Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Z Conciliul tridentin >

/”

Până la urm^conciliul „tridentin”, numit după numele latinesc oraşului italian i-l'rentoycel mai sudic oraş din Imperiul habsburgic, ţinut în treişesium şi a avut o istorie zbuciumata, uonvocat pentn decembrie-(iaâ2!) Conciliul s-a putut deschide abia la „13 rie, flgmhHp'3n c'ucL5>de epiacooLal căror număr a creiScut pma la 70, restul până la (< de votanţi fiind egumeni şi generali ai ordinelor călugăreşti, care vo şi ei. Sesiunea întâia a durat până la 11 martie 1547; a doua din 1 i 1551 yânfl 1^ 9. P. aprilie 1552^ iar a treTa din Vi ianuarie 1562 până li decembrie 1563, în total mai bine de 4 ani răsfiraţi în rastâmp de a~nT^La ultima „Sesiune au participat doar 199 djyf^^Jtfă?

— Abaţi şi generali de ordine monahale. Aşa s-a încheiafc^ggl&Kl^^fcoricni neral al Bisericii romane. Întreruperile se datorau motivelor polit care au dominat cu totul relaţiile dintre napi şi împărat până la 15 înd ca unii, de pildă papa Paul IV, nici să nu accepte deschiderea ciliului în tot timpul pontificatului său, fiind în război. Papa se temea de influenta împăratului, care ducea o goliţicăde cesiuni faţă de protestanţi, le aprobase introducerea potirului şi ca-iria clerului, iar TiTşedinţele sesiunii a doua protestanţii erau chiar itaţi să vină la Trident, concesiuni pe care le susţinea şi o parte din -ui catolic. Împăratul mai cerea sa se discute în primul rând chestiuşi să se curme abuzurile care provocaseră atâta scanl dll

(pofta după bani, impozitele papale, indulgenţele), reforma morală Ierului şi disciplinarea lui, pe când papilor şi cardinalilor le-a venit u să aprobe aşa ceva;

Erau cei mai bine pregătiţi, împreună rn cei germani, au rămas rridegt. Şi astfel şedinţele de la Bologna, continuate până în sep-brie 1549, erau fără importanţă. Cu greu s-a mai întrunit sesiunea

— A în 1551, dar – după câteva şedinţe – temându-se de o expe-e militară la Innsbruck a principelui protestant Moritz de Saxa tra împăratului, s-a dizolvat din nou şi s-a mai întrunit abia peste ani în 1562 când iezuiţii şi fanaticul împărat Filip II dominau Eu-î. Şedinţele s-au ţinut în comisii (congregaţii) de teologi şi cano-i, în număr de 25. Prezidau legaţii papali. In ultima sesiune, când i pus problemele disciplinare, a dominat un spirit autoritar iezuit, isi generalul ordinului, Lainez, fiind de faţă. Nu se mai vota pe na-d, ca la Constanz ci după majoritate. Participarea a fost slabă. Cei ataşaţi papei erau italienii, care formau două treimi din cei pre-

; i, câtă vreme germanii (în prima etapă abia 2) şi spaniolii, conduşi un spirit mai liberal, cereau o reformă mai radicală. Ultima_peri-

5 a ^conciliului a salvat caracterul centralist papal – deşf n-a puâut matiza infailibilitatea – sunumncl spre aprobare totul „păpel. „ prin acţni final al conciliului dat în 1564 de papa Pius IV, Biseromană a fost individualizată ca „Biserica romano-catolică” faţă

Protestantism şi (5Ftodoxie, ea pierzind orice interes pentru! AutenOrtodoxie, deşi în numele ei se convocase, conciliu! Astfel grin

|^Tt ^-a inrll1g'1irfit istoria „Bisericii papale” cu autoritate pontificală fină. _.„. A_^^ ~ ~\par S-au luat două feluri de hot|râri: ftanone?; de fide”/sau decizii de n dogmatic, prin care s-au revizuit aproape toate punctele doctri-Î atacate de protestanţi, fixându-se concepţia cajojică, iar penţ iplina şi administraţia bisericească s-au adus Şdecretâ de feţorma-ţf.

