Ioan Ramurean Si Milan Sesam

La sinodul de la Iaşi din 1642, Mărturisirea ortodoxă a fost socotită

0 capodoperă de claritate şi temeinicie, prin care sunt răsturnate potrivă rătăcirile protestante şi catolice. În consecinţă, a fost reîandată de patriarhul ecumenic Partenie I drept carte „împreună iuitoare cu sfintele canoane, care urmează dogmelor Bisericii lui

3tos„, pentru care motiv „hotărâm cu votul unanim al sinodului, ca creştinul ortodox aflat în Biserica apostolică de Răsărit să o citească ă nu o lepede„. Şi s-a dat urmare acestei invitări prin consens. A aprobată de sinodul local al Mitropoliei de la Kiev în 1645, apoi de idul Patriarhiei Ruse'din 1649 şi 1696, socotită de patriarhul Adrian VToscovei „carte inspirată de Dumnezeu”. A fost apoi aprobată de idul Patriarhiei din Ierusalim în 1654 şi 1672. Patriarhul sârb Gavrilo at cunoştinţă de ea cu prilejul participării la un sinod ţinut la Mos-Î în 1655. Mărturisirea Ortodoxă, a apărut apoi în ediţii greceşti şi ie, sub îngrijirea dragomanului Panaiot Nikussios, la Constantinopol a Amsterdam, în 1667; o nouă ediţie grecească a apărut în 1672. Iucerea românească pentru Mitropolia Ungrovlahiei (şi pentru Mol-3) au realizat-o în 1691 fraţii Greceanu. Faima ei s-a răspândit şi în dent datorită, mai ales, folosirii ei de către jansenistul A. Arnauld.

Apărut succesiv traducerile în limbile olandeză (1722), ger-ă (1727), engleză (1762) şi maghiară (1791). Astfel şi-a dobândit re-iele de carte < normativă” pentru credinţa ortodoxă (Ediţii critice re-e la textul latin s-au publicat la Paris în 1927, iar la textul grec ucureşti în 1942).

C. Mărturisirea patriarhului Dositei al II-lea Notară (1669-1707) eresalimului, inâitulată Pavăza Ortodoxiei, aprobată de sinodul de îrusalim din 26 martie 1672, este mai scurtă, cuprinzând 18 decrete întrebări cu răspunsuri. Ea urmează planul confesiunii atribuite lui L Lukaris, despre Dumnezeu, creaţie, om, providenţă, Hristos, har, rică, Taine, viaţa de apoi. Se simt şi aici unele influenţe apusene, osebi termenul transsiibstantiatio şi alte păreri mai mult formale, îre autorul şi le-a revizuit ulterior singur.

Relaţiile interortodoxe

Cu toate aceste împrejurări şi raporturi interconfesionale, „relaţiile ortodoxe” s-au menţinut fără schimbare, prin unitatea dogmatică, sică, morală, canonică şi de conştiinţă „ortodoxă” întru Hristos. De ră strict bisericească erau în primul rând legăturile canonice de

1 organizatoric-administrativ, prin interdependenţa Bisericilor lo ca părţi dintr-un singur organism ortodox. Rol precumpănitor şi

— Um central îl îndeplinea Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pe linie de prestigiu ortodox tradiţional, îl aveau patriarhiile din andria, Antiohia şi Ierusalim, deşi patriarhii ultimelor trei Biserici loxe îşi aveau deseori reşedinţa la Constantinopol, mai ales pe 'Uri vitrege, şi astfel stăteau mai aproape de patriarhul ecumenic, plecau însă după milostenii în Rusia sau prin ţările române, luau „îri în Bisericile vizitate, pe care le ratifica apoi patriarhul ecumenic. Dar în epoca fanariotă din sec. XVIII, grecii au păcătuit deseori prin „filetism”, adică prin iubire de sine etnică-naţională exagerată. Ca exemple de întrajutorare ortodoxă sunt de reţinut fapte ca acestea: patriarhii orientali săvârşeau câteodată hirotoniri în Ucraina kieveană sau în ţările române, deşi acestea se aflau sub jurisdicţia patriarhului ecumenic; patriarhul sârb de la Peci (Ipek) 1-a hirotonit ca mitropolit pe Eftimie (1572-1574) în 1572 la Ipek pentru scaunul de la Bălgrad (Alba-IuJia), fiindcă pe atunci Transilvania se afla sub jurisdicţia sa; mitropoliţii transilvăneni ortodocşi se hirotoneau la Târgovişte, apoi la Bucureşti, de către mitropoliţii Ungrovlahiei.

