Ioan Ramurean Si Milan Sesam

În general, se poate spune că Bizanţul a fost, în tot cursul Evului mediu, cel mai cult dintre state, cu viaţa citadină şi culturală cea mai progresistă. Băile, spitalele, fineţea manierelor, arta şi nivelul discuţiilor filosofice şi teologice depăşeau tot ce era pe atunci mişcare culturală în alte ţări. Că până şi în pragul agoniei sale politice viaţa bizantină era dominată îndeosebi de pasiunea religioasă – în care parcă se refugia, mângâindu-se, toată conştiinţa unui popor cu trecut atât de venerabil – e adevărat, după cum e adevărat şi faptul că totul era subordonat teologiei şi polemicii, chiar politicul şi economicul. Pecetea culturii bizantine se vede în întreaga dezvoltare ulterioară a Apusului şi mai ales a statelor ortodoxe, unde spiritul acestei culturi dăinuie până azi. Urmaşele Bizanţului au ajuns şi ele la înflorire necunoscută până atunci.

JA A FAIKA între scriitori au fost şi acum împăraţi şi principi, ca subtilul şi matul Mamiel al H-lea Paleologul (1391-1425) sau loan al Vl-lea ntacuzino (1341-1355), primul cu tratate despre învăţătura islamu-cuvântări şi epistole, celălalt cu „Istoria” sa atât de bogată în date spre isihasm, ori, în fine, ca fiul său Maâei Canfacuzino, ajuns ca; atăl său în chiliile unei mânăstiri athonite.

Să luăm pe rând câteva din personalităţile mai cunoscute din diferi-ramuri ale culturii teologice bizantine ale sec. al XlV-lea şi al XV-Mai mult au fost cultivate scrierile istorice, dogmatico-polemice, li-gice şi juridice, mai puţin cele exegetice.

Lucrări generale de istorie bisericească nu avem, afară de cea ui Nikifor Kalist Xantopol (sec. XIV), care a trăit ca monah în Con-ntinopol între 1265-1335 şi care a conceput o Istorie a Bisericii de început şi până în vremea lui, dar n-a reuşit s-o ducă, în cele 23 cărţi,: ît până în anul 610, ultimele 5 cărţi, de la anii 910-911, păstrându-doar în rezumat. Lucrarea e o compilaţie după o istorie necunoscută, actată în sec. al X-lea pe baza celor relatate de Eusebiu de Cezareea 340) şi de urmaşii săi. Singura valoare a „Istoriei” lui este mulţimea informaţii, adeseori legendare, pe care le expune fără simţ critic.: ifor Xantopol Kalist ne-a mai lăsat şi liste de împăraţi şi patriarhi, i diferite imne, epigrame şi parafraze la Sf. Scriptură şi la vechea lografie bisericească, precum şi o „Viaţă” versificată a Sf. Nicolae. Nikifor Grigoras (f 1368). Urmând exemplul istoricilor profani din alele anterioare, mai ales al lui Gheorghe Pachimeres (1242-1310), al ii ucenic a fost, istoricul şi „savantul cel mai de vază şi cel mai mare reacului XIV, Nikifor Grigoras va lăsa posterităţii opere de o deosebi-yaloare, atât pentru cunoaşterea vieţii politico-sociale, cât şi a celei iriceşti şi teologice.

