Ioan Ramurean Si Milan Sesam

N scrisoarea din 15 mai 1576, cu 21 capitole şi în două părţi, paiul Ieremia II răspunse punct cu punct „Confesiunii Augustane”, ătând precis doctrina despre „sola fide” atât de importantă în Pro-itism, apoi pe cea despre caracterul invizibil al Bisericii şi despre irul Tainelor, subliniind caracterul ldr harismatic, stăruind pentru itatea formelor de cult, sărbători, sfinţi şi icoane. Acelaşi răspuns at şi la 1 mai 1579. La o a treia încercare a protestanţilor, Ieremia puns, la 6 iunie 1581, că dacă nu admit adevărurile doctrinale pe le afirmă Biserica ortodoxă şi pe care le-a tratat în cele două scri-dogmatice anterioare, urmează că o unire între cele două Biserici oate fi posibilă, rugându-i la urmă ca să nu mai încerce să-i mai pe această temă, decât amical dacă doresc.

Corespondenţa acesata avea o importanţă deosebită, căci ea punea u prima oară în contact Biserica veche a Sfinţilor Părinţi cu Bi-i nouă a teologilor protestanţi, plină de inovaţiile cugetărilor indi-iliste şi care urmărea de fapt un scop prozelitist, de a câştiga pe ocşi la Protestantism în lupta contra Catolicismului., De aceea, nsurile patriarhului Ieremia, fiind prima combatere ortodoxă a ţiilor protestante, au câştigat în Biserica răsăriteană un caracter >lic. Mult zgomot au făcut – deşi protestanţii voiră să rămână serăspunsurile lui Ieremia în Polonia, unde iezuiţii le-au publi-itre anii 1582-1584 de mai multe ori, combătându-le tendinţa pro-; tă; aceasta a provocat publicarea în 1584 de către Martin Cru-a întregii corespondenţe în lucrarea „Turco-graecia”. ¦ Nici încercarea din timpul patriarhului Meletie Pigas al Alelei n-a fost mai norocoasă. In mai-iunie 1599, se adunară la Vie-tr-o conferinţă mixtă protestanţi (luterani, fraţi boemi şi moravi) odocşi. Conferinţa avea scop pur defensiv, de a contrabalansa in-ţa prea mare a catolicismului. Ea a şi fost inspirată din partea moşilor de prinţul Constantin Ostrogski. In scrisoarea trimisă de stanţi patriarhilor Meletie Pigas şi Matei II de Constantinopol se exprima nădejdea unei adevărate uniri. Meletie Pigas a răspuns la 8 de cembrie 1600 prin două scrisori către Kiril Lukaris, aflat atunci c; exarh în Polonia, că nu poate fi vorba decât de o unire tactică-politică şi nu de una religioasă. El preciza următoarele: „e dureros că unire; dintre ortodocşi şi protestanţi în momentul de faţă constituie o mar< greutate, nu numai din pricina depărtării geografice, dar şi dogmatice în chestiuni asupra cărora toţi creştinii trebuie să fie de acord şi s; aibă acelaşi cuget. Dar avem nădejdea de unire a lor în viitor, prii bunăvoinţa lui Dumnezeu. Până atunci între ortodocşi şi protestanţi s< cade să existe relaţii de prietenie, duse în dragoste şi pace creştină T& ciprocă”.

Aceste precizări exprimau o poziţie de ecumenism chiar modern 5. Contactul calviniştilor cu Ortodoxia a fost mai dramatic, cun o ilustrează „cazul patriarhului Kiril Lukaris”. Crescut în şcoala Apu sului, la Padua şi Veneţia, Kiril Lukaris a fost trimis de patriarhu Meletie Pigas în Polonia (1594-1600) spre a sprijini Biserica ortodox; atât de greu încercată de silniciile iezuite. Prin şcolile de la Ostrog ş Vilna, unde a tipărit cărţi antilatine, şi prin predicile lui însufleţite ş învăţate, Kiril Lukaris a stabilit un început solid de rezistenţă contr; Catolicismului, fapt pentru care iezuiţii din Polonia au căutat să-1 în temniţeze, ca pe exarhul Nikifor din Constantinopol, după „realizare; unirii” de la Brest. Lukaris a petrecut şi în ţările române şi s-a întâlni în Moldova chiar cu Mihai Viteazul, considerat de greci viitor „bazi leu” de tip bizantin, ocrotitor al Ortodoxiei şi învingător asupra turci lor. În 1602 a fost ales patriarh la Alexandria (- 1620) şi din nou; vizitat ţările române în activitatea sa anticatolică, apreciată de protes tanti, dar atrăgând ura iezuiţilor şi unele plastografii compromiţătoare Apoi în 1621 a ajuns patriarh ecumenic la Istanbul, unde influenţa ie zuitilor crescuse după 1609.