Dintre deciziile dogmatice au fost: | [a<ţirmarpai Sfintei Tradiţii ca, r dp rrpHinţă rip apeeasi ant. nri+atP ni. Qfântn C! Priptiiră| pentru a bate eroarea protestantă care admitea numai pe aceasta din ur-

7fi în două ediţii oficiale zise sixtine, de către papa Sixt al V-lea în 1585-1590, în 1590 1592, cu destule greşeli, incluzând şi cărţile deuterocanonice neaflate textul ebraic) „^pentru combaterea teoriei protestante despre imputaţi justificării „sola fide”, _ conciliul Jjxa părerea asupra păcatului stră moşesc, afirmând apoi necesitatea farselor bymp^j primirea celor 7 Tai ne, care au valoare (_*. Bim-rp. ^Tintpip Taine s-a s

*bhniat îndeosebi ţranssubstanţiaţia euharistică şi sfinţenia Tainei toriei, iar„ doctrina” *~riespre purgatoriu, indulgente şi cinstirea moaştel ş1! Icoanelor, cariTprovocase cele maî muJT. E scanaaiuriJ_abia_a fost atir sg. drfininrlii oc în termeni prcvă/ăluTl iji precizmdu-se doar unele ranţii de evitare a abuzurilor. In fpini aresta a fpsţ salvat caracten harismatic-bisericesc aj ^f) tn' (jsn^Tiin „bintre hotărâriie ^isciplina're^era supravegherea mai bună a rel giozitaţn jaiciior. Romigati sa se spoveaeasca JŞI s culte _sju^hp|p iny imba lâtmây'cea naţionala era infrpHintaţp mimai iprarhipi.'l~) p. ntru întărirea să se spovedeascajsi să se cuminece să a1 interzisă, şL predici

—_ conştiinţei „SogrnâTÂo cbnciliul”^ încre'dlnţat papei publicarea unei „Conieşsio fidei trident

^; J chemat să iure fiecare cleric şi nou convert în semn dp ascultare fată de Roma, după cum s-a editat şi un „inde librorum prohibitorum”, iar ca manual dogmatic s-a publicat în 15f un „cateehismus romanns” pentru preoţi, devenit carte simbolică obl gatorie. Pentru viaţa de cult s-a hotărât editarea cărţilor respective Breviarum romanum sau ^oli^el^^ijjiublicat în 1568) şi Missa romanum sau Litiirghi^pd pââbTâcâxlri^575/cu numeroase greşeli, îi tr-o limbă care elimina aroma graiului bisericesc. Pentru pregătirea supravegherea clerului s-au prevăzut Seminarii teologice în fiecai eparhie sub conducerea episcopului, examene şi concursuri la primin în funcţiuni, vizitarea regulată a parohiilor, integrarea mănăstirilor eparhii, ţinerea sinoadelor eparhiale anuale şi a celor mitropolitane trei ani, interzicerea colectelor şi indulgenţelor (rezervate de acum n-mai papei) prin instituirea dispoziţiilor judecătoreşti ş.a. Printre mu tele schimbări s-a aflat şi inversarea facerii şpmmiliii Sfintei Cruci anume deci tară simbolism – şi de la umăr stâng spre cel Hrppt contrar învăţăturii klintuâui Ignaţiu_a] _Anţigili ^| şl a cuiilirmărirdp pg_la 1210 a însuşi papei Inocenţiu III (1JŞ8;

Reforma „m raniţe et membriş”, r rp^lizat nici acum cor ş ţ piet; rezultatele conciliului nici nu au 'fast- „Yservate ţM cu tendirâţe naţionale ca Spania şi Franţa n-au îngâSuTrpuDncarea h tărârilor tridentine în cuprinsul lor decât mai târziu, şi atunci num în măsura în care ele nu atingeau suveranitatea regală. Italia, Portug lia şi Polonia le-au primit imediat datorită puterii politice şi misione a iezuiţilor, care reuşiseră să le impună. Bavaria care obţinuse potir pşaţru laici şi recăsătorirea preoţilor n-a putut păstra timp mai înd lungat decit prima dintre aceste concesiuni. În schimb, centralisrr papal, Condus1 energic ae iezuiţi, a căutat în toate chipurile, mai a prin întruniri provinciale, în Germania şi în alte state, să regenere catolicismul, aşa încât epoca aceasta poate fi numită „contrareformă

Că acţiona spre stăvilirea Reformei şi în acelaşi timp realiza şi ¦mă internă aicaj, oiicismui „ ţp pţ7

3iodocşilor şi a eterodocşilor la catolicism. Îndeosebi papa e XIII a creat o întreagă armată de dascăli şi de ordine care ¦au această operă de refacere.