Născut în Heracleea Pontului în 1295, Nikifor Grigoras se bucură de ducaţie aleasă din partea unchiului său, mitropolitul loan, dar mai de grija părintească ce i-a purtat-o învăţatul patriarh loan al XVIII-Glykys (1315-1319) şi de ştiinţa bogată a profesorului Teodor Me-îites (1270-1332) cu ai cărui copii studia pe clasici şi astronomia, îgând chiar să prezinte împăratului Andronic al II-lea Paleologul ' 2-1328) celebrul plan de reformă calendaristică, dar care nu va fi cat decât peste 250 de ani de papa Grigorie al XlII-lea (1572-1585). ¦zându-şi averea, odată cu moartea împăratului Andronic al II-lea; ologul (f 1328), Nikifor Grigoras se dedică numai studiului, ajun-l el însuşi profesor, făcându-se celebru îndeosebi prin disputa din t în care demască pe călugărul Varlaam de Calabria (f 1350), care: hisese o şcoală în capitală şi sfida cu îngâmfarea scolasticismului ura bizantină. De acum Nichifor Grigoras îşi reprimeşte demnităţile atedra, dar luptele pătimaşe dintre naţionaliştii lui loan Cantacuzino 1-1355) şi moderaţii din jurul Anei de Savoia (f 1347) şi a fiului oan al V-lea Paleologul (1341-1347; 1379-1391), care duceau poli-de unire cu Roma, îl fac să-şi piardă totul şi să ajungă Ia minăstire, poi – prin intrigi – deşi el n-a avut atitudini prea statornice – îmniţă, unde moare pe Ia 1368. Opera sa cuprinde: teologie, filosofie, poezii, discursuri, biografii, scrieri astronomice, retorice, gramatică şi ogeografie a Odiseii, dar cea mai importantă este „Istoria bizantină”, în 37 cărţi, descriind evenimente între 1201-1359 şi, în fine. Bogata sa corespondenţă, plină de informaţii, pentru cunoaşterea veacului XIV.

„Istoria” sa îşi merită numele numai pentru partea mai veche -de fapt şi acolo face mai mult o descriere a controverselor teologice, ca şi Pachymeres, pe care îl continuă – iar pentru epoca sa s-ar putea, mai curând, numi „memorii”, în care zugrăveşte destul de subiectiv marea frământare isihastă şi pe oamenii contemporani în raport de prietenie sau de rivalitate faţă de opiniile lui. De aceea, pe lângă toată bogăţia de informaţii şi eleganţa retorică a scrisului, „Istoria” lui Nikifor Grigoras trebuie folosită cu precauţie.

Împăratul Ioan Cantacuzino. Pe Nikifor Grigoras 1-a întrecut Ioan Cantacuzino, împăratul care s-a pus în fruntea partidului naţionalist şi antiunionist, care a contribuit între 1341-1355 la războiul civil cu crizele lui atât de mari în istoria Bizanţului. Crescut şi apropiat ca nimeni altul de Andronic al III-lea Paleologul, care 1-a designat, la moarte (1341), să poarte grijă de copiii săi minori şi de soţia sa Ana de Savoia (f 1347) (ceamai puţin grecizată dintre prinţesele apusene căsătorite în Bizanţ), IoanCantacuzino avusese toate demnităţile: mare domestic imperial, prefect al Traciei între 1341-1347, iar între 1347- 1354 încoronat ca împărat şi ducând lupte până ce predă coroana lui Ioan V Paleologul; se, retrage în mânăstire, mai întâi la Constatinopol, în mânăstirea Manganelor, apoi la Athos, ca simplu monah cu numele de Ioasaf, îndeletnicindu-se doar cu scrisul şi studiul. „Istoria” sa e mai mult o autobiografie în care caută să nu spună decât adevărul, cum scrie în prefaţă, dar în care nu face altceva decât să-şi scuze trecutul şi acţiunile sale. Unii 'istorici aseamănă opera lui cu a lui Iuliu Caesar (101-f 44 î. Hr.), prin forma îngrijită, prin abilitatea cu care descrie fapte particulare şi mărunte din viaţa bizantină, plină de naturaleţe, spre deosebire de Nikifor Grigoras, care scrie pedant şi dispreţuitor, faţă de stilul atât de simplu al unui împărat. Cele patru cărţi ale „Istoriei” povestesc evenimentele trăite de autor între anii 1320-1356. Îndemnul pentru descrierea lor pare a-1 fi dat cunoscutul prieten al autorului, Nicolae Kabasila (f după 1371), a cărui scrisoare, urmată de răspunsul său (semnat Hristodulos – robul lui Dumnezeu), o publică în prefaţă. Cartea are şi scăderi, mai ales când ridiculizează pe duşmani, dar nici o altă scriere bizantină nu ne dă atâtea ştiri despre viaţa din Balcani a sec. al XlV-lea, mai ales din istoria sârbilor şi a bulgarilor. Alte lucrări, încă needitate, lăsate de împăratul Ioan Cantacuzino, sunt tratate polemice contra lui Varlaam, contra iudeilor şi musulmanilor, aceasta din urmă copiată şi tradusă în ţările noastre şi în Rusia. Fiul său Matei, care a sfârşit la fel, în mânăstire, a moştenit aceeaşi dragoste de carte, lăsân-du-ne scrieri teologice şi retorice.