Pe vremea războiului confesional occidental de 30 de ani (1618-1648), patriarhul Kiril, în calitate de etnarh al grecilor, a fost silit d' împrejurările extrem de grele în care trăia Biserica ortodoxă în impe riul turcesc, să oscileze diplomatic între rivalităţile ambasadelor cato lice (franceză şi germană) şi protestante (engleză şi olandeză) şi s. caute apropiere de puterile calviniste. In această situaţie 1-a trimis p Mitrofan Kritopulos la regele Angliei, trimiţându-i în dar „Codicel* Alexandrin” al Bibliei. Apropierea sau simpatia patriarhului Kiril faţ de reprezentanţii calvinişti, care l-au ajutat materialiceşte şi politiceş te, a fost exploatată de aceştia prin abuz până la compromitere chia confesională. Astfel au fost predicatorul valdens Antonie Leger şi am basadorul Corneliu Haga; primul a publicat pe seama patriarhului Ki ril Lukaris variate plastografii de compromitere şi al doilea a patrona cu semnătură, se pare, publicarea în latineşte, în 1629, şi apoi în gre ceste, în 1633, la Geneva a unei „Mărturisiri de credinţă” calvinizant pe numele patriarhului. Scandalul a fost enorm, exploatat atât de ca tolici cât şi de protestanţi împotriva ortodocşilor. Patriarhul Lukari s-a jurat că nu este opera lui, căci era un adevărat ortodox; aceasta dovedeşte scrisoarea sa către principele calvinist al Transilvaniei, Ga

Bethlen, în 1629, care urmărea calvinizarea forţată a românilor din a„, în care, în stil deosebit de frumos şi ferm, afirma că „dacă da' consimţământul la o astfel de dezertare, nu i-ar fi destul nici rile iadului să o răscumpere”. Apoi îndemna pe cazacii ortodocşi ere Biserica ortodoxă a Răsăritului pentru care el începuse o ope-rioasă de luminare, tipărind cărţi şi înfiinţând şcoli., i, pe când iezuiţii şi ambasadorii catolici: germanul Rudolf Schmidt n'cezul De Cesy, plănuiau capturarea patriarhului şi ducerea lui ţa inchiziţiei din insula Malta, patriarhul Lukaris, ajutat de am-orii protestanţi, englezul Thomas Rowe şi olandezul Corneliu respingea acuzele variate, prin scrisorile sale din 1634, adresate rei, apoi către ţarul rus Mihail Feodorovici şi către breslele ortodin Liov, Kiev, Ostrog şi altele (descoperite abia în 1905), prin îşi afirma ortodoxia şi condamna pe autorii pretinsei mărturisiri, n aceste împrejurări au intervenit pentru el la sultan atât regele z Gustav Adolf, cât şi voievodul Vasile Lupu al Moldovei, pentru eaşezat a 5-a şi a 6-a oară în tronul patriarhal. Până la urmă însă a apuseană susţinută de latinofronii greci ca Kiril Kontaris şi a biruit; patriarhul Kiril Lukaris a fost arestat din ordinul mare-izir turc şi sugrumat de ieniceri la 7 iulie 1638. Dar prin jertfa sale, patriarhul Kiril Lukaris a făcut ca să naufragieze definitiv rile de ademenire ale Romei, precum şi cele ale calviniştilor. Oria patriarhului Kiril Lukaris biruia.

'rin acest „caz”, relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi au atins? A şi totodată declinul; interpretările unor apuseni că Ortodoxia înclinat spre Protestantism, etichetând-o ca „Ecclesia graeca luthe-ms”, s-au dovedit nedrepte. Biserica ortodoxă nu înclina nici spre icism şi nici spre Protestantism, cum o dovedesc sinoadele orto-din cursul secolului al XVII-lea.

'rin lucrarea Spătarului Nicolae Milescu: „Enchiridion sive Stella talis Occidentali splendens…”, publicată la Stockholm în 1667, nii catolici şi protestanţi erau lămuriţi asupra Ortodoxiei, în priând în problema Euharistică. Este drept că, în toiul frământărilor, L Koridaleu şi apoi ucenicul său Ioan Kariofil au fost acuzaţi de patriarhul Dositei de unele accepţiuni neortodoxe, dar acuzaţia a espinsă şi lucrurile lămurite, mai aies de teologii români, lavantul Dimitrie Cantemir, ajuns membru al Academiei de ştiinţe erlin în 1714, a rămas” credincios Ortodoxiei. Contactul cu Răsăritul ax fiind făcut de unii apuseni, interesul protestanţilor pentru Ortoa rămas treaz.

Vort und Mysterium-Brielwechsel zwischen den Tiibinger Theologen und dem rchen von Konstantinopel (1573-1581), Stuttgart, 1958; K. Rosemond, Cy-¦ucaris-Sermons (1598-1602), Edit. Brill, Leiden, 1974, 167; W. Bates. Cyril ris and his Coniession – an examination of an East-West debacle, în rn Churches. News Letter„.7O, 1974/5 p. 5-14; E. Benz, Endseiierwartungen en Ost und West, Freiburg, 1973, 266 p.; Idem, Wittenberg und Byzanz Ieremia II), ed. II, Munchen 1971, 300 p.; K. Rosemond, Patriarch Kyrill s und seine Begegnung mit dem Protestantismus des 37. Jahihunderts, Gottingen, 1970; H. Weber, Reformation, Orthodoxie und Rationalismus, ed. II, 3 vo: Stuttgart, 1966; I. Karmiris, Luther und Melanchthon ilber die orlhodoxe Kirche în „Kyrios„ VI, 1966, p. 169 ş.u.; Idem, 'Op9o8o5âa xaî TipoTEa-caMTiafio? Atena, 1937 ş ediţie nouă; G. A. Hatziantoniu, Patr. Kynllos Loukaris, Atena, 1954; E. Bem Die Ostkirche im Lichte der protestantischen Gcschichtsschreibung, Freiburg, 1952 G. Zacharides, Tăbingen und Konstantinopel, Gottingen, 1941; I. Papamihail, Kyril los Loukaris, Atena 1939; D. Mânu, Activitatea patriarhului ecumenic Ieremia I pentru întărirea Ortodoxiei, în „Glasul Bisericii„ XXXIII (1974) nr. 3-4, p. 328-338; I. I. Ică, Mărturisirea de credinţă a lui Mitrotan Kritopulos, Sibiu, 1972, p. 2: ş.u., 43-53; 97-103, cu bogată bibliografie; M. Şesan, Ortodoxia în iaţa Reforma ţiei şi Uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului„, VII (1962), nr. 3-6, p. 262-283; lderr Comenius şi românii, în „Mitropolia Ardealului„ IV (1959), nr. 3-4; p. 195 ş.u. Idem, Husiţii şi Ortodoxia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei„ XXXIV (1958), ni 3-4; p. 218-227; Idem, Comemorarea patriarhului Kiril La-aris, în „Mitropoli Ardealului„ III (1958), nr. 7-8, p. 574 ş.u.; Ş. Papacostea, Moldova în epora Reior mei, în „Studii de istorie„ 4, 1958; p. 55-78; Idem, în „Romanoslavica„ 'XV, 1967 p. 211 ş.u.; N. Chitescu, Ortodoxie şi Protestantism, în „Ortodoxia„, II (1950), nr 3; p. 383-439; Al. Ciurea, Mărturisirea de credinţă a Spătarului Nicolae Milescu în „Ortodoxia„ X (1958), nr. 4, p. 511-538; T. Bodogae, Din istoria. Bisericii Orto doxe de acum 300 de ani, Sibiu, 1945; P. Binder, Românii şi ReSorma în „Studii d limbă literară şi filologie„, III Bucureşti 1974; p. 209 216. Despre „teoria luterană cu privire la introducerea limbii române în Biserică şi respingerea ei vezi la M. Şesan, Die Siebenbiirgische Reformation und die rumăvjsche Orlliodoxie, în „Kirch im Osten”, voi. 18, Gottingen, 1975, p. 73-80, cu bibliografie la problemă; Iden Despre limba liturgică la români, în „Mitropolia Ardealului” XX (1975), nr. 1-2, ţ 24-28 cu amănunte; Idem, Ober die Bem! Ihungen um die Einluhrung der Volks sprache în die rumănische Kirche, „Festschrift Ed. Winter”, Berlin, 1966, p. 82-91 vezi şi E. Chr. Suttner, Der WiederholI von Reformation und Gegenreiormalion be den Rumănen Siebenburgens, în „Wurzburger Geschichtsblătter” 35-36, Wiirzburc 1974, p. 381-401; P. S. Episcop Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Clerici orto docşi ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, 1977, p. 13 ş.u.

Sinoadele ortodoxe din: Iaşi (1642), Constantinopol (1643) şi Ierusalim (1672). Mărturisirile de credinţă. Raporturi cu anglicanii*

Impresia pe care a produs-o drama patriarhului Kiril Lukaris (162 -1623; 1623-1633; 1633-1634; 1634-1635; 1637-1638) atât întn catolici şi protestanţi, cât şi în Biserica ortodoxă, a fost atât de puternică îneât a zguduit tot secolul al XVII-lea. Propaganda apuseană exploats pe de o parte, nenorocirea Bisericii greceşti, ajunsă jucărie în mâna sul tanului, iar pe de altă parte căuta să atragă privirile ortodoxe spre „sin gura salvare” care mai putea veni prin unirea cu Roma, mai ales că în tre aceste două Biserici ar fi existat o „concordie” şi „un consens per petuu”, cum scriau în cărţile lor Petru Arcudius în 1619, Leo Allatiu în 1648 şi – după 1650 – chiar janseniştii şi galicanii francezi în ce lebrele lor cărţi precum cea despre Perpetuitatea' credinţei, de Nicola Arnauld. În acelaşi timp însă protestanţii afirmau că episodul cu privir la Kiril Lukaris a fost o încercare greacă de apropiere de calvinism, cee ce este, desigur, fals. Ambele tabere căutau deci să atragă Biserica or todoxă de partea lor. Războiul de 30 de ani nu se terminase; în domeniu cultural el a durat mult peste anii 1648. De aceea se cerea neapăra luarea unei atitudini ortodoxe.

Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

A CIJN (JEA a. Sinodul de la Constantinopol (1638). Prima condamnare a turisirii atribuite lui Kiril Lukaris s-a-făcut în sinodul ţinut la Conitinopol, la 24 septembrie 1638, sub preşedinţia patriarhului latinot Kiril II Kontaris (1633; 1635-1636; 1638-1639), de faţă fiind şi iarhii: Mitrofan Kritopulos al Alexandriei şi Teofan al Ierusaliui, împreună cu -20 de mitropoliţi şi 20 de arhimandriţi, egumeni iari demnitari bisericeşti. Sinodul a condamnat atât opera, cât şi pe >r, mai ales că preşedintele sinodului îi fusese rival. De notat este ui că la această condamnare s-a asociat însuşi prietenul şi succesosău la Alexandria, Mitrofan Kritopulos (1636-1639).

Se observă deci că lucrurile nu erau precizate deplin: unii dintre rhii ortodocşi erau de părere că, sub influenţa iezuiţilor şi a presiu-duşmănoase făcute de Kiril II Kontaris, sinodul din 1638 mersese i departe atunci când a condamnat şi persoana lui Kiril Lukaris, pe cei mai mulţi îl ştiau ortodox. Iar pe de altă parte, defecţiunile copului ucrainean, Meletie Smotriţki, ca şi faptul că papaliştii răs-leau între ruteni un catehism catolic (1632), iar în Ardeal calviniş-ipăreau, la 1640, un catehism calvinesc, l-au îndemnatpatriarhul; enie de Constantinopol să convoace în mai 1642, la Constantinopol, iinod de 45 ierarhi şi alţi clerici, care au condamnat numai „Mărtu-ea” atribuită lui Kiril Lukaris, capitol cu capitol. Sufletul sinodu-a fost marele predicator Meletie Sirigul (1586-1664). În redactarea esului verbal al şedinţei sinodului sunt înşirate, pe lângă cele 32 de iituri greceşti, şi 5 ale delegaţilor români şi 8 ale delegaţilor ucraiierarhi şi dascăli, care au participat apoi, în toamna aceluiaşi an, inodul de la Iaşi. Dar, întrucât aderaseră toţi la hotărârile redactate Meletie Sirigul, acesta le-a intitulat, în gramata tipărită, în numele elor sinoade.

B. Sinodul de Ia Iaşi (1642) pregătit prin înţelegerea dintre miolitul Petru Movilă (1633 – -j- 22 dec. 1646) şi domnitorul Vasile u (1634-1653) s-a întrunit în toamna anului 1642 (6 sept. – 27 oct.) iserica „Sfinţii Trei Ierarhi”. Participau şi acum reprezentanţii cetrei ramuri ortodoxe europene pentru condamnarea „Mărturisirii do-lukariene” – patriarhul Kiril Lukaris fiind scos din cauză – nurne: dintre greci, mitropolitul Porfirie de Niceea şi „dascălul” îtie Sirigul (1586-1664), predicatorul Marii Biserici, socotit cel de seamă teolog grec din secolul său; dintre ucraineni, rectorul iţei Academii teologice din Kiev, însoţit de Iosif Kononovici Gar-i, Isaia Trofimovici Kozlovski şi Ignatie Xenovici Staruşici, egumeni nor mânăstiri; din partea Bisericii Moldovei, rectorul colegiului i: Sofronie Pociaţki.

Menţionăm că unii istorici şi teologic români şi străini contestă iciparea mitropolitului Varlaam al Moldovei (1632-1653) şi a: opilor de Roman, Rădăuţi şi Huşi la sinodul de la Iaşi din 1642. I se exclude participarea ierarhilor moldoveni la sinodul de la Iaşi 1642, într-adevăr el n-ar mai putea fi socotit „sinod”, deoarece, în t caz, printre participanţi nu se va fi aflat decât un singur ierarh: ii mitropolit Porfirie al Niceei, delegatul Patriarhiei Ecumenice, iar un sinod nu se poate întruni doar cu un singur ierarh care şi acela, cazul de faţă, nu era titular activ ci în retragere.

După părerea D-lui Prof. Al. Elian, „Nu a asistat la lucrări n unul dintre ierarhii moldoveni (de la Iaşi, Roman, Rădăuţi, Huşi), ci greşit mai cred unii cercetători (!) -¦ spune Domnia sa – pentru nu a fost vorba, decât de ceea ce am numi azi o reuniune de expe în probleme de care erau direct interesate numai cele două părţi: Kieşi Constantinopolul. Izvoarele contemporane, de altfel, nu lasă nici fel de îndoială în această privinţă”. Era, de fapt, „o conferinţă teologic (Prof. Alex. Elian, Cuvânt înainte la traducerea „Mărturisirea de ci dinţa a Bisericii ortodoxe” (1642), Bucureşti, 1981, p. 7).

Cu toate acestea, D-l Prof. Al. Elian însuşi, într-un studiu anteri< afirmase că „va numi această reuniune sinod, motivat de importanţa] reală în istoria mai nouă a Bisericii Răsăritene” (Contribuţia greceas la Mărturisirea Ortodoxă„, în „Balcania”, V (1947), p. 82).

Nouă însă ni se pare incredibil şi imposibil faptul ca ierarhii mc doveni, care erau şi gazde, să nu fi participat – măcar din politeţe la această aşa-zisă „conferinţă teologică”, cel puţin în şedinţele pi na; re – cum am zice noi astăzi – când se vor fi inaugurat şi apoi vor fi încheiat lucrările, arătându-se motivele întrunirii şi apoi, la sfârş prezentându-se concluziile şi hotărârile. Pe de altă parte este greu ¦ admis că în discutarea acestei Mărturisrii şi a problemelor ei er. „direct interesate numai cele două părţi: Kievul şi Constantinopolu iar românii n-ar fi fost interesaţi, mai ales că un român, Petru Mov: era autorul ei, în versiune latină. Fără îndoială deci, această întruni poate fi considerată şi numită un adevărat sinod panortodox, chiar da documentele vremii nu vorbesc de aşa ceva.

De altfel cei mai mulţi istorici şi teologi admit participarea iera hilor moldoveni la Întrunirea de la Iaşi din 1642 alături de ceilalţi del gaţi ai Patriarhiei Ecumenice – printre care se afla fostul mitropo Porfirie al Niceei – şi de delegaţii mitropoliei Kievului, care nu ave; rangul de episcopi dar îl reprezentau pe mitropolitul Petru Movilă, felul acesta întrunirea poate fi considerată sinod.