1582 paoai Grigorie XIII (1572-1585) prin butia_Inter gravisââidreptă calendarul iulian, hotărâr. D ca ziua HP^.4 OPTS să devină ombrie 1582, suprimând deci zece zile, adăugându-se o zi la toţi

{vizibili prin 4, numit de atunci calendarul gregorian, care este în Apus până în zilele noastre. Papa Sixt V a înfiinţat tipografia nului, a organizat curia papală în 15 congregaţii noi, a terminat clădiri de la Biserica Sfântul Petru şi Capela sixtină. Nunţiatud şi supravegheau în toate capitalele unitatea de t d mulţime ţ^g^Ş^P^X^^|^j au iost înfiinţat?

— Pentru reaaucerea protesta„ţâlo? 7*~b”a î

^p ş pg p e papală şi apărau o mulţime de institute de binefacere, e cu care se ridicase acest prestigiu erau mari. Jjrhiziţâa a dar. 330 de ani de existenţă peste 30.000 condamnări, adeseori nu în cazuri strict religioase, ci şi politice şi civne. Morala iezuită as până azi proverbială, ca un caz de norme şi reguli caracteristice, ncesiunile probabilismului său, cenzura indexului, care condam-; i oameni de ştiinţă ca jjaliloo Cnlilei (1564-1642) şi NicolaeCo-(1473-1543), filosofi ca Giordano Bruno (1550-1600). 'care'ir rs de viu, apoi Toma Campanella (1568-1639), care a stat 27 de ichis în Spania catolică, în fine, Blaişe_Eascai- (1623-1662) şi rtes (1596-1650), ale cărora scrieri, ca şi multe altele, au. Fost nte, sunt câteva cazuri celebre. Mai veneau ameninţările interdic-apoi patimile provocate de bulla „In coena Domini”, prin care excomunicaţi festiv, în fiecare an la Joia Verde, toţi ereticii şi ¦tanţii; apoi silniciile cu care s-au săvârşit aşa numitele „uniri cu „, a rutenilor în 1595, o parte a românilor din Transilvania în a nestorienilor şi monofiziţilor orientali tot în acest timp, uniri ite de izeuiţii aprigii congregaţii „De propaganda fide”, înfiinţată 12, ' de papa Grigore XV (1621-1623), în fine, toate războaiele re-se. Astfel se constată că în principal catolicismul post-tridentin? Sebea de cel medieval doar prin modernizarea mijloacelor, şi pre-¦a mai îndeaproape a planurilor.

) în istoria mişcărilor reformatoare se desprinde că niciuna din ele 3 putut lăţi decât cu preţul multor suferinţe şi chiar războaie. Acest s-a întâmplat atât în Germania, Elveţia şi Olanda cât şi în Anglia) ţia. La început lupta a fost susţinută de politica lui Carol Quin-poi de cea a fiului său Filip al II-lea, care, în 1588, prin planul cerire a Angliei reformate cu ajutorul Invincibilei Armada, deschi-reacul luptelor religioase. Liga nobililor protestanţi din Germania ijghebat pe rând în dietele şi convenţiile care au urmat dietei din de la Spira, socotită ca prima acţiune unitară religios-politică a inilor. Tratativele şi provocările dintr-o parte şi din alta au durat în 1532, când au luat un caracter mai agresiv prin revolta de la

Leipzig, iar din 1537 răscoala armată a protestanţilor a fost generală. Lupte locale şi generale s-au dus între 1537 şi 1555 aproape pretutindeni, în 1547 Liga smalkaldică a protestanţilor a fost zdrobită prin trădarea ducelui Moritz de Saxa, conducătorii protestanţi urmând să fie trimişi la conciliul de la Trident ca să primească condiţiile de împăcare cu catolicismul. Dar papa tocmai transferase sesiunea la Bologna şi de aceea împăratul dictă Interimul din Augsburg din 1548, prin care obliga pe protestanţi să asculte de autoritatea papilor şi a episco-pilor, să-şi reducă la minimum celelalte diferenţe doctrinare, putând în schimb primi preoţi căsătoriţi şi împărtăşirea sub ambele forme.