În veacul al XV-lea istoria bizantină e continuată de Laonik Chalkokondyl (f 1462), Dukas (1400-1470), Kritobul din Imbros (f după 1470) şi Gh. Sphrantzes (1401 – f 1478); alţi cronicari ca Ioan Kana-nos (sec. XV) şi Ioan Anagnostul (sec. XV) ne dau doar monografii, 11 – Istoria Bisericească Universală Voi. II dintâi despre asediul nereuşit din 1422 al Constantinopolului de ¦e Murad al Il-lea (1421-1451), celălalt despre ocuparea în 1430 'hesalonicului de turci. Afară de Kritobul, scrisul acestor istorici „ naţionalist, oarecum confesional şi deci destul de parţial, lucru 2 se justifică, de altfel, când ne gândim la faptele pe care le de-u, adică cruzimea turcilor şi nepăsarea europenilor, care au lăsat radă Bizanţul, acest stâlp al culturii. Laonik Chalkokondyl (f 1462) ingurul atenian cunoscut în literatura bizantină. Emigrat în Italia, e fratele său Dumitru îngrijea ediţia Iliadei, s-a întors apoi în Gre-unde e folosit de două ori ca ambasador de sultanul Murad al II-(1451-1'481), care îl şi pune în temniţă de două ori. Opera sa oria” tratează destul de obiectiv istoria bizantină dintre 1298- 3, insistând îndeosebi asupra cuceririlor turceşti din Balcani şi asu-legăturilor lor cu puterile Apusului, fapt pentru care opera sa e ortantă pentru istoria bisericească şi plină de amănunte, mai ales descrierile călătoriei făcute în scopul cererii de ajutor contra tur-r. Lucrarea cuprinde şi amănunte interesante despre voievozii roii Iancu de Hunedoara (1441-1456) şi Vlad Ţepeş (1456-1462; >). Opera sa are însă şi multe digresiuni şi inexactităţi. Dukas ne-a lăsat o „Istorie” în care descrie simplu evenimentele re 1341-1362, anul căderii insulei Lesbos sub turci. La început o scurtă „genealogie” de la Adam la Paleologi (1261-1453), apoi: rie amănunţit împrejurările căderii Constantinopolului şi ale jefuirii ricilor capitalei în 29 mai 1453, pe care o deplânge cu un lirism resionant. Cu tot patriotismul său şi cu toată admiraţia faţă de pali săi genovezi, scrisul lui Dukas este de mare importanţă pentru jaşterea evenimentelor şi oamenilor din statul şi Biserica bizanti-le la mijlocul veacului al XV-lea.