Biserica Ungrovlahiei n-a participat, raporturile politice nefiii atunci favorabile. Nu se cunoaşte motivul pe-tru care Petru Movi nu a participat, deşi fusese la Iaşi mai înainte şi a mai venit şi du; aceea (la nunta fiicei lui Vasile Lupu), mai ales că el alcătuise aceas Mărturisire şi o discutase la Kiev cu sinodul mitropoliei sale la 8 seţ 1640. Sinodul de la Iaşi a dezbătut şi a tradus în acelaşi timp aceas Mărturisire în greceşte prin Meletie Sirigul care fixă temeinic punct de vedere al Bisericii Ortodoxe, atât faţă de Protestantism cât şi fa de Catolicism.

Delegaţii au căzut de acord asupra punctelor controversate din Mă turisire, hotărând, potrivit învăţăturii ortodoxe, că nu există un 1 intermediar, echivalent purgatoriului catolic, chiar lipsit de focul c răţitor, pentru sufletele trecute din viaţă. Cu privire la momentul < prefacere a Darurilor în Sfânta Euharistie, au hotărât că aceasta a loc prin rostirea rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt, adică pr epiclesa euharistică.

De aceea, prin aprobarea pe care o primi apoi în sinodul din Con-inopol, din 11 mai 1643, sub conducerea patriarhului Partenie I Dnstantinopolului (1639-1644), Mărturisirea mitropolitului Petru lă al Kievului a primit în traducerea grecească titlul: 'Op665o|? O yta T7j? XaOoXixfj? Xai îitosToXix'yj? 'ExxXiaâa? TTJ? 'AVOCCOXTJC, fiind socotită itoare pentru tot creştinul ortodox.

Sotărârea a fost semnată în anii următori de cei trei patriarhi ai ritului: Ioanikie al Alexandriei (1645-1657), Makarie al Antiohiei -1672) şi Paisie al Ierusalimului (1645-1660), astfel încât ea deoficial Mărturisirea de credinţă a Bisericii Răsăritului. În sinodul Constantinopol din 11 mai 1643 s-a condamnat doar Mărturisirea persoana lui Kiril Lukaris.

: Sinodul de la Ierusalim (1672). Dar protestanţii continuau să problema. Tipăriseră în traducerea neogreacă. Noul Testament, pe îl răspândeau printre ortodocşii greci săraci, reuşind chiar să con-ască pe unii. Chiar ambasadorul catolic al Franţei, Olier de Nointel) logii anglicani i-au presat pe patriarhii greci cu fel de fel de în-ri, mai ales despre chestiuni controversate (prefacerea euharistică, îsă, primat etc.). De aceea patriarhii orientali, împreună cu alţi 40 de ierarhi, au în ianuarie 1672 un alt sinod la Constantinopol, în care la fel au amnat Mărturisirea zisă lucariană şi răspunsul patriarhilor a fost is mai apoi ruşilor şi anglicanilor împreună cu Mărturisirea in-ată Pavăza Ortodoxiei a patriarhului Dositei al Ierusalimului, sta mai ţinu, în 26 martie 1672, un sinod la Ierusalim, cu ocazia rii bisericii Naşterii Domnului în Betleem la care au participat s episcopi, printre ei şi cei patru patriarhi ai Răsăritului, spre a î răspuns nedumeririlor exprimate de polemica jansenisto-calvinista i'ranţa, polemică în care era amestecată şi credinţa ortodoxă. Con-ând punct cu punct cele 18 articole ale Mărturisirii pseudo-lucaprin lucrarea originală a patriarhului Dositei, intitulată „Pavăza loxiei”: 'Aoicl? 'Op6oooLta<; sinodul întărea iarăşi, prin cele 69 de turi ale sale, poziţia ortodoxă.

— A mai ţinut în prima săptămână a postului Paştelui din 1691, la tantinopol, ¦ de către patriarhul Kalinic II (1689-1693) încă un sinod ire a fost condamnată învăţătura protestantă care circula printre t ortodocşi din Constantinopol şi din alte părţi, anume: credinţa cal-antă despre prefacerea euharistică atribuită pe nedrept teologului

Kariofil (f 22 sept. 1692) care şi-ar fi însuşit-o în timpul şederii

1625 în oraşul Helmstedt, în Germania.