Soluţia n-a mulţumit nici pe unii nici pe alţii; de aceea când în 1551 s-a convocat a doua sesiune tridentină, împăratul a obligat pe luterani să-şi trimită delegaţi acolo ca să se înţeleagă. Atunci Moritz de Saxa trăda de astă dată pe împărat şi porni contra lui cu război, împăratul Carol Quintul, văzând eşecul politicii sale, a încheiat în 1553 convenţia de la Passau, şi în 1555 pacea religioasă de la Augsburg, care, încheia o epocă din istoria protestantismului. Pacea recunoştea principiul cujus regio ejus religio, cui aparţine regiunea aceluia să fie şi rcligiuv. Ea, adică conducătorul provinciei determină caracterul religios ai provinciei sale. Cine nu era mulţumit emigra cu avut cu tot; dar principii catolici care treceau la protestantism îşi pierdeau bunurile, bunuri care rămâneau rezervate catolicilor (reservatum ecclesiastlcum); în fine, protestanţii nu mai puteau usurpa episcopiile catolice.

Luptele se înteţiră, mai ales după Conciliul triclentin. Cea dintâi provincie „recâştigată” a fost Bavaria, prin ducele Albrecht V şi prin misiunea neîntreruptă a predicatorului iezuit Petru Canisius (f 1597). Iezuiţii au câştigat apoi teren la Koln, Miinchen, Innsbruck, Viena Şi Praga, iar centrul misionar se stabili la Ingolstadt. Nobilii protestanţi erau scoşi din Diete pretutindeni unde catolicii erau în majoritate. Valea Rinului, Westâalia, Austria cu Stiria şi Carintia au fost recatolici-zate în mare parte. Conflictul de la Donauwărth din 1608 este semnificativ.

3. Războaiele religioase

Conflictele s-au înmulţit până când ambele tabere s-au înarmat, protestanţii câştigând şi alianţa Franţei, aflată în duşmănie cu Habs-burgii, iar catolicii au format o ligă între ei, aşteptând numai prilejul pentru a se încaieră.

Acest prilej l-au dat împrejurările din Boemia, unde „. Utraquişti-husiţi” şi „fraţii moravi” obţinuseră, în 1606, libertatea cultului printr-o carte maiestatică. Uzul potirului şi căsătoria preoţilor erau intrate adânc în tradiţiile lor, încât ei au răspuns cu arma în mână când împăratul] Matthias II (1612-1619) a început să restrângă aceste libertăţi. Răsculaţi în 1610, „uiraquiştii” asediară primăria din Praga. Cu acest prilej început cunoscutul război religios de 30 de ani (1618-1648) la care ai luat parte toate puterile catolice şi protestante din centrul, vestul sil nordul Europei şi care s-au sfârşit cu pustiirea Germaniei, cu câştiguri) teritoriale suedeze şi franceze şi cu asigurarea libertăţii confesionalei ii de 30 de ani a avut următoarele faze: boemo-palatină (1618

I, daneză (1625-1635) şi suedo-franeeză (1635-1648), în care pus ca „mare condotier” ducele Albrecht Wallenstein (1634), geimul armatelor imperiale catolice şi s-au manifestat mercenarii.

— Tiilede ordonanţă şi ostile ţărăneşti, provocând mari dezastre.

Ima fază a pus pe împăratul Germaniei Ferdinand II, aliat cu ilian I de Bavaria (1597-1651), faţă în faţă cu regele „de iarnă”, ic V Palatinul al Boemiei, secondat de Franţa, care voia căderea irgilor. Lupta de la Muntele Alb de lângă Praga, din 8 noiembrie a fost câştigată de imperiali. Urmarea a fost interzicerea protesnului în Boemia, Moravia, Silezia, Austria, precum şi a calvinisintrodus deja în teritoriile palatinale. Cei care n-au vrut să treacatolicism, mai ales nobili, au trebuit să emigreze; teroarea a făcut

Iţi să-şi „vină în fire”, cum ziceau iezuiţii. Dar războiul nu s-a

L faza a doua a intrat în luptă regele Christian IV al Danemarcei -1648) care cerea „restituirea”, adică luteranizarea episcopiilor ger-din nord-vest, în Schleswig şi Holstein. Dar pacea de la Liibeck din) bliga Danemarca să renunţe la pretenţii şi făcea din Habsburgi stă-ieplini ai situaţiei.