Legăturile culturale şi teologice au fost continui, căci aproape toate controversele şi sinoadele ţinute în această perioadă în spaţiul ortodox se datorau legăturilor reciproce dintre Bisericile locale. Din şcolile de la Athos au venit mari îndrumători ai vieţii spirituale în Rusia, ca Nil Sorski şi Maxim Grecul (f 1556), în sec. XVI. De acolo, între 1652-1658, Arsenie Suhanov a adus cele mai multe manuscrise pentru corectarea cărţilor de ritual ale Bisericii ruse şi tot de acolo a venit, pe la 1768, Paisie Velicovschi la Dragomirna, Secu şi Neamţu. Pe de altă parte, din mânăstirile moldovene se împrumută manuscrise pentru traducerea Bibliei slavone de Ostrog în 1581. Tot de aici s-a trimis şi Pravila pentru Ivan IV cel Groaznic (1547-1584) şi tot de aici s-au refugiat mitropolitul Kievului: Petru Movilă, apoi Nicolae Milescu Spătarul (1636-¦ 1714), mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1675-1686) şi Dimitrie Caft-temir' (1705-1710), în ţinutul Rusiei şi Ucrainei, unde au lucrat atât de mult pentru luminarea şi înflorirea Bisericii Ortodoxe. Primele cărţi de predici şi de cult şi primele tiparniţe au fost trimise la Iaşi de către Petru Movilă. Tipografia de la Bucureşti a fost adusă în 1678 de In Moscova, de unde mai înainte s-au primit icoane, meşteri, odăjdii cărţi bisericeşti. Schimburile erau reciproce: Georgia 1-a dat pe mitropolitul Antim Ivireanu (1708-1716) al Ungrovlahiei, iar Constantin Brâncoveanu (1677-1714) a dat gratuit georgienilor, grecilor şi arabilor ortodocşi cărţi tipărite în limba lor.

Sub raport cultural, graniţele nu erau de netrecut. La sinoadele de la Iaşi, din 1595, 1642 şi 1645, sau de la Moscova, din 1655 şi 1666/7, şi-au dat mâna discutând probleme de teologie ierarhi din mai toate Bisericile ortodoxe locale. Când trebuia lămurită o problemă dogmatică morală sau liturgic-administrativă, unii făceau apel la alţii şi le rezolvau împreună.

Şi mai trainice au fost legăturile de ordin filantropic. Toate locaşurile „Locurilor sfinte” din Palestina: mânăstiri, biserici, şcoli etc, de la Ierusalim, Sinai, Cipru, Athos, Tesalia, Constantinopol şi din îndepărtatul Trapezunt sau mânăstirile sârbe, bulgare, rutene-ucrainene şi cele greceşti din Peloponez au primit din belşug ajutoare băneşti reparaţii, cărţi, odăjdii, obiecte preţioase şi altele, trimise de darnicele popoare român şi rus. Până în sec. XVII, ţările române au ţinut întâieta-tea în astfel de ajutoare, dar după 1650, aceste ajutoare au f depăşite de cele ruseşti. Astfel au fost ajutoarele acordate de Bisericî iă ortodocşilor din Orient, precum şi românilor ardeleni, începând cu tropoliţii îlie Iorest (1640-1643) şi Sava Brancovici (1656-1680). A se explică înfrăţirea ortodoxă, în sens panortodox, şi întărirea con-inţei „pravoslavnice” şi teologice, în stare să reziste nu numai apă-ilor turceşti şi tătăreşti, ci şi asalturilor confesionale protestante şi olice.