Pe toţi îi depăşeşte într-un fel Gheorghe Sphrantzes (f după 1477), mare demnitar la curtea lui Manuel al Il-lea Paleologul (1391-1425) fiului său Constantin, pe care 1-a salvat odată din mâinile turcilor, tor la ocuparea capitalei şi ajuns prizonier, Sphrantzes reuşeşte să în Peloponez, la Mistra, iar când turcii ajung şi acolo, fuge în Ve-i şi apoi la Roma, de unde s-a retras apoi în insula Kerkira sau u (posesiune veneţiană), unde îşi scrie „Cronica” sau „Istoria” sa în i părţi, cuprinzând evenimentele dintre 1258-1476. Cu toate că na-ilismul şi confesionalismul său întunecă adesea obiectivitatea expu-pe care o afirmă în prefaţă şi căreia trebuie să recunoaştem că-i ne credincios, opera lui este de mare însemnătate pentru istoria icească şi universală în general. Cu ură contra turcilor, cărora de ci le-a prezis căderea, şi contra latinilor, pe care îi combate pentru ta opinie că Bizanţul ar fi căzut fiind pedepsit de Dumnezeu pen-Jăcatele sale, „Istoria” lui Sphrantzes rămâne ca o ultimă încoronare oriografiei bizantine. Celelalte scrieri de interes istoric: „Cronica” tă a lui Efrem (sec. XV), peste 10.000 de versuri, şi aceea a lui aii Panarekos (din Trapezunt sec. XV), ca şi biografia lui Mahomed -lea (1415-1481) şi discursurile lăsate de turcofilul Kritobul din os care, pentru a-şi menţine demnitatea, adulează pe „cuceritori” cu fraze pompoase din Tucidide (460-395 î. Hr.). În schimb, valoare deosebită au biografiile sau vieţile de sfinţi mai vechi şi mai noi, pe care ni le lasă Constantin Akropolitul, fiul lui Gheorghe Akropolitul (121 -1282), supranumit „al II-lea Metafrast”, fiindcă a scris „Vieţile” multor sfinţi din epoca iconoclasmului, apoi Nikifor Grigoras, patriarhul Philotheos Kokkinos (1353-1354; 1364-1376) şi alţii. Tot aici pomenim şi de lucrările geografice, atribuite în sec. al XlV-lea lui Gheorghe Kodinos, despre topografia Constantinopolului şi a Sfintei Sofii. Teologia propriu-zisă ocupa primul loc în viaţa spirituală a Bizanţului din ultimele două veacuri. În această privinţă, mişcarea isihasmului sau a confruntării spirituale dintre teologia raţionalistă a Apusului şi cea vie – contemplativă a Răsăritului, ca şi continuu reînnoita problemă a unirii Bisericilor au pus faţă în faţă două categorii de scriitori, dogmatişti, polemişti, adversari şi partizani ai unuia sau ai celuilalt din curentele amintite. Dintre isihaşti sau susţinătorii lor pomenim şi aici pe Grigorie Palama (f 13 noiembrie 1359), Ioan şi Matei Cantacuzino, Nikifor Grigoras (la început isihast, apoi varlaamit, ca şi Constantin Armenopoulos, jurisconsult, mort pe la 1380); mari susţinători ai isihasmului sunt şi împăratul Ioan Cantacuzino, Nil Caba-sila (f 1363), apoi Simeon al Thesalonicului (f 1429), Marcu Eugenicu (f 1444) al Efesului şi alţii. De cealaltă parte, opuşi isihasmului activează, pe lângă mitropolitul Varlaam şi Achindin, patriarhul Ioan al XlV-lea Kalekas (1334-1347) şi ruda sa Manuel, călugăr trecut la dominicani, apoi fraţii Dumitru Kydones (f după 1390) şi Prochor Krdo-nes, iar dintre împăraţi Ana de Savoia (f 1347), Ioan al V-le Paleologul (1341-1376; 1379-1391) şi Ioan al VIIMea Paleologul (1425-1448), primul trecut în 1369 la catolicism, iar celălalt unit, autor politic al sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), unde opera unionistă a fost susţinută îndeosebi de mitropoliţii Visarion al Ni-ceei (f 1472) şi Isidor al Moscovei (f 1463).

Sfântul Grigorie Palama (1296 – f 13 noiembrie 1359) a dezvoltai învăţătura despre „teologia nouă” aşa cum o preconizase Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022), dar la care a mai adăugat ca sprijin o serie întreagă de mărturii ale scrisului patristic şi ale experienţelor duhovniceşti ale marilor îndrumători ai vieţii duhovniceşti îmbunătăţite. De aceea isihasmul, aşa cum 1-a înţeles Sf. Grigorie Palama, nu a fost numa: o reacţie a teologiei naţionale greceşti împotriva invaziei scolasticismului occidental, cum spune K. Krumbacher, ci a fost şi a rămas şi un curew de reînnoire şi de adâncire a temeiurilor creştine faţă de cugetarea laij a antichităţii, care începuse să se furişeze şi în Bizanţ prin Renaştere înainte ca aceasta să se transforme şi să se desăvârşească în Italia şi îr alte ţări apusene. De aceea nu-i de mirare că în prima din cele trei tria de de tratate îndreptate de Sf. Grigorie Palama împotriva lui Varlaam de Călătoria (f 1350) şi apoi a lui Grigorie Achindin (sec. XIV) şi a altoi aderenţi ai lor, se caută delimitarea puterii de cunoaştere a adâncurilo spirituale exclusiv prin raţiune. Iar lumina şi luminarea duhovnicească de care se împărtăşesc sfinţii care gustă din fericirea sfinţeniei, nu sân lucruri trupeşti sau creaturale, ci sunt revărsări ale energiilor divine. Vari de Calabria obiecta că lumina pe care o poate vedea creştinul, în I aşa cum au văzut-o apostolii pe muntele Taborului, e lumina creată; dacă am crede altfel ar urma că lumina aceasta e Dumnezeu însuşi, ta divină, care ştim că e inaccesibilă omului. La aceasta a răspuns Prigorie Palama că lumina de' pe Tabor nu-i Dumnezeu după fiinţă.

