdenzilor. In Transilvania, luteranismul a fost susţinut de: Honterus (f 1549), care şi-a expus poziţia în faimoasa lucrare: formatio ecclesiae Coronensis„, din 1543, tradusă în germană în ', şi care a stat la baza Reformei Bisericii săseşti. Dar mai contri-u pe lângă influenţele wittenbergiene şi cele elveţiene. In general, după 1525, pe când Luther devenise un nume şi o putere iică politică, Reforma s-a răspândit mai mult pe cale politică deşi e gândea încă tot la o Biserică unitară. Dacă se judecă personali-a şi opera reformatorului german, va trebui să se spună că era un profund religios, dar lipsit de orientare juridică, politică sau de veţi de sistematizator. Alţii au făcut mai târziu din mişcarea lui o ac-e mai mult politică. „Miezul religiozităţii lui era Dumnezeu, Care >spira o profundă teamă religioasă; omul e opus lui Dumnezeu; mezeu şi omul sunt contraste”. Puterea lui Dumnezeu şi încrederea '1 îi dădeau lui Luther avântul de predicator şi conştiinţă de profet, id creştinismul în serios, Luther îi atribuia valoarea absolută şi nu ¦a nimic altceva afară de el. Preţuia rugăciunea, dar a desfiinţat rghâa şi unitatea Bisericii, contestând caracterul ei sacramental,

] uând ca bază doar cuvântul Evangheliei, pe care-1 tâlcuia subiectiv. Avea ideea greşită că se află în Biserica cea una, dar cu concepţia sa despre Biserica invizibilă ieşea din unitatea Bisericii. Marea eroare a lui Luther e aceea că a făcut, din convingerile sale cu totul personale şi ieşite din cea mai curioasă evoluţie a unei predispoziţii cum nu se poate mai personală, poruncă obligatorie pentru toţi, dezbinând prin subiectivismul său creştinătatea (J. Lortz).

Conflictul dintre Luther şi papă din 1520 a avut la bază o neînţelegere tragică; el se credea a fi „catolic”, chiar lansând reforma şi abă-tându-se de la multe şi bune tradiţii. De fapt, el însuşi regreta că nu a putut face reforma împreună cu episcopii, aşa că s-a nevoit să o realizeze împotriva acestora. Prin urmare: Luther a pornit la început în mod sincer spre îndreptare, prin reformă internă, dar în cadrul împrejurărilor generale a fost împins spre o reformă radicală.

În orice caz, protestanţii de toate nuanţele se considerau drept „mica turmă” (Luca, 12, 32) ocrotită de Sfântul Duh, pe când catolicii îi tratau ca „eretici”, vrednici de respingere şi combatere radicală.

Vezi la Nota precedentă şi: Corpus Reiormatorum, edit. B. J. Kidd, Oxford, din 1834; Corpus Conlessionum, edil. De D. Fabricius, Berlin, din 1938; Ph. Jou-tard, Historiographie de la Relorme, Edit. Delachaux, Paris, 1977, 500 p.; D. Oli-vâer, La foi de Luther, Paris, 1978, 256 p.

Auton catolici:

J. Wirth, Luther. Etude d'hi, stoire religieuse, Geneve, 1981; M. Greschat, Die Reiormationszeii, t.1-2, Stuttgart, 1981; E. Iserloh, J. Glazik et H. Jedin, Reior-mation and Counter Retormation, trad. Din limba germană, London, 1980, XX – 795 p.; P. Miguel, La guetre de reiigion, t. 1. – 2, Paris, 1982; Bihlmeyer-Tuchle-Vicaire, op. Cit., voi. 3, 1964, p. 169-217, cu bogată bibliografie, p. 439-468; A. Franzen, Kleine Kirchengeschichte, 4-e. Aufl., Freiburg im Breisgau, 1973, p. 253- 277; J. Lortz-E. Iserloh, Storia della Riiorma, Bologna, 1974; R. Stauffer, La Reforme, colecţia „Que sais-je”, nr. 1376, Paris, 1970, şi Idem, Ia catholicisme ă lai decouverte de Luther, Paris, 1966; T. Siiss, Luther. Sa philosophie religieuse, Paris, 1969; J. Lortz-J. Jedin, Festschriit liir M. Luther, Munster, 1965; J. Lortz, Die Reiormation în Deutschland, 6-e Aufl., Freiburg im Breisgau, 1982, XIII – 391 p.; | J. Lortz, Io relorme de M. Luthei, 2 voi., Paris, 1963, 1064 p.; J. B. Metz, Riiorma contrariiorma, Brescia, 1970; Fr. Molinari, I tabu della storia della Chiesa moderna Torino, 1973; R. Baumer, M.: Luther und der Papst, Munster, 1970, 100 p.; Ch Boyer, Luther, sa doctrine, Roma, 1970, 238 p.; W. Beyna, Das moderne katholischc Lutherbild, Essen, 1969; J. Hessen, Luther în katolischer Sicht, ed. II, Freiburg 1949; F. Funk-Brentano, Lut/ier, Paris, 1934, şi traducere română; Jacques Martin Trois relormateurs, Paris, 1925.

Autori protestanţi: I

Luther et la Reforme allemande dans la perspective oecumenique, Chamj besy, 1983; W. Landgraf, Martin Luther, Reiormator und Rebeli, Biografie, Berlird 1981; Editura Anfadi, 200 ans de Christianisme, voi. 5; Protestantisme, Parid 1976; G. Casalis, Protestantisme, Edit. Larousse, Paris, 1975 (de la Hus la Barth) A. Friesen, Reiormation und Utopia, Stuttgart. 1975, 271 p.; P. Chaunu, Le templ des rUormes (1250-1550), Paris, 1975, 570 p.; G. Ph. Wolf, Das neuere iranzosischl Lutherbild, Edit. Fr. Steiner, Mainz, 1974, 374 p.; M. Lienhard, Luther temoin de Jej sus Christ, Paris, 1973, 432 p.; D. Olivier, 11 piocesso Lutero, Roma, 1972, 181 pj V. Vinay, La riiorma protestante, Brescia, 1972, 448 p., ed. 2-a, Brescia, 1982; Ij Stern-M. Steinmetz, 450 Jahre Reiormation, Berlin, 1967, 374 p.; O. Thulin şi colan Reiormation în Europa, Edit. Stauda, Kassel, 1967, 351 p.; Societe d'histoire dl


Yüklə 2,93 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   76




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin