Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Cei doi contractanţi ai unui concordat păreau să fie egali în auto-te, dar chiar şi această egalitate părută îşi avea partea ei curioasă: a era şeful Bisericii romano-catolice, iar conducătorul respectiv era ii politic al statului, pe care îl reprezenta; deci fiecare avea o altă tate.

Primul concordat s-a încheiat în 1122, numit „tranzacţia calixtină”, e papa Calixt II (1110-1124) şi împăratul german Henric V (1106- 3) pentru a reglementa problema feudală a investiturii. Al doilea at, din 1176, numit „pacea veneţiană”, încheiat între papa Alexan-III (1159-1181) şi împăratul german Friederich I Barbarossa 2-1190) a avut drept obiect încheierea unui armistiţiu politic şi tar. Concordatele-tratate din sec. XIII şi XIV încheiate cu Ger-da, Franţa şi Anglia şi alte state aveau un caracter politic şi urmă-i impunerea puterii teocratice papale peste regii vremii şi apoi ac-uarea revendicării privilegiilor sociale şi politice. De aceea s-au opus papei legiştii regelui german Ludovic de Bavaria (1314-1347), englezul Wiliam Occam (1270-1347) şi italienii Marsilio de Padova (1272-1342) şi Ioan din Iandum. Constatându-se pericolul unor astfel de devieri politice de la misiunea religioasă a Bisericii şi a papalităţii, chiar conciliile ¦generale ale Apusului, de la Pisa (1409), Constanţa (1414-1418) şi Basel (1431-1449) au pus teoria conciliară, contestându-i papei dreptul teocratic de papocraţie-papocesarism. In acelaşi cadru şi umaniştii: Lau-renţiu Valla (1405-1457) şi Nicolae Cusa (1401-1464) au dovedit falsitatea Donaţiunii lui Constantin – Donatio Constantini şi a Decretaliilor Pseudoisidoriene, pe care papalitatea îşi întemeiase până atunci pretenţiile sale de dominaţie politică în lume; umaniştii au dovedit provenienţa târzie a acestor falsuri, dintre anii 754 şi 843, numai cu scop politic.

Concordatul papei Martin V (1417-1431), din aprilie 1418, cu Spania, Franţa, Germania şi Anglia, referitor la cardinalat, dreptul pontifical, fiscalitate curială, simonie, indulgenţe şi excomunicare a fost semnalul unor înţelegeri bilaterale. A urmat apoi Sancţiunea programatică de la Bourges – Franţa, din 1438, precum şi Concordatul papei Nicolae (1447-1455) de la Vienne cu Germania din 1448, în sensul celui din 1418. Dar tratativele erau foarte atent urmărite de teologi, jurişti şi politicieni.

De aceea, când al XVIII-lea conciliu general de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a încheiat cu Franţa un nou concordat, a fost combătut îndată de Universitatea Sorbona, de parlament şi chiar de clerul francez, care păstrau spiritul galican. Apoi din opoziţie, nici deciziile Conciliului al XlX-lea general de la Trident, încheiat în 1563, nu au fost acceptate şi promulgate imediat în Franţa, iar împotriva silinţelor papale de dominaţie, s-a ripostat cu teoria galicanismului şi apoi cu teoriile germane ale febronianismului şi iosefinismului care, toate reduceau autoritatea papală numai la problemele spiritual-religioase. În acelşi sens şi revoluţia franceză din 1789 a lovit în sistemul privilegiilor clericale şi papale.

În aceste condiţii trebuia schimbat sistemul vechilor concordate. Tipul concordatului modern a fost socotit cel încheiat în 1801 între papa Pius VII (1800-1823) şi Napoleon (1804-1814). Dar cele 77 de articole ale convenţiei din 26 Messidor prevedeau tocmai numeroase îngrădiri ale drepturilor papale în Franţa. Însuşi Napoleon era de părere că papa trebuie privat de puterea sa politică, pentru că în bazL acesteia el reclama privilegii şi beneficii economice şi politice oneroase şi nedrepte. De aceea şi împăratul german Francisc (1806-1823) L renunţat în 1806 la titlul de împărat roman, pentru că nu mai doreL ca în baza acestui titlu să se plece în faţa politicii Scaunului Roman