Î faza a IlI-a s-a angajat şi regele Gustav Adolf al Suediei (1611- fiind subvenţionat de Franţa cardinalului Richelieu (1585-1642).

Intrarea suedezilor în acţiune nu mai putea fi vorba de distrugerotestantismului, aşa că după victoriile suedeze din 1635 s-a încheiat s separată la Praga, care a ratificat cuceririle protestante din ultimii ani.

^. IV-a fază a războiului religios a fost plină de hărţuieli şi pusvreme de 13 ani, până la 1648, duse de armatele suedeze şi fransub directa îndrumare a cardinalului Richelieu, al cărui scop era ineze casa de Austria. La Munster cu francezii şi la Osnabruck cu

: zii s-a negociat celebrul tratat de pace din Westfalia, în octombrie

Tratatul asigura libertatea religioasă şi egalitatea Protestantisi luteran şi calvinist cu Catolicismul care era recunoscut ca „Biă” egal îndreptăţită. Numai uniunea „fraţilor cehi”, în frunte cu gogul Ioan Amos Comenius, episcopul lor, nu a fost inclusă în toţă; de aceea Comenius a cerut prin scris să se realizeze „o refor-

*enerală radicală”, mai temeinică decât au iniţiat-o Hus, Luther şi

Ln. Dar lucrarea sa a rămas necunoscută.

Astfel, „pacea din Westfalia”, din 1648, deschidea porţile „plura-ilui 'teologic şi bisericesc”. In fond, frământările şi luptele de un L, între 11555 şi 1648, între catolici şi protestanţi se sfârşeau din: t de vedere teritorial cu un „status quo”, plătit cu pierderea bo-lor de ordin cultural, cu secătuirea economică şi încrâncenare con->nală.

De aceea, Ioan Amos Comenius (1592-1671) vedea în contrarefor-papală „seducţiunile Antihristului” apocaliptic. Abia în 1781 a în-; „iluminatul” împărat Iosif II (1765-1790) să dea celebrul său tent de toleranţă„ pentru necatolici, care acorda acestora drepturi le, egalitate în faţa legii, intrarea în bresle, în oraşe, în şcoli, casătorii mixte şi altele în cuprinsul Imperiului german-habsburgic. Era o măsură de îndulcire a raporturilor interconfesionale, după ce intoleranţa catolică absolutistă, promovată de împărat şi de regi, a eşuat în Ţările de Jos, în Franţa de după Ludovic XIV (1643-1715), în Polonia. Măsurile represive din 1729 împotriva scrisului protestant, ca şi decizia din 1761 a împărătesei Măria Tereza (1745-1765), prin „Constituţie-criminalis„ care pedepsea aspru delictul părăsirii catolicismului, s-au arătat ineficace. Dar nici „Patentul de toleranţă” nu a dăinuit neatins, aşa că animozităţile confesionale atrăgeau după sine şi pe cele politice.

