Ioan Ramurean Si Milan Sesam

; m exagerat) şi ieniceri, care formau forţa principală a statului. Ab-

; ismul sultanilor, alimentat de certurile interne de harem şi mai de faptul că statul turc n-avea caracter naţional, elementul 'turc ţările pe care le stăpânea fiind doar o pătură suprapusă de func-

:'ri şi de guvernatori de ţinuturi şi de provincii (beglerbeg, sangeac ia), cu poftă de îmbogăţire, de corupţie şi de nesupunere, sunt nucâteva din cauzele care explică stagnarea şi apoi decadenţa puterii ane. Singură instituţia marilor viziri, ca auxiliari şi regenţi ai sului, a ţinut la o înălţime oarecare puterea statului şi a sultanilor slabi, care adeseori se întâmpla să fie executaţi sau depuşi de câte icoală a ienicerilor. Astfel de viziri capabili au fost în sec. XVII amilia marilor viziri KSpriili, dar cu timpul şi aceştia au decăzut, ales în sec. XVIII, când numirea beilor şi voievozilor în provincii ceau numai cu peşcheşuri şi cu pungi de galbeni.

Cuceriri turceşti se înregistrează şi după 1566: Ciprul în 1571, 'ia (Gruzia, Iviria) în 1585, Podolia şi Ucraina în 1672, dar după începe seria înfrângeriâor. Kievul trebuie să fie cedat ruşilor. Aseâereuşit al Vienei (1883-1686), unde armata ienicerilor a fost greu tă de Jan Sobiesţki (1674-1696), regele Poloniei, a fost al doilea îl al slăbirii. De acum au căzut rând pe rând sub loviturile marelui al austriac Eugeniu de Savoya: Ungaria, Transilvania, Belgradul; cuceresc Azovul. Prin pacea de la Karlovitz din 26 ianuarie 1699 na Poartă recunoştea trecerea Ungariei, Croaţiei, SJovaciei şi ilvaniei sub stăpânirea Imperiului habsburgic.

Anatul ajunge sub stăpânirea Austriei prin pacea încheiată la 21

1718 la Passarowitz (Pajarevac). Dar veacul al XVIII-lea nu mai strează succese prea mari nici din parteacreştinilor şi nici a turCreştinii erau şi acum prea dezbinaţi ca să poată distruge pe

Veacul întreg era plin de hărţuieli dintr-o parte şi din alta. Ţăimâne – unde turcii îşi făceau jocul cu ajutorul fanarioţilor – t îndeosebi teatrul de operaţii al acestor hărţuieli. Acum se iveşî un puternic ajutor în statul ortodox rus.

În 1500 statul rus era abia închegat. Cuceririle marelui Ivan al (1462-1505) în principatul Novgorod şi de Tver şi mai ales lupta 80, de pe râul Ugra, care a dus la eliberarea de jugul tătăresc, nceputuri promiţătoare. „Adunarea” sau înjghebarea statului rus susţinută şi de urmaşul său, Vasili III (1505-1533), care adaugă; putul sec. XVIII cnezatele Paskov şi Riazan, precum şi ţinutul isk. Puterea marelui cneaz creştea. Călugărul Filotei scria într-o re către marele cneaz: „Moscova e marea succesoare a marilor e ale lumii. Prima Romă a căizut sub „păgâni„, a doua Romă mtinopolul) a căzut sub turci. Moscova e a treia Romă, iar a „tu va mai fi”. Sentimentul de mândrie şi încredere în viitorul ca proteguitoare a creştinătăţii a fost alimentat şi de căsătoria lui I cu Sofia Paleologina, nepoata împăratului Constantin XI Dragases (1448-1453), eroul care murise apărând zidurile Bizanţului. Profesorii, arhitecţii, artiştii, inginerii şi teologii aduşi de ea din Constan-tinopol şi din Italia.

— Căsătoria se făcuse cu intenţii unioniste, prin intermediul papei şi al Veneţiei – au dat noului stat şi mai multă strălucire. De acum încolo patriarhi, episcopi şi călugări greci vor veni după milostenie la Moscova şi printre credincioşii ei, ducând până departe faima evlaviei pravoslavnice. Trăirea sub jugul tătăresc a lăsat urme şi în viaţa spirituală şi bisericească a Rusiei şi ele îşi au importanţa loi în dezvoltarea statului şi a Bisericii.

Nici cuceririle de la Baltica şi de la Caspica ale Iui Ivan IV cei Groaznic (1533-1584, ţar din 1547) n-au reuşit însă să scoată statul rus, condus de acum de un „ţar” (1547), din izolarea şl atmosfera Iu: medievală, cu toate că noul suveran a căutat legături comerciale ci; unele puteri apusene. Reforma socială a lui şi a fiului său Feodor Iva-novici (1584-1598), prin care poporul a ajuns în şi mai grea robie imprimă vieţii un caracter autocrat şi mai pronunţat. A venit „epocî tulburărilor” dintre 1598-1613, când, în urma stingerii dinastiei Ruric polonii catolici voiau să „occidentalizeze” Rusia, pentru ca suferinţei-: poporului să ajungă de nesuportat. Dinastia Romanovilor care a condu: Rusia din 1613 n-a mai fost mai umanitară, dar a fost mai disciplinată mai statornică. Statul rus creştea. Anul 1662 a adus în braţele Moscove pe cazaci şi ucrainienii asupriţi de polonii catolici, după ce parte din Siberia şi din posesiunile asiatice erau cucerite după 1581. Stăpânirea s” baza tot pe nobilime şi pe o parte din burghezie. Se fac reforme politice culturale şi bisericeşti pe vremea ţarilor şi a primilor patriarhi, dar îr fond statul rus era tot feudal-iobag. Boierii stânjeneau în mare măsurî puterea ţarului. De această situaţie s-a folosit Petru cel Mare pentru realiza reformele sale şi a transforma Rusia patriarhală într-o Rusie modernă, tot despotică, dar puternică (1682-1725).

Inspirată de Apus, dar nu ca o imitaţie servilă, ci originală, genială opera lui Petru cel Mare a suferit toate greutăţile legate de o astfel îndrăzneală. Cucerirea Azovului în 1695 cu vapoare făcute sub inspiraţia şi supravegherea sa, biruinţa strălucitoare asupra suedezilor la Pol tava (1709), ca şi succesele militare de la Marea Caspică şi din Persiî l-au făcut popular în faţa contemporanilor care nu puteau înţelege p< acest „Antihrist” sau „neamţ rătăcit” care strica rânduielile vechi, da: care clădeşte şcoli, spitale, reformează alfabetul, călătoreşte în străinăta te, unde e ales membru al Academiei din Paris.

Stăpân de la Baltica până la Kamceatka şi din Oceanul îngheţat pân. În inima, Asiei şi în sudul Caspicei, statul rus se bucura acum de ui prestigiu cu care putea impresiona şi pe sultanul turc. Iată deci izvoru războaielor ruso-turce din sec. al XVIII-lea. Crimeea a fost între ulti mele cuceriri făcute în 1783 de statul rus sub Ecaterina a Ii-a (1762- 1796). Dar încă Petru cel Mare scria în 1700 într-un memorandum sul tanului, plângându-se de asupririle religioase, naţionale şi sociale al popoarelor ortodoxe din Balcani: greci, bulgari, albanezi, sârbi şi români Proclamaţii răspândite în toată lumea denunţau islamizarea forţată inilor, masacrarea de către başbuzuci a populaţiei, care nu mai pu-juporta impozitele enorme ale funcţionărimii otomane decăzute.; aceste fapte au fost folosite de ţarii şi ţarinele ruse din sec. XVIII u ca Rusia să impună turcilor dreptul său de protectoare a creş-ir şi desigur cu rezultate politice. Pacea de la Cuciuc-Cainargi) şi tratatul de la Iaşi (1791), încheiate în urma unor războaie sân-ise ruso-austro-turce, recunoşteau Rusiei într-adevăr dreptul de ctoare a creştinilor din Imperiul turc. De atunci, pe faţă, Rusia a ţinut tot timpul, între popoarele ortodoxe din Balcani, o atmosfe-revolte împotriva turcilor.

M. Costa de Beauregard, I. Bria. De Foucauld, L'Orthodoxie hier et demain, 1979; Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 3656, Bucureşti, 1978; inciman, The iall of Constantinopole, Cambridge, 1965, traducere română de ian, Bucureşti 1971; H. Ahrweiler, L'ideologie politique de I'empire byzantin, 1975; G. Zoras, Peri ton haălosin tis Konstantinupdleos, Atena, 1959, cu ac->e „plângeri”; Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, traducere română, Edit. Ică 1976, 446 p.; H. Inalcik, The Ottoman Empire (1300-1600), Londra, 1973,; P. Wirth, Istanbul, das vierte Rom, în „Aufstieg und Niedergang der ro-¦n Welt”, voi. 3, Berlin-Vest 1973; V. L. Tapie, Monarchies ct peuples du e, Ed. Fayard-Paris, 1969, 493 p.

Th. Papadopoulos, Studies and documents relating to the history ol the Greek Î under turkish domination, Bruxelles, 1952; Fr. Heiler, Die Ostkirchen, Miin-iasel, 1971; E. von Ivanka-J. Tyciak şi colab., Handbuch der Ostkirchenkunde, dcrf-Patmos, 1970, 800 p.; T. C. O. Brien, Corpus dictionary ol easlern Churches, igton, 1970, 840 p.; B. Spuler, Die morgenlăndischen Kirchen, Miinchen, 1964, itinuări; Idem, Handbuch der Orientalistik, Miinchen, 1961; E. Benz, Geist und der Ostkirche, Hamburg, 1957; G. Wunderle, Das geistige Antlitz der Ost-Wurzburg, 1949; R. Janin, Ies Eglises separees d'Orient, ediţie nouă, Paris, B. H. Tatişcev, Istoria Rossiiskaia, 3 voi. Moscova-Leningrad, 1962. Vezi şi nciman, The Great Church în captivity (1453-1821), Cambridge, 1968, şi în; re germană, Miinchen 1970; Pantazopoulos B., Church and law în the Balkan ila duringthe Ottoman mie, Thesalonike, 1967; Chrys, Papadopoulos, 'Op865oSo„ Ux-rj 'ExicXT] a (a Athena, 1954; Zakynthios D., 'Toopxoxpaxia Athena, 1954. Iorga, Byzance apres Byzance, Bucureşti, 1935, reeditată 1972; Idem, Histoire its balcaniques, Paris 1925; Idem, Geschichte des Osmanischen Reiches, voi. Eipzig, 1907; M. Dan, Un stegar al luptei antiotomane, Iancu de la Hune-Ed. Militară 1974, 195 p. Pentru întreaga perioadă vezi: M. Şesan, Die ortho-lirche (1053-1968), în „Le Monde Religieux„, nr. 30, Lausanne-Lezay, 1969, p. ' cu bibliografie; Idem, Biserica ortodoxă în secolele XV-XV/7, în „Mitro-irdealului„, VIII (1963), nr. 11-12, p. 857-876 şi Biserica ortodoxă din sec. 'ână azi în „Mitropolia Ardealului„ IX (1964), nr. 1-2, p. 38-55; T. M. Po-Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului sub turci, „Ortodoxia” V nr. 3, p. 381-437; Manual de Istoria bisericească universală, voi. 2, Bucu-956, p. 276-341 cu bibliografie mai veche; Eus. Popovici, Istoria bisericească alâ, Ed. II, voi. 4, Bucureşti, 1928, p. 275 ş.u. pentru toate problemele; N. anu, Le monde ottoman des Balkans (1402-1566), Londra, 1976, 340 p. M. Chatziphotis, Byzance et Eglise, Atena, 1978; A. Ducellier, Le drame de? Hachette, Paris, 1976, 318 p.; Mi trop. Maxim de Sardes, Le pa'. Riarcat oecu-e dans l'Eglise Orthodoxe, ed. Beauchesne, Paris, 1975, 422 p.

Situaţia Bisericii Ortodoxe în Imperiul otoman. Reforma patriarhului Samuil I *

După ocuparea Constantinopolului la 29 mai 1453 şi după zilele de jaf, sultanul a cerut grecilor să-şi completeze scaunul patriarhal, care era vacant. A fost ales vestitul teolog şi filosof Gheorghe devenit în călugărie Ghenadie Scholarios (1454-1456; 1462-1463-; 1464-1465). Sultanul a confirmat alegerea după ceremonialul vechi după care i-a dat şi un firman, garantându-i, lui şi clerului, libertate de cult, scutire de orice dări, biserici proprii şi urmaşilor cheile Fanarului, noul sediu patriarhal, pentru slujbele din săptămâna Patimilor şi din zilele Paştilor, când unele servicii divine se săvârşeau noaptea. I-a~dat şi jurisdicţia deplină şi în afaceri civile (proprietăţi, moşteniri, organizaţie şcolară etc), afară de cazurile penale grele, şi a fost făcut „etnarh”, adică conducătorul religios şi politic al creştinilor ortodocşi din Imperiul otoman.