R. Naz, Concordat, în „Dictionnaire de Droit cannonique”, voi. 3, Paris, 1942, 1353-1385; Bihlmeyer – Tiichle – Vicalre, op. Cit., voi. 4, 1967, p. 73-77 ss, jibliografie p. 342 sq. Vezi şi voi. 3, p. 60 ş. u., 68 ş. u., 153 ş. u.; G. J. Tap-t, The book ol Concord, Philadelphia, 1959; A. Mercati, Raccolta dei Concordaţi {g-1914), Roma, 1919 şi ediţia nouă 1954; N. Hilling, Die Koncordate, Diissel-f, 1932; L. Just, Der Widerrui des Febronius, Stuttgart, 1960; Ld. Winter, Der îphinismus, Berlin, 1962; F. Maas S. J., Josetinismus, 5 voi., Wien, 1951/1961; ^ejto, Joseph II, Paris, 1953; A. Latreille, Napoleon el le S. Siege, Paris, 1936; Walsh, The Concordat ol 1801, New York, 1933; M. Şesan, Despre concordatul al, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” XXXV (1959), nr. 7-8, 455-464; Şesan, Curs de Drept bisericesc universal, ed. IV, Cernăuţi, 1942, p. 251 ş. u.; Moldovan, Concordatul în dreptul internaţonal, Sibiu, 1942; I. Suru, Ce este un ordat cu Vaticanul, Caransebeş, 1933; R. Cândea, Concordate; un capitol de ¦ie politică, Cernăuţi, 1921.

Revoluţia franceză (1789) şi consecinţele ei religioase *

În timp ce în Evul mediu şi în parte chiar în epoca Renaşterii şi a ormei domnea încă credinţa religioasă stimulată de papalitate, de pe nijlocul secolului XVII şi mai ales în secolul al XVIII-lea a început proces de scădere a credinţei în caracterul supranatural al religiei şi îisericii datorită raţionalismului Reformei. E vorba de epoca în care ifirmă „iluminismul”, care accepta numai ceea ce corespundea da-r raţiunii şi ale naturii, iar Dumnezeu, dacă există, nu se amestecă riaţa istorică; astfel lumea, cultura şi chiar progresul spiritual erau licate prin cauze naturale, materialiste chiar. Individualismul reli-şi subiectivismul, propovăduite de protestantism, au dus la înmul-i confesiunilor, la îndoială şi destrămare interioară, la discuţii rminabile şi sterile care au provocat reacţiunea pietistă. Progresul' ţei fizico-matematice din sec. XVII ca şi înflorirea filosofiei cârme şi a empirismului sau a gnosticismului englez, au dus în cele urmă la „deism” (lordul Herbert of Cherbury din Anglia, f 1648), naturism„ (Baruh Spinoza din Olanda, f 1677), la „monadologie„ W. Leibniz f 1716), la „scepticism„ şi la „sensualism„ (John Locke '04, Thomas Hobbes f 1679), la libera cugetare a enciclopediştilor aterialiştilor francezi (Denis Diderot f 1784, J. D'Alembert f 1783), Î aici chiar la ura împotriva Bisericii (Voltaire f 1778, care a spus: sez l'infame!”), sau la religia naturii şi la contractul social al lui Rousseau (f 1778), apoi la criticismul lui Immanuel Kant (f 1804): încercările secrete de „rezidire” umană prin francmasonerie. În! Acestea apăreau atâtea şi atâtea etape şi cauze, care au pregătit irnarea totală de la sfârşitul sec. XVIII: „Revoluţia franceză” şi a declanşat urmări importante în viaţa politică, socială, culturală 5ericească a omenirii.

Această revoluţie se încadrează organic în atmosfera generală, ită „furtună şi avânt” (Sturm und Drang) din Europa, care a dus ontinentul american la constituirea Statelor Unite ale Americii, Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Prin Declaraţia din 4 iulie 1776, apoi prin tratatul de pace cu Anglia dir septembrie 1783 şi prin Constituţia din 1787, aprobate de congresul american, cu deosebită contribuţie protestantă. Prin Declaraţie se afirme „independenţa statului şi proclamarea drepturilor inalienabile ale omuluil dreptul la viaţă şi dreptul la libertate”. Din acestea s-a inspirat şi polonezul Tadeusz Kosciuşko (f 1817), în 1794, pentru a înlătura stăpânire; ţaristă rusă.

