Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Dintre lucrările scrise de el pomeninm: „Viaţa Cuvioasei Parasche-va”, pe care o va prelucra şi multiplica ucenicul său, Sf. Eftimie de Târ-EQvo (1375-1393; f 1400), apoi „Cuvintele” Sjântului Grigorie Sinaitul şi altele. Dintre ucenicii lui Theodosie pomenim, în afară de Sf. Eftimie de Târnovo, pe Simion Monahul (sec. XIV), care a copiat şi a ilustrat cu miniaturi celebrul „Tetraevangheliar din 1356”, apoi ieromonahul Dionisie, traducătorul „Mărgăritului” (culegere din predicele Sfântului Ioan Chry-sostom), care se vor răspândi mult şi la noi, precum şi alte lucrări de combatere a iudaismului, susţinut atunci de Teodora, soţia a doua a ţarulu Ivan Alexandru (1331-1370). Monahul Theodor traduce şi copiază lucrări duhovniceşti, ca „Lestviţa” (Scara) lui Ioan Scărarul (care s-a răspân-dit foarte mult în Balcani), „învăţăturile Avei Dorotei”, iar monahul Grigorie compune în Athos „Viaţa şi minunile cuviosului Romii”, al cărui ucenic a fost. Călugări anonimi traduc şi răspândesc psaltiri, paterice, sbornice, predici, cronici şi alte lucrări din greceşte şi latineşte, opere ieşite din epoca de renaştere spirituală a şcolii de la Târnovo, care combat şi puzderia de „cărţi şi legende” bogomilice editate de Praf. Iordan Ivanov.

Insă, cea mai importantă personalitate culturală şi bisericească dir acest timp este patriarhul Eftimie de Târnovo (1375-1393), canonize de curând în Biserica bulgară pentru viaţa, faptele şi moartea martiricâ pentru credinţa poporului bulgar. Din cele 15 opere păstrate de la el, pomenim traducerea „îndrumărilor liturgice” (Constituţia) ale patriarhului de Constantinopol Filotei, încă de pe când era călugăr în Pera, apoi „Liturghia Sfântului Iacob”, Liturghierul, Evangheliarul şi Apostolul traduse şi îndreptate, cuvântări la Sfinţii Constantin şi Elena, la Intrarea în Biserică etc, precum şi vieţile sfinţilor Iovan Râlski şi Ilarion de Moglena, a Sfintei muceniţe Filoteia şi a Cuvioasei Parascheva. În fine e cunoscută corespondenţa lui cu sârbul Ciprian ajuns mitropolit în Rusia, cu mitropolitul Kritopol al Ungrovlahiei (1381-1401) şi cu călugărul Nicodim de la Tismana (f 26 decembrie 1406), cărora le dă răspunsuri şi îndrumări în probleme de viaţă bisericească şi duhovnicească „Viaţa” lui Eftimie de Târnovo ne-a lăsat-o scrisă Grigorie Ţamblac, între 1415-1419, mitropolitul Kievului, marele predicator şi aghiograf care a mai scris şi „Istoria aducerii moaştelor Cuvioasei Parascheva î Serbia”, „Viaţa Sfântului Ioan cel Nou” (scrisă la Suceava în 1401)

A PATRA iaţa Sjântului Ciprian”, unchiul său, şi vreo 20 de predici, parte din ţinute la Suceava.

Biserica rusă petrece veacurile XIV şi XV sub jugul greu al asu-rii tătăreşti (1240-1480), fapt care stinghereşte mult relaţiile cultura-teologice şi împiedică dezvoltarea unei literaturi creştine înfloritoare.; trugerile şi jafurile tătăreşti' nimicesc vechile monumente de cultu-din Rusia Kievului. Doar Haliciul şi Wolhinia în vest, precum şi boul Novgorod în nord-vest se mai pot bucura de libertate şi mai pot riji de cultura teologică. Se ştie că, spre sfârşitul secolului al XIII-principele Vladimir de Halici dăruieşte mai multor biserici câteva i de cărţi de ritual, ceea ce era o raritate pentru vremea aceea, când din lipsă de hârtie şi de copişti – se întocmeau trefologii, florilegii, aloghioane sau minee prescurtate, pentru copierea ori traducerea că-j copiştii mergeau uneori până la Constantinopol, cum făcea pe la 0 egumenul Atanasie, prietenul mitropolitului Ciprian al Kievului/roşcovei (1376-1406), dacă nu se întâmplau cazuri ca al arhiepiscopi Moise de Novgorod, care întreţinea pe cheltuiala sa copişti pentru îndirea de cărţi bisericeşti.