A. D. Wright, The Counter-Reloimation. Catholic Europe and the nonchristian World, London, 1982; E. Iserloh, J. Glazik and H. Jedin, Retormation and Counter Relormation. Trad. Din limba germană, London, 1980, XX – 795 p.; H. Jedin, I] Concilio di Trento, t. IV, 2, Brescia, 1981; H. Jedin et P. Prodi, n Concilio di Trenâo come crocevia della politica europea, Bologna, 1979; Despre istoria papalităţii la L. Banka, L. Pastor, E. Denifle, L. Haller şi Fr. Seppelt, R. Băumer, ConciJium Tri-dentinum, Darmstadt, 1979, X – 564 p.; M. Pacant, Histoire de la Fapaute, Edit. Fayard, Paris, 1976; Bihlmeyer-Tuchle-Vicaire, op. Cit., voi. 3, p. 240-331 şi bibliografie, p. 478-509; Franzen, op. Cit., p. 295-310; H. Jedin, Geschichte des Konzils von Trident, ed. II, Bând IV, voi. 1 şi 2, Freiburg im Br., 1951-1964, 3-e AufL 1975; şi traducerea franceză: Le conciie de Trente, Paris, 1965-1970; K. D. Sclimidt, Die katholische Reiorm und die Gegenretormation, Gottingen, 1975; J. Delunieau, Reforme catholique (Contreretorme), în „Encyclopaedia Universalis”, t. 13, Paris, 1968, p. 1065-1068; L. Villaent, La Restauration catholique (1563-1648). Histoire de l'Eglise sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin, t. XVIII, 1, Paris, 1960; L. Willaert, Apres le conciie de Trente, Paris, 1960; A. Dupront, Le conciie et Ies conciles, Paris, 1960; E. Preclin et J. Jarry, Les luttes politiques et doctrinales aux XV.'î-e et XVUI-e siecles. Histoire de l'Eglise sous la direction de Aug. Pliche et V. Martin, t. XIX, (1 et 2), Paris, 1955-1956; G. Schreiber, Das Weit-konzil von Trident, 2 voi., Freiburg im Br., 1951; J. Delumeau, Le cattolicisme en-tre Luther et Voltaire, Paris, 1971, 358 p.; P. Miguel, Les guerres de religion, Paris, 1971, 594 p.; R. Maudron, L'Europe absolutiste (2649-2775], Edit. Fayard, Paris, 1977; Y. Congar, L'Eglise de St. Augustin ă l'epoque moderne, Edit. Ceri, Paris, 1970, 484 p.; P. Chaunu, La civilisation de l'Europe clasique, Paris, 1966; Th. S. Kuhn, La revolution copernicienne, Paris, 1973, 335 p.; Wil. Shea, La rivoluzione intelei-tuale di Galileo, Roma, 1974; J. Jancek, Valdstein (Wallenstein), 1583-1634, Praha, 1978, 587 p.

În româneşte: M. Şesan, In problema papalităţii, în „Mitropolia Banatului”, XII (1962), nr. 7-8, p. 344-352; Idem, Orthodoxie, histoire d'un mot, în „Istina”, nr. 4, Paris, 1970; Idem, Despre Ortodoxie şi Catolicitate, în „Ortodoxia”, XIII (1961), nr. 2, p. 156-168; Idem, Circulaţia cuvântului „orthodox” în Apus, în „Mitropolia Ardealului”, I (1956), nr. 3-4, p. 240-253.

Controverse şi învăţături noi în Biserica romano-catolică. Galicanismul. Jansenismul *

Marea criză prin care a trecut Biserica romană în timpul reformei L lăsat urme îdânci în sânul ei. Unele din acestea erau din domeniul doctri-nal, aşa numitele dispute despre har, dintre care mai importante sunt mo-linismul, jansenismul şi quietismul, iar în domeniul administraţi v-or-ganizatoric îndeosebi autonomismul gâlican, febronianist şi iosefinist

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Pentru a afirma o concepţie mai optimistă despre om şi despre tuirea lui teologii iezuiţi care au ajuns să îndrume dezvoltarea spi-ală a catolicismului post-tridentin, au căutat să afirme mai cu tă-rolul voinţei şi al faptelor omeneşti în opera de mântuire. Cu aceasta tu căzut într-un semi-pelagianism care a dat naştere la îndelungate lătimaşe certuri, pe de o parte între ei şi dominicani, iar mai târziu e ei şi jansenişti. Controversa era o reînviere a vechilor dispute xe au'gustinienii predestinaţianişti şi pelagieni, iar în Evul mediu e scotişti şi tomişti sau între dominicani şi franciscani.