Raporturi cu anglicanii

Primul contact mai direct cu anglicanii s-a realizat de către pa-irhul Kiril Lukaris (1620-1638 cu cinci întreruperi), când a trimis crisoare arhiepiscopului Abbot de Canterbury, în 1616, cu privire la ţa grea ce o duceau grecii ortodocşi în statul turcesc. Apoi, la invitaţia iepiscopului, patriarhul Kiril Lukaris 1-a trimis în Anglia la studii Mitrofan Kritopulos. În continuare, în 1618, patriarhul Kiril a dăruit elui Angliei Carol I (1625-1649) Codicele Alexandrin. Singura ur-e a fost sprijinul pe care i 1-a acordat patriarhului la Constanntinopol basadorul Angliei Thomas Rowe, având în vedere şi faptul că, în llia se credea că, patriarhul Kiril Lukaris este autorul Mărturisirii dnizante, care apăruse la Geneva în ediţie latină în 1629 şi ediţie acă în 1633. Aflând însă că această Mărturisire este „pseudolucariană”, resul pentru Biserica ortodoxă s-a micşorat.

Abia apariţia lucrării Spătarului Nicolae Milescu „Enhiridion sive la Orientalis…” din 1667 a stârnit un nou interes pentru Ortodoxie, că Milescu intră în contact cu teologul anglican Thomas Smith. Nci unii teologi anglicani s-au adresat cu întrebări doctrinare către iarhii ecumenici Metodie III (1668-1671), în'1670, şi Dionisie IV 1-1673; 1676-1679; 1682-1684; 1686-1687), în 1672, care le-au iuns cu precizări din doctrina ortodoxă referitoare la unele din deo-rile dintre anglicanism şi ortodoxie. Apoi, arhiepiscopul grec Iosif orghirinis a vizitat Londra, în 1676, spre a tipări cărţi, iar cu acel? J anglicanii zidiră chiar şi o biserică ortodoxă.

Mai târziu, în 1698, anglicanii făcură propuneri chiar de unire ţa-i rus Petru cel Mare (1682-125), care se arăta favorabil unor ative.

Dar mai serioase s-au arătat propunerile anglicanilor dizidenţi iourors (numiţi astfel pentru că nu juraseră credinţă lui Wilhelm de îia, 1689-1702) către Patriarhia Ecumenică şi ţarul Petru cel Mare 717. În proiectul lor de unire renunţau la Filioque, admiteau toate şapte Taine, sistemul sinodal de conducere şi promiteau să traducă operele Sfinţilor Părinţi şi să se supună Patriarhiei din Ierusalim; aveau unele rezerve faţă de cultul ortodox. La aceasta, patriarhul lenic Ieremia III (1716-1726; 1732-1733) şi patriarhii din Ale-Iria, Antiohia şi Ierusalim au alcătuit, în 1718, „Răspunsul patriar-orientali”, ca document de mare importanţă doctrinară, la care 3st asociate actele sinoadelor din 1672 şi 1691 de la Constantinopol; lată au dezaprobat Mărturisirea „pseudolucariană” şi au recomandat cercetare Mărturisirile de credinţă a mitropolitului Petru Movilă Patriarhului Dositei II Notară al Ierusalimului.

La aceasta anglicanii disidenţi au răspuns că acceptă totul în afară de transsubstanţiaţie, cultul sfinţilor şi al sfintelor icoane. A urmat apoi a doua scrisoare de răspuns a patriarhilor orientali, din septembrie 1723, semnată de Ieremia III şi de patriarhii Atanasie al Alexandriei (1685- 1694; 1720-1724) şi Hrisant Notară (1707-1731) al Ierusalimului, intitulată „Epistola Preasfinţiţilor patriarhi ai Bisericii catolice orientale despre credinţa ortodoxă”, având 18 definiţii şi 3 răspunsuri, în care cereau nonjourorilor să primească întreaga doctrină din Mărturisirea patriarhului Dositei, căci altfel unirea nu se poate realiza.