— Umnezeu după lucrare, ceva strâns legat de El, o prezenţă harică ăcită fie ca dor după relaţia Dumnezeu-om, fie ca o curgere a hapeste cel credincios. Numai printr-o viaţă de sfinţenie şi de curăinimii, dincolo de orice pecete lăsată de simţuri, chiar dincolo de rea fizică, numai acolo sălăşluieşte Dumnezeu. Am putea rezuma în sens învăţătura Sfântului Grigorie Palama cu un citat pe care-1 ia -o scrisoare a lui Dionisie Areopagitul (sec. V): „harul îndumne-r al lui Dumnezeu este îndumnezeire, însă Dumnezeu, care dăruieş-est har celor vrednici, este mai presus de această dumnezeire” (din iul Aghioritic”). Acest har îndumnezeitor există din veci ca şi ipos-ile sau persoanele treimice, dar nu este ceva creat din nimic, ci ază în chip personal din Dumnezeu. Prin El ne sfinţim, prin El olii n-au fost orbiţi pe Tabor ca de lumina unui far orbitor de con-îţă fizică, ci de o revărsare a dumnezeirii, a sfinţeniei, a bunătăţii strâns legată de El, dar strict deosebită de fiinţa Lui. Această at-^ră de sfinţenie s-a revărsat, prin scrisul, prin pătimirea de mai ani de temniţă dar mai ales prin duhul de adâncă rugăciune pe l-au avut Sf. Grigorie Palama şi, în general, isihaştii, încât de: i şi icoanele Bisericii şi înţelesul Liturghiei, dar mai ales al vietuturor în Hristos au primit un plus de lumină, un plus de pers-/ă tot mai clară a nesfârşitei bunătăţi a lui Dumnezeu, o arvună ai bogată a fericirii de a fi cu El.

*Jil Kabasila, arhiepiscop de Tesalonic (f 1363), unul din priete-itimi ai Cantacuzinilor, s-a distins îndeosebi prin opere polemice tine, multe din ele încă needitate. Prima dintre scrierile lui tipă-; i traduse în limba slavă şi în limba română este tratatul despre lebirile de credinţă dintre Răsărit şi Apus„. Alte opere vorbesc e „Filioque” şi azime, combătând pe Thomas de Aquino (f 1274), ale opere fuseseră traduse de fraţii Kydones (sec. XIV), iar altele, ite numai fragmentar, condamnă mai ales primatul papal. Operele fost atât de apreciate, încât au fost luate ca bază de către ortodocşi odul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439).

'ar mai important şi mai cunoscut decât el este nepotul său Nicoabasila (f după 1371), ale cărui lucrări clasice „Explicarea Sfintei thii” şi despre „Viaţa în Hristos”, traduse şi în româneşte, sunt înle mai profunde şi mai ortodoxe scrieri pe care ni le-au lăsat teonzantini. Ambele lucrări pun problema vieţuirii duhovniceşti, prope care o rezolvă prin unirea cu Hristos în mod individual şi iv în Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie, mijloace prin care viaţa ia, trăită aici pe pământ ca într-un embrion, devine viaţă desăvârveşnică. Niciuna din scrierile similare de mai înainte n-au doimportanţa şi semnificaţia acestor două opere. E interesant de su-; ¦ la Nicolae Kabasila perspectiva sa de larg umanism creştin. El mai are şi alte lucrări inedite, dintre care amintim un memoriu în favoarea săracilor exploataţi de cămătari.

În sec al XV-lea un demn urmaş al lui Kabasila este arhiepiscopul Thesalonicului, Simeon, mort la 1429, autor al unor „Dialoguri contra tuturor ereziilor şi despre singura credinţă adevărată”, operă monumentală de interpretare liturgică şi de combatere a iudeilor, bogomili-lor, mahomedanilor şi catolicilor. Lucrarea a fost tipărită întâi în greceşte, la noi, în Principate în 1765; a apărut şi în traducere românească la 1865, după ce a circulat mult în manuscrise, având mare rol în istoria vieţii liturgice şi polemice răsăritene. Alte lucrări mai scurte ale Sfântu-lui Simeon al Thesalonicului sunt cele despre „Locaşul de cult” şi despre „Explicarea Simbolului credinţei”. I se aduce acuzaţia că scrisul său e prea confesional, pentru el deosebirile confesionale ajungând chiar la 80, majoritatea de natură rituală formală. Scrisul lui este sincer şi evlavios.

Mai pătimaş a scris Iosif Brienios (f 1436) care a fost călugăr în Constantinopol şi predicator la catedrala Sf. Sofia. S-a distins prin tratatele despre Sjânta Treime şi despre purcederea Sfântului Duh, editată de Eugen Vulgaris şi la noi în ţară. Ucenicul său, Marcu Eugenicu (f 1444), ajuns mai târziu arhiepiscop al Efesului, a fost cel mai intransigent apărător al doctrinei ortodoxe la sinodul din Ferarra-Florenţa între cei care n-au semnat decretele acestui sinod şi sufletul rezistenţei ortodoxe după întoarcerea grecilor din Italia. Din cele 18 tratate editate până acum – cele mai multe au rămas în manuscris – amintim: „Despre sinodul florentin”t „Capitole teologice”, „Capitole silogistice”, „Contra latinilor”, „Contra achindiniţilor”, „Despre purcederea Sfântu-lui Duh”, „Culegeri de cuvinte din Sf. Scriptură”, „Epistole”, „Omilii” etc.

Istoricul sinodului florentin a fost Silivestru Syropulos sau Sgu-rupulos, care ne-a lăsat, ca martor ocular, semnificativa lucrare „Istoria adevărată a unei uniri neadevărate”, editată la Haga în 1660, iar recent la Paris, în 1971, operă plină de mărturii care dovedesc silniciile operei unioniste florentine.

Filosofia şi teologia speculativă au fost reprezentate în sec. al XV-lea de Ghenadie (în mirenie Gheorghe) Scholarios (f 1472) şi de Vi-sarion (f 18 noiembrie 1472, la Ravena), mitropolitul Niceii, alături de un şir întreg de cugetători ca Teofan al Niceii (sec. XV) şi mai ales Ghemistos Plethon (f 1452), pe care auzindu-1 florentinii vorbind cu atâta însufleţire despre elevul lui Socrate, au rămas entuziasmaţi şi au căutat să pună în aplicare ideile lui platonizante, înfiinţând celebra Academie din Florenţa. Operele complete ale lui Ghenadie Scholarios editate în sec. XX (1928-1936, 8 volume), ne arată pe viitorul patriarh al Constantinopolului ca pe un teolog profund, riu numai ca erudit cunoscător al lui Aristotel (384-322 î. Hr.) şi susţinător al ortodoxiei în faţa sultanului cuceritor, Mahomed al II-lea (1451-1481), ci şi ca pe un teolog polemist de mâria întâia, cu tratate contra latinilor (20 de cărţi) despre purcederea Sfântului Duh, despre predestinaţie, contra iudeilor, cuvântări, epistole, imne etc.