În astfel de împrejurări, dacă mai adăugăm şi faptul că nu existau şcoli teologice nici pe la 1480, cum se plânge arhiepiscopul Ghena-de Novgorod, singurele posibilităţi de cultivare erau doar slujbele riceşti şi tinda mânăstirilor ori a episcopiilor, unde mai rămăseseră istruse de tătari biblioteci bogate, aşa cum a fost cea de la episcopia Rostov, unde vestitul misionar Ştefan de Perm (f 1396) a putut afla e cărţi slave şi greceşti. Operele teologice şi scriitorii ruşi din sec. şi XV nu sunt prea multe şi nici prea originale. Legăturile cu cen-1 de cultură greacă: Bizanţul, unde se hirotoneau mitropoliţii, Atho-unde erau foarte mulţi călugări ruşi, şi Ierusalimul, unde se mergea eori în pelerinaj, menţineau totuşi pe mulţi în contact cu cartea. Cel important factor de cultură rămâne însă experienţa şi dragostea fier-; faţă de credinţa ortodoxă, pe atunci greu încercată, pentru care vlă-cneji, călugări şi oameni simpli făceau totul.

Dintre operele mai cunoscute pomenim întâi pe cele de caracter biMitropolitul Alexei (1354-1378) traduce din greceşte Noul Testament de pe când se afla la Constantinopol pentru hirotonie, lucrare de importanţă în formarea limbii ruse, aflată până atunci prea mult influenţa redacţiilor sârbo-bulgare. Şi urmaşul său, mitropolitul an (-j- 1406), s-a ocupat cu traduceri biblice, dându-ne o minunată icere mai liberă a Psaltirii, al cărei text s-a păstrat până azi în Biâca sinodală din Moscova. Episcopul şi misionarul Ştefan de Perm

196) a tradus în dialectul de Perm Psaltirea, Evangheliile şi părţi din Vechiul Testament. La începutul sec. al XlV-lea, mitropolitul

Sfântul (1308-1326) a lăsat o scurtă explicare a Fericirilor. La fisec. al XV mitropolitul Ghenadie de Novgorod va traduce Biblia igă după redacţiuni apusene.

I numeroase sunt însă lucrările omiletice, enciclice şi predici se sau prelucrate după colecţii bulgare sau după catene greceşti.

Din enciclicele mai importante, pe care obişnuiau să le trimită mitropc liţii la urcarea lor în scaune, pomenim una a mitropolitului Petru Sfâr tul, mort la 1326, în care cere preoţilor văduvi să nu mai slujească î biserici, ci să intre în mânăstiri, practică aspră rămasă în vigoare pân la mijlocul sec. al XVII-lea. De la mitropolitul Alexei Sfântul (1354-1378) avem o enciclică celebră în care se cerea tuturor claselor social să se împace şi să trăiască viaţă curată „pentru zilele mari şi grele î care trăim”; mitropolitul face aluzie la marele plan de eliberare de su tătari, la care a luat parte, îndemnând împreună cu Serghie de Radone (f 1390) la războiul de cruciadă pe cneazul Dimitrie Donskoi (1363-1389). Ne-a mai lăsat şi alte două predici în care Sf. Alexei îndeamn pe novgorodeni la supunere şi unire. De mare importanţă sunt şi enci ciiceie stareţilor Kiril Belozerski, Iosif Voloţki şi Nil Sorski (1433-1508), stareţul mânăstirii Sorska, îndreptate împotriva viciilor care; bân tuiau societatea rusă, mai ales în clasele înalte şi în rândul clerului Ce mai mult au preocupat pe ruşi, în veacurile XIV şi XV, problemele le gate de viaţa liturgică, mai ales că acum se introduc din Constantinopo – prin Bulgaria sau direct – ultimele îndrumări tipiconale privitoan la proscomidie, la ierurgii şi la alte slujbe. Întrucât Rusia sudică primeş te cu timpul tipicul ierusalimitean, pe când Rusia moscovită rămase U tipicul studit, se nasc o serie de diferenţe care vor duce cu timpul 1; marea frământare a raskolului, a schismei din sec. al XVII-lea.

Până atunci, o întreagă literatură de îndrumări, de explicări, de în trebări şi răspunsuri va căuta să precizeze şi să uniformizeze diferitei* probleme mărunte de ordin liturgic discutate încă în sec. al XlII-lea d< mitropolitul Chirii al II-lea (1250-1280), probleme de care se vor leg; şi vestitele schisme strigolnice şi iudaizante de la finele sec. XIV şi XV care vor produce mare pierdere în Biserica rusă. În 1301, episcopu Teognost de Sărai punea o serie de întrebări despre Sf. Liturghie, botez, monahism şi înmormântare. Mai târziu, Sf. Ciprian (1366-1406) mitropolitul Kievului şi Moscovei, răspundea credincioşilor din Pskoşi egumenului Atanasie că Liturghia Sfântului Vasile trebuie săvârşită îr post numai începând cu duminica Ii-a, că numărul prescurilor trebuie să fie cinci, că pregătirea pentru liturghie trebuie făcută cu multă gri-Oă, în fine, se combate obiceiul botezului copiilor prin stropire încă păstrat la Novgorod. La sfârşitul sec. al XV-lea, multe discuţii a stirnit pe vremea mitropoliţilor Gherontie şi Ghenadie, întrebarea dacă ceremonia înconjurării Bisericii trebuie să urmeze cursul soarelui, ori contra lui. Vasile, episcopul Romanului din Moldova (1464-1500), a dai răspunsul în această privinţă în 1478, cu ocazia sfinţirii catedralei „Us-penia” din Moscova – opera arhitectului veneţian A. Fioraventi – care a înconjurat biserica mergând împotriva cursului soarelui, după rânduiala ortodoxă.

În scrisoarea din 2 februarie 1484, episcopul Vasile al Romanului a răspuns marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea (1462-1505) că, „în legea grecească (= ortodoxă), nimic nu se face în sfânta biserică după mersul soarelui, ci tot îndărăt, fie la sfinţire, fie la toacă sau la orice lucrare ce se săvârşeşte în sfânta biserică, toate se fac împotriva mersului soarelui”.

Din literatura istorică a epocii pomenim îndeosebi cronicile de Sus-tl şi de Volhinia, care dau mult material nu numai bisericesc şi politic, cunosc şi pe „Homer şi alţi dascăli vechi”. Dintre „vieţile de sfinţi”, cui de frunte îl ocupă „Viaţa Simţului Serghie de Radonej”, bogat jstrată cu miniaturi despre cultura timpului, a Sfântului Ştefan de; rm, ambele scrise de călugărul Epifanie, ucenic al lui Serghie, care -a lăsat şi o frumoasă descriere a pelerinajului la Ierusalim.

Monumentele literare şi artistice româneşti dinainte de anii 1500 în în lumină contribuţia culturală şi artistică a poporului român şi a lorlalte popoare ortodoxe din jur. La începutul sec. XIV, între cei re se entuziasmau în jurul Târnovei şi la Paroria în munţii Sakar, lânAdrianopol, de îndrumările noii spiritualităţi isihaste ale Sfântului igorie Sinaitul (f 1346), se aflau mulţi români; prin Cuv. Nicodim la Tismana (f 26 decembrie 1406) se puneau întrebări de adâncă teorie patriarhului Eftimie al Târnovei (1375-1393; f 1400), ucenic şi el

Sfântului Grigorie Sinaitul (f 1346). Aceste temeiuri ne îndreptăţesc spunem că înaintaşii noştri de acum 500-600 de ani erau preocupaţi frumuseţea şi adâncimea problemelor de teologie creştină. Dacă mai im în consideraţie echilibrul şi armonia din construcţiile bisericilor mânăstirilor noastre, ca şi originalitatea în care se executau podoa-le, sculpturile şi zugrăvelile pictate, putem spune că realizările de pe

1500 aveau înaintea lor tradiţii de valori cel puţin egale cu ale celor-te popoare din jur.

Chiar dacă îmbrăcau haina slavonă, imnele poetului creştin Filotei >nahul, din timpul domnitorului Mircea cel Mare (1386-1418), care -a lăsat pe la 1400 „pripelele” din cărţile noastre de cult, nu-şi pierd t valoare.

Ieromonahul Grigorie Ţamblac, ucenicul Sfântului Eftimie de Târ-¦so (1375-1393); f 1400), trimis în 1401 în delegaţie de patriarhul imenic Matei I (1397-1410) în Moldova, în timpul lui Alexandru cel-î (1400-1432), pentru recunoaşterea mitropoliei Moldovei, a scris la: eava, în 1402, în limba paleoslavă Viaţa şi pătimirea Sfântului Slă-dui mucenic loan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă. Aceas-: ste prima operă originală alcătuită la români.

Tot el a scris în 1402 Slujba Sfântului loan cel Nou, ale cărui moaşte fost aduse cu mare pompă la Suceava.

O capodoperă a literaturii parenetice de limbă slavonă ca învăţatului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, scrise curând după 1500 Neagoe Basarab (1512-1521), au putut odrăsli pe pământ românesc, ierea lui Neagoe Basarab prezintă asemănări cu învăţăturile impara-u Vasile I Macedoneanul (867-886) către fiul său Leon, cu unele irumuturi din lucrarea împăratului Constantin al Vll-lea Porfirogene-(913-919; 944-959): Despre administrarea Imperiului şi din învă-irile cneazului rus Vladimir Monomahul (1113-1125) al Kievului e fiii săi.

Ca valoare a culturii europene, ea a fost comparată cu opera coj temporană II Principe a florentinului Niccolo Macchiavelli (1469-152” Ea rămâne, fără îndoială, cea mai de seamă lucrare originală din toa literatura veche românească. Ele aveau înapoia lor tradiţii de preoci pari cărturăreşti vechi de circa 200 ani, după cum dovedeşte mulţimi manuscriselor slavone copiate şi împodobite cu miniaturi minunat cum sunt şi lucrările lui Gavriil Uric de la Neamţu. Recent s-a dovec că, încă din 1413, popa Dometian de la Neamţu şi Bistriţa copia 16 c mentarii la opera Sfântului Grigorie de Nazians (f 389/390).

În concluzie se poate spune că literatura creştină şi teologia răs riteană, mai ales cea greacă din această vreme, se pot măsura cu ce din Apus.

Vezi bibliografia capitolului precedent şi următoarele lucrări şi studii: Hans-Georg Beck, Theodoros Metochites. Die Krise des byzantinischen We bilcles im 14. Jahrhundert, Miinchen, 1925.

Pentru Si. Grigorie Paianta (1296- f 13 noiembrie 1359): Jean Meyendor înitiation ă la theologie byzantine. L'histoire et doctrine. Trad. De l'anglc par Anne Sanglade avec la collaboration de C. Andronikof, Paris, 197; Idem, Byzantine theologie, New York, 1974; Idem, Byzantine Hesychasme, histoi cal, theological and social problem, London, 1974; Idem, L'origine de la controver palamite, în „Theologia”, 25 (Athenes, 1954), p. 602-630; Idem, Les debuts de controverse hesychaste, în „Byzantion”, 23 (1953), p. 87-120; Hr. Yannaras,. L'absence et de 1'inconnaissance de Dieu, Paris, 1971; VI. Lossky, Essai sur la în logie mystique de l'Eglise orientale, Paris, 1944. Chap. „Les tenebres divines' J, Hausherr, Hesychasme et priere, Rome, 1966; Rudolf Otto, Mystique d'Orlent mystique d'Occident. Distinction et unite. Traduation de Jean Gouillard, Paris, 1951 A. Stolz, Theologie de la mystique, Chevetogne, 1939; R. Guilland, Essai suri N/ci phore Gregoras, Paris, 1926; Post-Byzantine ecclesiastical personalities. Studie's St. Nikodemos the Hagiorite ş.a. Broukline (Mass.), 1978.

Tn limba română; V

Pr. Prof. D. Stăniloae, Istoria isihasmului în Ortodoxia română, în voi. Filoa lia, t. VIII, Bucureşti, 1979; Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în „Ortodt xia”, XXVI (1974), 3, p. 392-439; Idem, Viata şi învăţătura Stântului GrigOr. Palama, Sibiu, 1938; Pr. Prof. Milan Şesan, Despre teologia postpatristică, în „M tropolia Ardealului”, XI (1966), nr. 4-6, p. 279-299; Dumitru Dima, Contribuţ românească la cunoştinţa isihasmului (sec. al XlV-lea), în „Studii teologice”, XV (1965), nr. 9-10, p. 571-580; P. P. Panaitescu, Manuscrisele slavone din Bibliotec Academiei Române, I, Bucureşti, 1959; Niculae Cabasila, Diac. Ene Branişte, Expl carea Siintei Liturghii după Nicolae Kabasila, Bucureşti, 1943; Niculae KabasiL Tălmăcirea dumnezeieştii Liturghii, Trad. De Diac. Asist. Ene Branişte, Bucureşi 1946; Recenzie I. Pulpea Rămureanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXVI (1948 nr, 1-2, p. 80-84; Niculae Kabasila, Despre viaţa în Hristos. Traducere şi studi de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Sibiu, 1946.

* Bibliografia afost alcătuită de Pr. Prof. T. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămuream

A PATRA

Cultura teologică în Apus în sec. XI-XV Scolastica şi spiritualitatea medievală *

1. În condiţii externe mult mai favorabile decât în Orient, cu o pa-bate şi un cler dominat de spiritul aspru al reformei de la Cluny, târziu cu universităţile şi cu ordinele sale călugăreşti predicatoare,. Sul îşi desfăşoară viaţa sa bisericească şi teologică cu totul altfel t Răsăritul. Dar chiar dacă şcolile catedrale şi mânăstireşti vor fi ui de numeroase, iar universităţile vor ajunge până la 1400 la nuni de 44, totuşi Apusul nu depăşeşte cultural Răsăritul, care va co-i şi va impresiona pe cruciaţi şi pe urmaşii lor cu splendorile şi ra-nentul unei culturi şi arte superioare, împrumutându-le sub aspect) gic speculativ sintezele lui Ioan Damaschin ca temă pentru „Su-;” lui Thomas de Aquino, cât şi pe Dionisie Areopagitul, pentru teo-i contemplativă. Dacă la 1311, sinodul din Ravena pretindea preo-şi canonicilor să ştie măcar a citi cât de cât, ne dăm seama de lipsa otală de cultură. Cu toate acestea, numărul mare al şcolilor şi şco-Dr, ca şi organizarea lor mai practică decât în Orient, fac mai vestite ior instituţiile culturale şi bisericeşti ale Apusului decât ale Răsă-ui.

Metoda de predare era cea discursiv-raţională, deci scolastică şi etică. Se căuta expunerea sistematică şi filosofică a credinţei, pe logicii formale a lui Aristotel (384-322 î. Hr.). Dogmele se demon-i prin silogisme. Ideea de ordine raţională şi de sistem logic trece toată dogmatica, morala, dreptul canonic, deci inclusiv şi prin or-} scoială şi statală a Bisericii Apusene. Teologia scolastică a fost ănată cu catedralele gotice în care fiecare amănunt arhitectonic şi itural este în aşa fel înjghebat îneât ansamblul îţi dă impresia unei imentale încordări omeneşti în urcuş spre cer. Omul scolasticii nu aste îndoieli şi abisuri. Pentru el harul se suprapune în mod firesc ¦ii. Teologia naturală ajunge la cunoaşterea unităţii fiinţiale a lui nezeu şi a nemuririi sufletului omenesc, iar unde nu ajunge logica >telică şi teoria cunoaşterii, acolo suplineşte credinţa cu temeiurile velaţionale, garantate de autoritatea infailibilă a Bisericii. Îndrep-omului – care ştie că harul nu distruge natura, ci o completează face uşor, prin credinţă şi fapte. Conform metafizicii aristoteliene, nii sunt destinaţi la o convieţuire ordonată şi legată prin interese „oce, de garantarea cărora răspunde statul, iar întrucât ştiinţa omu-1 referă în mare măsură la transcendenţă, după concepţia medieva-serica este aceea care justifică şi existenţa statului şi a individului. 1 şi Biserica se raportă reciproc, ca raţiunea faţă de revelaţiune, ca ^ faţă de credinţă, ca natura faţă de supranatură. 'ipic medievală şi strâns legată de concepţia juridică romană, care aminantă şi în relaţiile dintre cavalerii medievali, este concepţia de acţie, inaugurată de teologia lui Anselm de Canterbury (1109), fonul scodasticii, şi care a dus mai târziu la abuzurile indulgenţelor, ¦pârad raportul dintre Dumnezeu şi om ca pe un raport de drept, Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae.

OJtL. V-W. L. Jl. L. E, Al – ^ care a fost stricat de către om, prin jignirea adusă de el majestăţii divi^ ne, s-a găsit necesară ideea satisfacţiei pe care singur Fiul o poate aduce Tatălui şi care singură explică misterul întrupării. Mântuitorul Hris-tos, aducând o satisfacţie mai mare decât se cerea, iar după El şi sfinţii, săvârşind mai multe fapte bune decât cele care li se cereau pentru mân-tuire, având „merite prisositoare” – opera supererogatoria – s-a ajuns la ideea că plusul acesta îl poate folosi Biserica, dând altora care aveau nevoie şi pe care îi desemna după criterii contabile. Această concepţie va nemulţumi pe mulţi credincioşi medievali, făcându-i să întreprindă mişcări reformatoare în Biserică.

Imaginea acestei teologii, transformate în filosofie aristotelică în-creştinată, aşa cum a expus-o cel mai mare teolog şi cugetător scolastic, Thomas de Aquino (f 1274), s-a transpus în toată construcţia teocratică a Bisericii catolice medievale cu toate mijloacele ei de realizare şi cu toate peripeţiile şi reacţiile peste care a trebuit să treacă. Grandiosul şi ingeniosul acestei viziuni pur raţionale are în sine multă artificialitate. Omul nu este numai intelect. Încă în acelaşi veac, Duns Scotus (f 1308), al doilea mare geniu al scolasticii, nu va mai păstra unitatea şi armonia concepţiei tomiste atunci când va afirma că voinţa caracterizează pe om -mai mult decât intelectul. Teologia nu-i cunoaştere teoretică, ci practică. De aici multele controverse între tomişti şi scotişti. De la neîncrederea în raţiune a lui Duns Scotus mai era un pas până la cea a lui Wil-liam Occam (f 1347), care va pune credinţa şi raţiunea într-un conflict ireparabil, adevărul uneia putând fi pentru cealaltă minciună, sau un adevăr de altă natură; prin aceasta unitatea cugetării scolastice s-a destrămat, dizolvându-se în scepticism, laicism, criticism, naturalism, tot atâtea aspecte ale climatului de criză spirituală, care prin teoria dublului adevăr a adus reforma protestantă. Dar adevăratul părinte al scolasticii este ucenicul său: Anselm, arhiepiscop de Canterbury (f 1109), al cărui cuvânt „credo ut intelligam” explică întreaga concepţie scolastică prin faptul că acceptă acord deplin între dogmă şi raţiune. De la adevărul nealterat al dogmei pe care ni-1 însuşim prin credinţă indiscutabilă, conchidem la concepţia ştiinţific-raţională, pe care o explicăm prin deducţii logice în toate amănuntele şi pe toate laturile ei. Aşa a dedus el din noţiunea de Dumnezeu existenţa Lui, iar din ideea de ordine juridică a purces la explicarea misterului întrupării, îndeosebi în cartea „Cur Deus homo?” (De ce Dumnezeu s-a făcut om?).

Metoda aceasta n-a fost acceptată de toţi. Cel mai mare dialectician – în care mulţi văd pe adevăratul întemeietor al scolasticii – este Petru Abelard (f 1142), vestitul dascăl de teologie şi filosofie de pe dealul Sainte Genevieve din Paris, unde peste 10.000 de elevi îl ascultau. Simţind punctul slab al scolasticii, Abelard spune că trebuie să plecăm inductiv, de la îndoială, cu alte cuvinte întâi trebuie să înţelegem şi apoi să credem („intelligo ut credam”). În felul acesta, cugetarea lui se transformă în problematică. In cele 158 de teze „sic et non”, în care pune fată î faţă principalele probleme filosofico-teologice după cum apar elje'in gura marilor dascăli creştini, Abelard nu atacă autoritatea, ci caută, prin n garea afirmaţiei, să scoată adevărul prin discernământ logic, vaşa cum iuiau juriştii timpului. Fire religioasă, dar prea încrezut în a putea onstra raţional orice dogmă, Abelard a introdus în scolastică, încă de ceput, germenele dizolvant al îndoielii individualiste. Una din marile discuţii din sec. al Xll-lea a fost aşa numita „cear-universaliilor”, adică raportul dintre cugetare şi viaţă, între idee şi tate, dacă noţiunile generale sunt reale (om, pom, treime etc.) (rea-), sau sunt numai abstracţiuni mintale (nomina, nominalism). Cei li spuneau: universalia post rem (sau în re), ceilalţi: universalia rem. Aplicând metodele lor de judecată la divinitate, realistul Gil-de la Porree (f 1154) afirma trei dumnezei, ba chiar patru cu fiinţa ană a lor, pe când nominalistul Roscelin (f 1120), canonic, ajungea, ltă cale, aproape tot acolo. Alături de direcţia speculativă s-a mani-t încă de la început şi cealaltă cale, de cunoaştere intuitiv-mistică, ivit căreia Dumnezeu şi adevărul nu se caută cu mintea, ci se simte lima; sau, cum zice Bernard de Clairvaux (f 1153): „Tantum Deus osdtur, quantum diligitur” („Dumnezeu este cunoscut atât cât este;”). Marii oameni de acţiune ai Evului mediu, ca Petru Eremitul” atre 1115), Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi (1182-1226), nas de Kempis (f 1471), predicatori ca Berthold de Regensburg, Ch. Gerson (f 1429) şi, într-un fel, chiar unii papi sau însăşi con-a entuziastă a cruciadelor medievale au dat dovadă că au fost mai sau mai puţin mistici. E adevărat că au fost şi în această privinţă erări, de pildă mistica germană şi spaniolă, care se pierdeau fie în-explicare speculativă a treptelor diferite din procesul mistic, fie în lozităţi panteiste. Mai bine au făcut cei care combinau ambele cu-; de pildă dascălii mânăstirii Sf. Victor din Paris, Hug (f 1141) şi ard (f 1173), dar mai ales Bonaventura (f 1274).

Cea mai puţin cultivată a fost direcţia teologiei experimentale, care: ă de la confruntarea personală a dogmelor cu datele experienţei ţifice. Doar unii, de pildă Albert cel Mare (f 15 noiembrie 1280) sau sr Bacon (f 1292), au cultivat-o ca unii care, prin genialitatea şi ilateralitatea preocupărilor lor, au spart făgaşul tradiţional-autorial cugetării. In schimb, spre sfârşitul veacului al Xlil-lea şi mai în cele următoare, mişcarea umanistă şi Renaşterea au dat acestei de tot mai multă atenţie, până ce criza spirituală a vremii va duce dividualismul Reformei.

Mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea culturii teologice) st universităţile, care au crescut liber şi neoficial din vechile şcoli Irale şi mânăstireşti prin talentul şi capacitatea unora din dascălii ¦ De pildă Universitatea din Paris a luat fiinţă la începutul sec. al ea din catedrala Notre Dame şi mânăstirile Sainte Genevieve şi: Victor. Faima lui Guillaume de Champeaux (f 1121) şi Abelard; ea mulţimi imense de studenţi (20-30.000) grupaţi în patru naţii: normanzii, picarzii şi anglii sau germanii, sub conducerea unui irator şi a decanilor. Durata şcolarizării ajungea uneori până la 10 ani. Erau organizaţi într-un fel de breaslă sau corporaţie privilede profesori şi studenţi, cu statute şi cu viaţă aparte, privilegii state oarecum în sec. XIII şi XIV, când ordinele călugăreşti vor să pună mâna pe conducerea lor şi când în cadrul aceleiaşi şcoli se organizează, în sens modern, facultăţi diferite, ca unităţi aparte.