Corespondenţa a continuat şi în 1734 prin mijlocirea episcopului Atanasie de Tebaida, venit în Anglia după ajutoare. Dar scrisoarea comună a unor episcopi anglicani către patriarhul ecumenic Neofit VI (1734-1740; 1743-1744) a determinat un răspuns categoric, că numai atunci se va putea trece la o acţiune de unificare, când anglicanii vor înlătura din credinţa lor tot ce-i desparte de Ortodoxie. Acelaşi răspuns primiră anglicanii şi din partea Sinodului dirigent al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În 1762 a apărut o ediţie engleză a Mărturisirii de credinţă a mitropolitului Petru Movilă, urmând să se continue tratativele.

Pr. Dănuţ Mânu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea Ortodoxiei, teză de doctorat, în „Ortodoxia”, XXXIX (1987), nr. 3-4,. P. 36-104; nr. 4, p. 33-39 j Prefaţă de Pr. prof. I. Rămureanu, p. 2736.

I. Karmiris, Dogmatikă ke symbolikă mnemeia tes ortodoxu Katholikes Ek< klesias, ed. II, voi. II, Graz, 1968; C. sDave~y, Mitrophan Kritopoulos, Atena, 1967, apără pe Lukaris de acuza că ar fi autorul mărturisirii din 1629; N. Speranski, Iz istorii russko-slavianskich literaturnăch sviazei, Sviază mejdu Rusii i Slrhii (sec. XVII-XVIII), Moscova, 1947; N. Kapterev, Charakter sviazov Roşii j Orienta, (sec. XVI-XVII), Serghie Posad, 1914; Pr. prof. I. Rămureanu, Mărturisirea de credinţă a patriarhului ecumenic Ghenadie al Il-lea Scholarios, în „Ortodoxia”. XXXVI (1984), nr. 4, p. 462-499; I. Karmiris, 'OpB66oSo? 'OjioXoTia II. MofâXac, Atena, 1953; ed. Pr. prof. N. M. Popescu, Text grec cu traducerea de la Buzău din 1691, Bucureşti, 1942; Trad. Prof. Alex. Elian, Bucureşti, 1981; I. I. Ică, Mărturisirea

A, „Ji-W UiU A

Cultul şi viaţa ortodoxă. Monahismul. Importanţa Muntelui Athos *

Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe în veacurile XVI-XVIII are loc în) rejurări externe foarte puţin favorabile. Dominaţia turcă ajunsă îpogeu, dar apoi în declin după asediul Vienei (1683-1686), este încă tul de tare să menţină sub puterea ei, în toată această perioadă, po~ rele ortodoxe din Balcani. Numai ortodocşii de pe teritoriul Rusiei esc sub stăpâniri creştine ortodoxe şi se bucură de toate libertăţile Irepturile. Cât priveşte pe ortodocşii din Polonia şi Imperiul austriac, ştia au suferit silnicii şi nedreptăţi numeroase. Astfel, la Făgăraş, la Ocna Sibiului au fost aduse tunuri şi instalate spânzurători, ca şi nordul Croaţiei, şi la rutenii din Polonia. S-au distrus mânăstiri şi; rici şi s-au luat măsuri aspre care urmăreau întărirea aşa-numitelor rdoane sanitare„, organizate în ţările amintite de administraţia caca împotriva „schismaticilor„. De aceea, viaţa acestor mulţimi cărora -au desfiinţat episcopiile şi mânăstirile a primit acelaşi caracter mo-t dar plin de patos popular cum numai în mediu de „sate şi preoţi” ea avea loc.

Ca atare viaţa religioasă în această perioadă este oarecum în funcţie e aceste împrejurări neprielnice. Moralitatea şi religiozitatea au avut suferit mult sub apăsările turceşti, unde – odată cu decadenţa mo-a statului turc (finele sec. XVI) -¦ începe domnia banului şi corup-administrative, mijloace folosite foarte des pentru a se putea ajunge mnăstare, la numiri în posturi bisericeşti şi civile. De aici intriga, alitatea, nestatornicia, imoralitatea. Adeseori ierarhii sunt aleşi sau îiţi prin simonie sau din interese politice. Multe din evenimentele gistrate în acest timp (islamizări masive în Albania, Bosnia, Rodope, ienia etc, ca şi o parte din trecerile ia catolicism sau la rascol şi e) se explică mai uşor dacă ne gândim la slăbirea moralităţii şi la îiitatea clerului şi a unor mireni mai înstăriţi. Bigamia, adulterul, toriile mixte sau cu rudenii, exploatările de tot felul sunt atestate documentele vremii mai ales în păturile boiereşti şi orăşeneşti. În Ble largi ale satelor domnea superstiţia.

Dar viaţa ortodoxă îşi are, în această vreme, şi pagini minunate de alitate, de eroism religios dus până la martiriu, de trăire duhovni-că deosebită. Poporul iubea cu putere „legea” lui, slujbele, bisericile,: a locaşuri de cult modeste, dar frumoase, făcea milostenie, mergea pelerinaj, tolera credinţa altora, cu alte cuvinte, rămăsese – în ia tuturor apăsărilor şi atacurilor – strâns legat de Biserică şi de iţiile ei. Descriind viaţa bisericească de sub turci, istoricul rus So-v nu se poate mira îndeajuns de răbdarea şi jertfelnicia ortodoxă, tai aşa putem înţelege cum de a putut rezista poporul rus, adunat -irul mânăstirii Serghievskaia Lavra, împotriva atacurilor armatei leze la începutul sec. XVII, după cum numai aşa vom putea tălmăci oismul religios al rutenilor şi românilor expuşi vexaţiunilor şi asu-

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

Pririlor feudale ale catolicilor. „Neomartirii” se înmulţesc în perioada aceasta.

Părţi importante din populaţie preferă să se expatrieze, să emigreze: sârbi la nordul Dunării şi în Rusia, bulgari în Oltenia şi Banat, români ardeleni trecuţi peste munţi, ruşi peste Urali, armeni peste tot, numai să-şi păstreze credinţa.

Desigur că, în cea mai mare parte, vitalitatea Bisericii Ortodoxe provenea din cultul şi tradiţiile sale. Nicicând ca în perioada aceasta nu s-au discutat probleme de cult, nu numai în sinoadele de la Moscova, din sec. XVI şi XVII (mai ales Stoglavul C = O sută de capitole, în 1551 şi cele de sub Nikon, 1655-1667), ci pretutindeni, în Cipru (1668), în Athos (sec. XVII), în Veneţia şi în alte oraşe apusene unde existau comunităţi ortodoxe, în Ardeal, în Ucraina şi peste tot unde raţionalismul protestant sau prozelitismul catolic discuta din necunoaştere sau din denaturare voită specificul vieţii noastre ortodoxe. Afară de problemele nezbătute de rascolnici, mai pomenim controversa de la Athos, despre locul miridei pentru Maica Domnului (sec. XVII), momentul prefacerii cinstitelor daruri, noul calendar apusean gregorian, pe care niciuna dintre Bisericile ortodoxe n-a vrut să-1 primească, nici chiar Rusia, unde Petru cel Mare (1682-1725) a introdus calendarul civil la 1700, desigur cu forţa.

În Lithos-ul său, mitropolitul Petru Movilă a înregistrat, în legătură cu întâlnirea dintre brtodocşi şi catolici la Alba Iulia, credinţa populară că apa din aghiasma ortodoxă nu-şi pierde calităţile nici după timp îndelungat.