A FA'LRA

Un talent literar deosebit şi o erudiţie impresionantă a dovedit opolitul Visarion al Niceii (f 1472), ajuns după unire cardinal, cop şi patriarh latin de Constantinopol şi chiar căpetenia cardinapuţin lipsind să ajungă şi papă. A murit la 18 noiembrie 1472 la ena. Fusese foarte bogat, adunase o bibliotecă foarte mare pentru nea aceea pe care a lăsat-o prin testament Veneţiei (biblioteca ciană), unde se păstrează şi azi, fiind una din primele biblioteci ice din lume. În casa lui se adunau cei mai mulţi oameni ai vre-din Italia, asupra cărora a avut o influenţă deosebită; este socotit din marii ctitori ai mişcării umaniste, deşi multe din scrierile sale? Ăldau mai mult în platonism decât în creştinism. Nu-i locul aici să im de grecii refugiaţi în Italia în sec. al XV-lea ca: Manuel Hryso-; Gheorghe de Trapezunt (1395-1486), Gheorghe Amiruţis din Tra-nt (f 1475), Arghiropoulos, Constantin Lascaris şi alţii, care duc cu lături de Plethon şi de cardinalul Visarion, gustul pentru cultura că şi bizantină. Dintre scrierile cardinalului Visarion, afară de cele igice, care sunt cele mai numeroase, pomenim tratatele despre uni-Bisericilor, discursul dogmatic, prin care combate pe Marcu Eugeni-ipoi numeroase scrieri polemice, exegetice, epistole. Operele lui nu încă pe deplin cunoscute, întocmai ca şi ale celorlalţi mari scriitori izanţului, deşi catolicii l-au studiat mult şi publică o revistă care-i iă numele („Bessarione”, Florenţa).

Leacurile XIV şi XV au adus şi pentru Bisericile din statele slave mâne o epocă înfloritoare de cultură teologică. În Biserica sârbă, tare rol îl joacă ucenicii. Lui Sava cel Nou – Sfinţitul din mânăsHilandar de la Athos (f 1236) şi din alte mânăstiri de unde s-au

Ltat aproape toţi vlădicii şi cărturarii Serbiei medievale. Se întâltineri sârbi şi la şcolile din Bizanţ, din Salonic, sau stând în legăcu marile centre comerciale şi culturale Raguza şi Veneţia. Dinperele cunoscute în perioada aceasta pomenim „Proskinitarul”, la alim, al episcopului de Bari: Guillielmus Adam (f 1324), tradus rbeşte, apoi o mulţime de scrieri apocrife din Vechiul şi Noul ment, ca şi scrieri bogomilice, apoi predici prelucrate după cele tine, iar altele originale ca, de pildă, Vieţile crailor şi patriarhilor scrise de călugărul Danilo, devenit mai târziu mitropolit; mort la

Vestiţii mitropoliţi de Kiev, Ciprian (1376-1406), de origine sârb, potul său Grigorie Ţamblac (1415-1419) au lucrat întâi în Biseri-

: bă, scriind mai ales pe tărâm liturgic şi aghiografic. Ultimii regi ipoţi, Ştefan Lazarevici (1389-1427) şi Gheorghe Brancovici (1427

6), au fost ei înşişi teologi şi oameni de cultură, având în mânăsManasia dinspre Timoc şi în Belgrad sau Smederevo centre de ări culţi, unde se puteau comanda exemplare copiate din scrieri- >logice, se făceau traduceri patristice, de pildă, „Scara Sfântului

Scărarul” (f pe la 600), ori se îndrepta chiar ortografia scrisului

: um o face Constantin Filosoful sau Si. Kiril (827-869) şi alţii.

Fici Biserica bulgară nu este mai prejos. În sec. al XlV-lea se aşasud-estul Bulgariei, la Paroria (în munţii Sakar, lângă Adrianopol),

¦igorie Sinaitul (f 1346), marele dascăl isihast, în jurul căruia se adună în curând mulţi călugări culţi, în frunte cu Theodosie, întemeie torul vestitei şcoli din Târnovo, cea mai importantă pepinieră de cultură teologică din Balcanii secolului al XlV-lea. După ce colindă prin dife rite mânăstiri, începând de la Vidin şi până la Kelifarevo în sud-estul

Bulgariei şi la Athos, Theodosie vine şi se stabileşte la mânăstirea Sfin tei Treimi de lângă Târnevo, unde trăieşte în aspră asceză câţiva ani

Moare în mânăstirea Sf. Mamant din Constantinopol, unde se dusese sâ aplaneze unele neînţelegeri bisericeşti dintre Biserica bulgară şi patr arhul Kalist (1350-1353; 1355-1363), fostul coleg de călugărie, ' careşi canonizează mai târziu. De numele lui se leagă lupta contra bogomi lismului, a iudaismului şi a altor curente religioase din Bulgaria atâţ de zbuciumată în veacul XIV. I