Primii afirmau să omul şi-a pierdut libertatea voii prin păcatul moşesc şi că numai prin darul divin, Dumnezeu hotărăşte şi pentru roieşte El mântuirea prin predestinaţia Sa. Ceilalţi afirmau că voin-i libertatea omului nu s-au nimicit, cel mult au slăbit, dar nu în măsură încât să nu poată cunoaşte pe Dumnezeu şi să-L urmeze.; a creştinului stă deci în disciplinarea voinţei spre fapte bune. In oraţia lor, duhovnicii iezuiţi făceau adeseori uz de distincţia între iţele grele şi uşoare, între faptele permise şi nepermise, căutând să tfice, uneori, cu fapte bune numai după formă deşi intenţia ar fi rea sau invers, după metoda cunoscută a „rezervei mintale” sau a >babilismului„. Folosirea, cazuisticii ajungea astfel să eludeze ade-i prescripţiile imuabile ale legii conştiinţei, în cazul că se găseau/amotive sau autorităţi doctrinare care dădeau justificare. Cel mai) scut manual pentru „cazurile de conştiinţă„ a fost întocmit pen-duhovnici de spaniolul Escobar (1669), după numele căruia genialul tor francez Blaise Pascal (1623-1662) a creat cuvântul „escobar-e” sau subterfugiu, vorbă în doi peri, şiretenie. Se naşte în felul ta o conştiinţă laxă, superficială şi uşuratică, cu optimism moral; erat, care poate duce la duplicităţi condamnabile, prin care sco-adeseori scuză mijloacele, chiar dacă această celebră maximă nu se şte exprimată în literatura respectivă.

Expresia: „omnia ad majorem Dei gloriam” era astfel umbrită ru că păcatele justificate cu atâta uşurinţă nu mai puteau fi spre a lui Dumnezeu. Acest spirit de exploatare a situaţiei şi de acomo-i prea uşoară a provocat conflicte în mai multe rânduri şi locuri, ales între cei scrupuloşi.

1. Controverse teologice

Prima fază a disputei haritologice era provocată din rivalitatea în-universitatea liberă din Louvain (Belgia) şi iezuiţii stabiliţi îndeo-la Douai. În grupul dintâi era profesorul Michel Baius (1589), care na că dreptatea sau sfinţenia lui Adam nu. Consta într-un adaos de (donum superaditum), cum ziceau iezuiţii, ci era sădit în fire, de a procesul îndreptării nu ţinteşte atât spre iertarea păcatelor pe de fapte bune, cât mai ales spre schimbarea interioară. Omul nu s pretinde satisfacţie şi răsplată în urma faptelor sale care – de iderea lui Adam – sunt mai multe rele. Totuşi, omul e liber extern, ntern se află sub imperiul harului.

Învăţătura aceasta avea asemănare cu *calvinismul şi de aceea n-a fo bine primită. Doctorii Sorbonei au cenzurat 18, iar Roma 79 teze di Învăţătura lui Baius care, deşi era sprijinit de miile de studenţi şi c burghezimea Ţărilor de Jos, a trebuit până la urmă să retracteze. Iezu ţii care l-au combătut cel mai mult au fost olandezul Leonard Lessh (1623) şi mai ales castilianul Ludovic Molina (1600). Opera acestuia di urmă despre „Armonia dintre libertate şi har”, apărută în 1588, afi: ma că voinţa omului colaborează de la sine, sau se opune liber han lui. Dumnezeu ştiind din veci ce are omul bun să facă în cutare sa cutare împrejurare, îi oferă harul, graţia eficientă spre a acţiona lib< şi suficient, pe când celui rău, pe care la fel îl cunoaşte din veci, oteră numai graţie suficientă, dar nelucrătoare. Această învăţătură fost dusă mai departe şi chiar mai pregnant – deşi nu aşa de extremist -de vestitul profesor din Portugalia Francisc Suârez (1617) care î „Congruismul” său afirma că harul divin se îmbină sau SP pntrjygg-cu capacităţile omului~sau cu libera lui decizie. In oriop r-a? Factori uman primeazaAln felul acesta nu e de mirare că molinismul a fost d< nunţat mai ales de Dominic Banez – profesor dominican la univers tatea din Salamanca, în Spania – ca un semipelagianisia care contr; zice pe Augustin şi pe Thomas de Aquino'^f 1274). Cele două pârtie se acuzau reciproc de erezie. Controversa a fost supusă spre judeca-Scaunului roman care a condamnat pe rând 110 teze moliniste, dar ap< – sub influenţa iezuiţilor, îndeosebi a vestitului cardinal Bellarmi (1542-1624) – a achitat ca libere ambele teorii, îngropând toată coi troversa. Dar de aici înainte a supus controlului inchiziţiei orice seriei polemică din partea uneia sau a alteia din cele două partide opuse.