Pe de altă parte, scrisul cu orientări critice şi plin de mult bun simţ al unui Dositei Obradovici la sârbi şi Krîlov la ruşi, în fabulele lor, ale scriitorilor Şcolii Ardelene (în deosebi „Procanonul” lui Petru Maior), ca să nu mai vorbim de influenţa literaturii iluministe asupra gân-dirii teologice tot mai liberale din viaţa tuturor popoarelor ortodoxe, grec, român şi slav, toate acestea mărturisesc despre receptivitatea Bisericii Ortodoxe faţă de ştiinţe ori faţă de tendinţele spre emancipare naţională ale popoarelor.

Monahismul a mers în perioada aceasta pe drumul parcurs înainte. Rămânea deci şi pe calea chinoviei, dar păzea şi pe a idioritmiei. Cea dintâi era indicată uneori pentru cei mulţi, a doua pentru asceţi şi schivnici. Popoarele ortodoxe au avut întotdeauna mare respect şi admiraţie faţă de monahism, dovadă atâtea pelerinaje şi legături strânse duhovniceşti cu stareţii mânăstirilor. Nu numai în Rusia principii, boierii şi ţăranii făceau pelerinaje la lavrele Pecerskaia, Serghievskaia, Kirilov-skaia, Soloveţkaia şi la Locurile Sfinte etc), ci şi în ţările române sau în Balcani, unde se înmulţesc „palomnicele” sau călăuzele de pelerinaj, manuscrise (Măria Şerban Cantacuzino), ori„ tipărite (mitropolitul An-tim Ivireanu – 1708-1716 – a tipărit „Proskynitarul” Sfântului Munte al Athosului).

În limba rusă avem o literatură foarte bogată privind pelerinajul la Locurile Sfinte (B. De Khitrowo, 3 volume).