Mărturisirile de credinţă din sec. al XVII-lea

3upă Simbolul niceo-constantinopolitan din 381, prima Mărturisire edinţă aparţine patriarhului ecumenic Ghenadie al Il-lea Scholarios -1456; 1462-1463; 1464-1465), primul patriarh ecumenic după irea Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453. Ea a fost usă în 1456, în urma celor trei vizite făcute patriarhului la reşedinţa sa din mânăstirea „Pammakaristos” – a „Prea Fericitei Fecioare din Constantinopol” de însuşi sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481)

După cele trei convorbiri avute cu patriarhul, sultanul i-a cerut să-i expună în scris pe scurt principalele învăţături ale credinţei creştine, în acest scop, patriarhul a compus o scurtă, dar o precisă Mărturisire de credinţă, sub titlul: Tlepl irfi 6800 fâjî awTTjpia? *: Sv avOpcbucov = Despre calea mântuirii oamenilor, împărţită în 12 articole de credinţă dupî numărul celor 12 apostoli, numită mai târziu Mărturisirea de credinţă c patriarhului Ghenadie. În ordinea cronologică, ea este socotită cea dintî: scriere simbolică a Bisericii ortodoxe după Simbolul niceo-constantinopo-litan. Ea este concepută pe baza unor principii dogmatice largi, pe deasupra disputelor şi controverselor dintre Ortodoxie şi Catolicisrr – Protestantismul încă nu apăruse – întrucât se apropie de modul d (gândire al Sfinţilor Părinţi şi de hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice. Ea face parte dintre Mărturisirile secundare ale Bisericii Ortoj doxe. (Vezi pe larg: Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Mărturisirea de credinţa a patriarhului ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios, în „Ortodoxâa>J XXXVI (1984), nr. 4, p. 462-499).

În legătură cu dorinţa de cunoaştere reală a doctrinei ortodoxe, se colul XVII a lăsat o serie de expuneri de credinţă, unele personale, cun este aceea a lui Mitrofan Kritopulos, ajuns apoi patriarh al Alexandrie (1636-1639), şi celelalte sinodale, ca cele de la Iaşi (1642) şi Ierusalir (1672), care sunt socotite, de majoritatea teologilor ortodocşi şi apusen cărţi simbolice ale Bisericii ortodoxe, deşi acest termen este improprr pentru ortodocşi.

A. Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos (1625) este rodul studiild făcute de el timp de 10 ani în Anglia, Elveţia şi Germania (1617-1626J unde fusese trimis de Kiril Lukaris. Rugat de teologii din Helmstecj

(mai 1625) să expună doctrina ortodoxă, pe care o vedeau deosebită î multe privinţe de a lor – neînţeleasă de protestanţi şi batjocorită cU romano-catolici – Mitrofan a expus, în 23 de capitole, învăţătura ortd doxă, în duh irenic, fără a combate prea mult părerile protestante da spre caracterul invizibil al Bisericii şi mai ales despre numărul Taineloj

Ca să găsească o apropiere faţă de ei, Mitrofan afirma că unele Tain sunt indispensabile: Botezul, Pocăinţa, Euharistia, în timp ce Mirungere

Hirotonia, Nunta şi Maslul sunt benevole, afirmaţie total greşită di punct de vedere ortodox. Pentru aceasta, unii îl acuză pe Mitrofan c protestantizant.

B. „Mărturisirea Ortodoxă” a mitropolitului Petru Movilă, cor pusă în limba latină, avea formă de catehism după model apusean, (161 întrebări şi răspunsuri, se împarte în trei părţi: prima, „Despre cr dinţa”, explică crezul; a doua, „Despre nădejde”, explică „Tatăl nostn şi „Fericirile„, iar a treia, „Despre iubire„, explică Decalogul. E dre că în prima redactare s-au observat în ea influenţe din teologia se lastică (materie, formă, intenţie, parte esenţială şi neesenţială a Tainele termenul „concupiscentia„ şi mai ales prefacerea euharistică prin „lui mâncaţi” şi nu prin epiclesă, în fine o doctrină similară purgatoriuk dar au fost corectate, în redacţia greacă, de către Meletie Sirigul.