Dar, potrivit cu concepţiile religioase şi politice ale Islamului, în care statul şi religia se acopereau şi se confundau, sultanul şi funcţionarii lui conduceau, judecau şi administrau în numele aceloraşi prescripţii religioase ale Coranului. In modul acesta, procedura prin care „reglementau” situaţia creştinilor este uşor de înţeles. Nu se admitea o organizaţie politică independentă pe teritoriile cucerite, ci interesau tributul şi veniturile noilor provincii supuse. Chiar şi Coranu' prevedea că cine este leal şi plătea obligaţiile faţă de stat nu putea fi constrâns să-şi părăsească credinţa. Deci instituirea unui organ de ordine şi de legătură cu noii supuşi, organ pe care turcii să-1 poată uşor controla şi despre care ştiau din experienţa şi contactul de până acurr că reprezenta o mare forţă în viaţa creştinilor, nu putea fi decât logid şi folositoare.

A. Lucrurile însă n-au decurs aşa. Însuşi patriarhul Ghenadie Scholarios s-a retras în 1465 Al treilea urmaş al său, Ioasaf (1465- 1466), a fost batiocorit de sultanul Mahomed II (1451-1481) îi 1474 ¦: i s-a tăiat barba pentru că n-a aprobat un divorţ al unui vă: al sultanului, Gheorghe Amiruţis, prin căsătoria căruia se urmăreai scopuri politice, De multe ori erau de vină şi unii greci prin intriga corupţia, arghirofilia şi pofta lor de mărire.

Se ştie că prin 1466, greci din Trebizonda au oferit sultanului peş cheş 1000 de taleri pentru a fi numit patriarh Simeon I de Trebizond 1466-1467; 1471-1472; 1482-1486, candidatul lor. Peste câtva timp partida opusă a oferit 2000 de taleri, pentru a fi numit, pentru câtev luni, Marcu II (1466-1467), un cunoscut luptător antiunionist. Pe lâng sultan, s-au oferit cu timpul şi vizirului şi altor meghistani sume td mai mari. Dar patriarhia era săracă, chiar dacă patriarhului îi erau sţj puse toate mitropoliile provinciilor nou cucerite din Bulgaria şi Serbii Nici darurile şi milosteniile strânse din Ţările române, din Rusia Ucraina, unde colindau patriarhii şi călugării pentru susţinerea triarhiei Ecumenice, nu ajungeau. Sistemul se practica şi în provinci

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Unde la treapta de mitropolit nu se ajungea decât tot prin coruperea guvernatorilor.

Dar, cu toate aceste scăderi administrative, credinţa ortodoxă nu era deloc atinsă, căci se credea ferm în parusia Domnului Iisus Hristos pentru anul 7000 (1492). De aceea patriarhul ecumenic Simeon I a ţinut un sinod interortodox la Constantinopol, în 1483, pentru a anula oficial şi a declara neavenită din capul locului pretinsa „unire” de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), ca astfel să nu apară ortodocşii în faţa Mântuitorului ca trădători ai credinţei ortodoxe, singura mântui-ioare. Această tărie s-a manifestat chiar şi după ce a trecut „sorocul” ie 7000 (1492), anii şi istoria continuând cu greutăţile lor.

În această situaţie grea, patriarhii erau schimbaţi des, îndeosebi în ec. XVII, încât deseori, într-un singur an păstoreau câte trei titulari, iecare doar câteva luni. Între 1450-1800 au activat 70 de patriarhi de proape 150 de ori. Numai între 1620 şi 1700 s-au schimbat de peste 0 de ori. Ceea ce a fost mai tragic era faptul că mulţi din aceşti ie-whi n-au murit de moarte naturală.

Ceea ce a înrăutăţit şi mai mult lucrurile a fost războiul religios

2 treizeci de ani din 1618-1648 dintre catolici şi protestanţi, mai precis ntre iezuiţi şi calvinişti care şi-au transportat acţiunile din Apus în ăsărit, pe teritoriul patriarhiilor ortodoxe. Catolicii erau susţinuţi de aţele catolice Franţa şi Austria, iar calviniştii de ambasadele: engleză, andeză sau de misiuni elveţiene. Ambele partide foloseau orice mijace care le stăteau la îndemână pentru a atrage pe ortodocşi de partea

: In acest cleşte diplomatic şi misionar a fost strivit unul din cei ii mari patriarhi ortodocşi: Chirii Lukaris (1620-1638, cu cinci întreaeri), sugrumat în 1638 de ieniceri, la intriga iezuiţilor, şi aruncat în

3le Bosforului la 20 iunie 1638.

Desigur că nici intrigile „fanariote”, nici uneltirile iezuite sau cal-iste nu pot explica numai ele starea deplorabilă şi mizeria în care se Î Biserica ortodoxă de sub stăpânirea otomană. Cea mai mare vină e tot asupra sistemului de dominare musulmană ajunsă într-o destrame şi în abuzuri tot mai mari. Domnia banului, a haremului, a lipsei iisciplină în armată şi în administraţia provincială, unde clefţii (hoţii). Martolii greci şi macedoneni, sau uscocii sârbi începuseră să se tre-; că şi să acţioneze cu arma în mână, a creat astfel de stări, încât e de are că s-au mai păstrat totuşi treze aceste popoare cu credinţele şi eiurile lor.

De la o vreme, ele s-au obişnuit cii asupritorii şi au început chiar i creeze situaţii în cadrul statului islamic, care aprecia şi căuta ţa de carte şi diplomaţia dragomanilor greci, vitejia amartolilor şi a uscocilor sârbi şi macedoneni, care au ajuns între 1580 şi 1700 să eze aproape singurele garnizoane armate în oraşele din vestul şi ui Balcanilor.

A.şa s-a creat, rând pe rând, o burghezie autohtonă care sprijinea ridicarea culturală şi politică a popoarelor respective. Mult a în-at, de pildă, opera negustorilor macedoneni şi fanarioţi pentru ierea Bisericii şi şcolilor lor, încât aproape nu există, în sec. XVIII, că ori şcoală în oraşele din Serbia, Ungaria, Transilvania şi în aite regiuni, care să nu fi fost făcute şi susţinute de negustorii câoneni, după cum în insulele greceşti, în Constantinopol şi în Aten^ întâineau aproape peste tot binefacerile fanarioţilor îmbogăţiţi prin şi prin alte căi.

În felul acesta stăpânirea turcă n-a mai părut atât de grea decâj cazuri speciale, când în Albania, în Bosnia, în Rumelia, în Creta şi ales în Asia Mică, în Armenia şi pe teritoriile celorlalte patriarî„ s-au făcut islamizări forţate. „Darea sau birul sângelui”, cum se nuj recrutarea copiilor creştini din ţările ortodoxe, spre a fi islamizaţj crescuţi în disciplina aspră, militărească a ienicerilor, instituită în de sultanul Murad al II-lea (1421-1451), practicată de turci secole rândul, a fost una din cele mai crude şi mai condamnabile măsuri, poarele ortodoxe din Balcani, greci, albanezi, sârbi, bulgari şi ror au fost puse astfel în situaţia tragică de a contribui la nimicirea prin propriii lor copii. Intervenţiile în favoarea creştinilor şi provocă^ la răscoale, făcute în mijlocul popoarelor din Balcani, îndeosebi de Ri ortodoxă, s-au soldat adeseori cu masacrări sau islamizări în ma Astfel de cazuri au fost mai dese numai spre sfârşitul sec. XVIII, cî| într-adevăr, începuse să se înstăpânească debandada în unele provii de graniţă ale Imperiului turc (Aii Paşa în Macedonia, Pazvantoglu lâr Vidin şi alţii în Anatolia).

B. În privinţa organizaţiei interne a Bisericii sub turci, se obsenj în primul rând, o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Ce stantinopol faţă de ceilalţi patriarhi ai scaunelor apostolice din Răsar' care adeseori stăteau mai mult în capitală din pricina grelei situa financiare sau a asupririlor şi mai mari în Alexandria, Antiohia şi ¦Ierusalim. Totuşi se întâlnesc şi în aceste centre figuri însemnate ierarhi, cum au fost, de pildă, în Alexandria: Silvestru (1569-15L şi Meletie Pigas (1590-1601), apoi Gherasim I (1620-1636), Gherj sim II (1688-1710), Samuil Kapasulis (1710-1723), activi cu toţii tărâm gospodăresc, pastoral şi cultural. În Antiohia s-au impus patr arhii Ioachim V (1581-1592) şi Macarie III (1647-1672), cunosc^ prin călătoriile sale în ţările ortodoxe, pe care le-a descris fiul sa arhidiaconul Paul de Alep. In fine, pe scaunul de la Ierusalim era mari ierarhi, luptători contra propagandei iezuite: Teofan II (1608-1644), Nectarie (1661-1669), Dositei II Notară (16S9-1707) şi nepotij său, Hrisant Notară (1707-1731), aceşti trei, activi între 1660 şi 1713 sprijiniţi toţi de „Frăţia Sfântului Mormânt”, un comitet restrâns ierarhi şi călugări, militau de secole pentru apărarea Sfântului Mormânj Desigur însă cea mai mare contribuţie în susţinerea lor se datora milos teniilor din partea Bisericilor română şi rusă. Bisericile Arhiepiscopie de Cipru, Sinai şi Biserica Georgiei erau autocefale, dar situaţia lor erj la fel de precară ca şi a patriarhiilor.

În Patriarhia din Constantinopol (cu sediul până la 1452 în biserica Sfinţilor Apostoli, apoi, între 1453 şi 1587, în mânăstirea Pammakaj ristos = a Prea Fericitei Fecioare şi în palatul şi biserica voievoziloJ români „Vlah Serai”, iar din 1600 în biserica Sf. Gheorghe din Fanar) j cei mai importanţi ierarhi după Ghenadie Scholarios au fost:

Nifon II (1486-1488; 1497-1498; 1502) care, fiind chemat în Ţara nânească în primăvara anului 1503 de domnitorul Radu cel Mare 5-1508), a reorganizat între anii 1503-1505 mitropolia Ungro-dei. El a murit în 11 august 1508 în mânăstirea Dionisiu din MunAthos, unde se retrăsese după 1505. Patriarhia Ecumenică 1-a trecut îndul sfinţilor; Ioasaf II (1554-1565), ctitor al clădirilor patriarhale, mia II (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595), cunoscut prin co-londenţa cu protestanţii din Tubingen, prin lupta contra Simoniei, i participarea la reforma calendarului şi prin înfiinţarea Patriarhiei; în 1589. In sec. XVII este de pomenit Kiril Lukaris, om cult şi v îndeosebi împotriva propagandei iezuite în Polonia, în ţările române î cele şase păstoriri la Constantinopol, care l-au costat pină la urmă a. In veacul XVIII, cel mai cunoscut ierarh de Constantinopol a fost îuil I Hangeris, care a păstorit de două ori (1763-1768; 1773-1774) are a lăsat un regulament nou de organizare a Patriarhiei. Potrivit tuia, pentru mai multă stabilitate, s-a introdus un sinod permanent care făceau parte patru mitropoliţi, fiecare deţinând o parte din iu; fără ei patriarhul nu putea face, nici semna un act. Pentru linistraţie s-a format un comitet mixt din clerici şi laici cu vază ¦ronţi), care îndeplineau rol de consilieri şi controlori.

Astfel, Sinodul permanent şi Comitetul mixt ajutau la corecta ad-istrare a veniturilor şi la evitarea despotismului patriarhal, vre-fiind plină de colindări după milostenii şi de grele suferinţe eriale.

Totuşi şcolile şi tipografiile şi mulţimea de oameni învăţaţi, care mpânzit aproape toate ţările ortodoxe, erau o dovadă puternică pen-vitalitatea deosebită a Bisericii ortodoxe. Apariţia „filetismului”, ă supralicitarea valorilor naţionale greceşti faţă de cele ale celor-> naţionalităţi cu credinţă ortodoxă din Europa şi Orient, a provocat te nemulţumiri în sec. XVIII. Din cauza lui, precum şi a motivelor mice şi financiare, s-a ajuns până la urmă la desfiinţarea de către ¦iarhia Ecumenică a patriarhiilor sârbă de la Peci-Ipek şi a celei; are de la Ohidra, cea de Peci, la 11 septembrie 1766, iar cea de ida, la 16 ianuarie 1767.

B. Sartorius, Die orthodoxe Kirche, Geneva, 1973, ediţia franceză, Paris,; P. Kawerau, Das Christentum des Ostens, Stuttgart, 1972; Ediţia: Kirche ~) sten, Gottingen, 1971, 205 p.; G. Zananiri, Catholicisme oriental, Paris, 1966; vdokimov, L'Orthodoxie, ed. II, Paris, 1965; J. Madey, Die Ostkirchen, Koln,; Alex. Schmeman, The historical road of Eastern Orthodoxy, New York, î N. Zernow, Eastern Christendom, Londra, 1961; O. Clement, L'Orthodoxie, 1961; J. Meyendorff, l'Eglise orthodoxe, Paris, 1960, şi traducerea italiană. Istorii speciale: M. Ahrweiller, Byzance, Ies pays et Ies territoires,; 1976, 338 p.; G. Zananiri, Histoire de l'Eglise byzantine, Paris, 1954. Colaborări: Hellenisme conterriporain (1453-1953), Atena, 1953; St. Runciman, Patriarchat von Konstantinopel (pină în sec. XIX), Munchen, 1970, 490 p.; F. Fer-Patriarchen am Goldenen Horn, Stuttgart, 1967, 184 p.; A. Spatharis, Ie Patriarcat 'menique, Athena, 1959; Mitropolit Ghenadios Arabagioglos, 'Ioxopâa zoi otxounT)-na-tpiapxsâou, Atena 1953, 458 p.; F. Mathews, The byzantine churches oi bulr Leiden, 1975, 425 p.

* Bibliografie întocmită de Pr. prof. I. Rămureanu şi Pr. prof. M. JŞesan.

Pentru patriarhul ecumenic Ghenadie Scholarios: xoXtpâov rpfâoo-rswaSâoo, „A.~avza xă eupiaxoâxeva ed. L. Petit – X. Xiderides – M. Jugie, Oeuvres completes de Georges Scholarios, t. I-VIII, Paris, 1928-1936; Th. N. Zisis, TEv^âSioS P'SxolâptoS, Pto? Au7fpaH. ATa, BiBaaxotXâa Athena, 1980, 555 p.; bibliografie, p. 537-546; Pr. prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în „Ortodoxia”, Bucureşti, VIII (1956), nr. 1, p. 72-109.

Pentru patriarhul Kiril Lukaris: Cesare Alzati, Terra romena tra Oriente e Occidenie: Chiese ed etnie nel tardo 1500, Milano, 1982, p. 224-230; G. A. Hadjiantoniov, Protestant Patriarch. The Iile oi Cyrill Lucaris (1572-1638), Pa-triarch of Constantinople, London, 1962; Idem, Patriarhul Kiril Lukaris, în greceşte, Atena, 1954; Ghermanos of Theiateira, Kyrillos Loukaris, London, 1951; Lucrare comemorativă: KupiXXo? 6 Aouy-aptî, Atena, 1939, cu studii de mai mulţi autori; G. Hofmann, Patriarch Kyrillos Lukaris, în „Orientalia Christiana”, nr. 52, Roma, XV (1929), 1; R. Schjllier, Der Patriarch Kyrill Lukaris von Konstaniinopel, Marburg, 1927; C. Emereau, Lucas Cyrill, în „Dict. De Theol. Cath.”, IX, 1, Paris, 1926, col. 1003-1019.

În limba română: Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopoî şi cu celelalte Biserici ortodoxe, de la întemeiere până Io 1800, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXVII (1959), nr. 7-10, p. 904-935; Pr. Nic. M. Popescu, Kiril Lukaris şi Ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIV (1946), nr. 7-9, p. 425-446.

Pentru Patriarhiile de Alexandria şi Ierusalim, vezi lucrările: Ioan V. Dură, Dositei al Ierusalimului şi influenţa lui în ţărileromâne, în limba greacă, Athena, 1977, 292 p.; Prof. Chrys. Papadopoulos, W. Moschopoulos, La Terre Sainte, Athena, 1957; Ger. Konidaris, >Exy. X'„) aia3Ttxiî „utopia TÎ) „ 'EXXâBoî ed. II, voi. 2, Athena, 1970; D. J. Constantelos, The Greek orthodox Church, New York, 1967; P. Bratsiotis, Von der griechischen Orthodoxie, Wurzburg, 1966; I. Papadopoulos, „EXXa„ r. aOp8o5oL (a 'Iutopict tijî MaxeSovâet? (1354-1833), Thesalonike, 1969; S. Gholam, Legislaţia Patriarhiei Antiohiei după 1516, în „Studii teologice”, XXVII (1975), nr. 3-4, p. 249-279; Sp. Kokkinos, Tn (xovoca-cTÂpia -z^s 'EXXâSos. Athena, 1976, 298 p., care descrie aproape o mie de mânăstiri.