Monahismul a ajuns să joace roluri mari în stat nu numai sub ra-cultural (monahii au fost cei mai culţi oameni în trecutul ortodox), social, politic, religios. Ei interveneau în certurile dintre oameni, iu îndulcirea raporturilor iobăgeşti (de pildă Iosif Voloţki şi Nil ci în Rusia), erau trimişi în solii diplomatice. Adesea colindările lor după milostenii au servit şi scopuri politice creştine împotriva lor. Dar, mai presus de toate, lucrau pe tărâm religios, făceau pele-e, copiau şi răspândeau manuscrise, cărţi, pictau icoane etc. În ştiri sunt. Aşezate primele tipografii. Astfel la români, s-au aşezat; rafii în mânăstirea Dealul 1508, mânăstirea Peri 1580-1631, Snagov, îşi în mânăstirea Dermaskaia (în Moscova), la ucraineni în mânăsti-Kutein, Pociaev, Pecerskaia etc. În mânăstiri au funcţionat primele teologice: Athos, Ohrida, Peci, Putna lui Vartolomeu Măzăreanu samţu lui Paisie, şcolile stavropighiale din Lemberg, Viena, apoi în istirile din Kiev şi Moscova etc. Tot în mânăstiri au luat fiinţă ele bolniţe sau spitale pe care le cunoaştem. Pe toate tărâmurile itatea mânăstirilor era preponderentă în stat, nu numai în Evul '. U, ci şi în epoci în care se manifestă spiritul mai modern al bur-iei şi laicismului. Nici reformele ţarului Petru cel Mare şi ale ţarinei şrina a Ii-a cea Mare (1762-1796), deşi laicizante, nu s-au putut de ajutorul mânăstirilor, cu toate că ele au supus monahismul la: încercări, prin secularizarea averilor lor, prin desfiinţarea mânăstimici şi obligarea călugărilor de a face lucrări manuale ^gricultură,? Rii etc.) în folosul statului şi poporului. Să nu uităm apoi că şi Dalele şi revoluţiile sociale n-au fost lipsite de ajutorul mânăstirilor, irele locuri, retrase unde se organiza rezistenţa. Unii din călugări. Uc chiar efectiv răscoalele: călugărul Serghie în luptele de la Huşt, mandritul Dionisie şi arhondarul Avraam au fost apărătorii Lavrei Serghie în 1610-1611 contra Poloniei, Cuv. Sofronie de la Cioarav ransilvania, s-a distins în lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei în -1761, în timpul marilor mişcări populare ţărăneştir Dintre centrele mânăstireşti de mare importanţă pentru dezvoltarea ricii în perioada aceasta, rămân la loc de frunte aşezămintele de la. Tele Athos, cu cele 20 de mânăstiri ale lui, cu 14 schituri şi peste chilii. Într-o vreme când sub turci nu se îngăduia nici o formaţie; ică, singure mânăstirile şi Biserica puteau activa în folosul creşti-”. Turcii au respectat de altfel libertăţile mânăstirilor, deşi au prădat idată metoacele lor pentru a le răpi veniturile. Totuşi, neavând cu ăi, fiindcă se pierduseră ajutoarele bizantine, sârbeşti şi bulgare, călu-i plecau mai mult după milostenii în Ţările române şi în Rusia. În felul ta slăbeşte disciplina monahală, întrucât mulţi călugări, ajunşi ad-istpatori de moşii ori adunători de bani, cad în ispita banului, a ave-', a vieţii lumeşti. Stările acestea le remediază în parte reforma pa-¦hului Silvestru din Antiohia (1724-1766), în 1725, care opreşte, grea pedeapsă, plecarea din mânăstire pentru interese materiale, diţiile erau însă grele, încât colindatul după ajutoare continuă, într-o ne în care la curtea lui Brâncoveanu erau, la un moment dat, 15 ie-i greci veniţi după milă. Cunoscută este pentru părţile bănăţene şi arădene colecta întreprinsă în 1660 şi 1666 de patriarhul Maxim de Peci, colectă care ne-a lăsat interesante amănunte despre viaţa bisericească şi politică a acestor părţi. Multe din mânăstirile mari se pustiiră, se părăginiră. In locul lor s-au ridicat schiturile şi chiliile mai potrivite spiritului nou. In astfel de schituri şi chilii vor trăi marii îndrumători duhovniceşti, Pahomie Rusanos (sec. XVII), Paisie Velicikovski (-) 1794) şi Nicodim Aghioritul (1748-1809).

Însemnătatea Muntelui Athos, numit Grădina Maicii Domnului este foarte mare în tradiţia tuturor popoarelor ortodoxe. Nu este operă culturală şi teologică mai importantă, în această perioadă, în care să nu se simtă ajutorul lui. Pentru greci, el este centrul cel mai important de viaţă duhovnicească, de unde s-au recrutat cei mai mulţi patriarhi şi mitropoliţi, cei mai învăţaţi teologi şi cei mai mulţi misionari. În Sfântul Munte Athos s-au pregătit operele teologice care s-au publicat în sec. XVII-XVIII la Veneţia, cu o tenacitate într-adevăr uimitoare: teologie polemică, cărţi liturgice, scrieri morale, ascetice, vieţi de sfinţi, etc, opere care au împânzit tot spaţiul ortodox. Desigur sprijinul românesc n-a lipsit din sec. al XIV~lea până în sec. al XlX-lea.

Şi pentru georgieni, care aveau aici vechea şi frumoasa mânăstire a Ivirilor ridicată în 1030 de ivirul Ioan, grecizată încă din sec. XIV, Athosul îşi are importanţa lui mare, pentru că aici se păstrează, între altele, cele mai valoroase documente de literatură creştină georgiană, începând cu traducerea Bibliei făcută de Eftimie (sec. XI) şi altele. In mânăstirea Ivirilor de la Athos s-a aflat cel mai vechi manuscris al frumoasei vieţi a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.