Cauzele Revoluţiei în Franţa sunt multiple. Cele pomenile până aic sunt numai câteva. Ele merg adânc, în timp, înapoi. O viaţă de stat carac terizată de absolutismul regal, cu feudalismul nobililor şi al clerulu în care pornocraţia regilor dominaţi de metrese sugruma iibertatea po litică şi religioasă cu închisorile Bastiliei, dar îngăduia în acelaşi timp cu o falsă morală devenită atotputernică, crime contra umanităţii o alstfel1 de viaţă a celui mai avansat stat al Europei nu putea să ni dea faliment. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât enciclopediştii şi ma ales Rousseau şi Voltaire care pregăteau revoluţia, împrăştiau ideiL revoluţionare mai ales în păturile mijlocii ale burgheziei (tiers etat care se urcă pe baricade. De fapt, secătuirea financiară îndelungată lovea crunt numai o parte din francezi, câtă vreme clerul înalt şi nobili mea, o mână de oameni, erau imuni faţă de orice sarcini publice, stă pânind peste 1/4 din averea Franţei. Lipsa de autoritate a lui Luco vie XVI (1774-1792) şi scamatoriile financiare ale ministrului J. Necke: (f 18! 04) au dezlănţuit, la 14 iulie 1789, „pelerinajul” la Bastilia ş manifestaţia burgheziei, transformată în Adunare Constituantă. Ne putând fi stăpânită, mişcarea s-a transformat în forţă care a înlătura totul. Dar pentru a putea intra în fierbere, această mulţime trebuia s; ajungă la starea de spirit ca să termine odată cu „l'ancien regime” Acesta a fost dorul după libertate şi egalitate. Punându-se problem; împrumutului intern şi a taxei patriotice de un sfert din venit, mergânc spre Versailles, mulţimea a strigat: „jos regalitatea şi clerul cu toat< ale lui”. În loc de asanare s-a ajuns la o răsturnare; revoluţiile îşi ai logica lor proprie.

Primele acţiuni ale Adunării Constituante erau îndreptate îrnpo-triva clerului. S-a proclamat libertatea de cult şi desfiinţarea zeciuielii aşa cum o ceruse însuşi episcopul democrat şi viitor diplomat Ch.

— M Talleyrand (f 1838). Averile Bisericii au fost proclamate averi naţional şi confiscate; s-a propus salarizarea clerului, mânăstirile să fie supri mate, numărul episcopilor să fie redus de la 134 la 83, iar pentru preot S'-a introdus* Constituţia civilă a clerului (1790), pe care trebuiau SÎ jure toţi şi prin care erau scoşi de sub ascultarea papei şi puşi sub ce; a arhiepiscopilor, aceştia ascultând în cele administrative de Consiliu preoţilor. Preoţii, de orice confesiune, urmau să fie aleşi de popor, iai episcopii, de către organele administrative judeţene. Regele a semna „Constituţia” şi „jurământul” clerului. Jumătate din clerul de mir ş vreo 100 de deputaţi clerici, deci cam 1/3 din tot clerul Franţei, i semnat, dar majoritatea (între ei 129 episcopi), vreo 65.000 n-au vru să semneze. Din aceştia 40.000 au fost exilaţi în 1792, mulţi activânc ca duşmani ai regimului, mai ales după ce papa condamnase „Consti- > ceea ce 1-a costat anexarea Avignonului şi a altor domenii. Peste preoţi au fost deportaţi la munci silnice.

Evenimentele se precipitau căci se înfruntau lideri ca J. P. Marat 793), H. G. Mirabeau (f 1791), Maxim Robespierre (f 1794), Danton (f 1794) şi alţii, precum şi taberele lor de montagnarzi, dini, iacobini şi cordilieri.

3reoţimea s-a divizat în două tabere: juraţi şi nejuraţi. Tulbură-ncepeau în provincie. Se interzise costumul preoţesc, s-a suprimat mânăstire, s-a instaurat teroarea şi au fost omorâte cu ghilotina 1.200 persoane, din care vreo 300 preoţi din capitală şi provincie; pta pentru zdrobirea tronurilor şi altarelor, cum suna parola mon-rzilor extremişti. După ce Republica fusese declarată la 21 sep-ie 1792, regele şi regina au fost executaţi ca trădători ai statului ţiunii (1793); s-a introdus căsătoria civilă, s-a desfiinţat celibatul, npus, la 5 octombrie 1793, „calendarul republican al decadelor”, rându-se sărbătorile creştine şi fiind înlocuite cu evenimentele natu-naţionale. În fine descreştinarea a mers până la capăt, în noiem-1793 s-a abolit Biserica, creştinismul fiind declarat superstiţie iloasă. În ziua de 10 noiembrie 1793, noul cult raţionalist conducea ocesiune pe actriţa Miliard, aşezând-o, ca „simbol al raţiunii”, pe ii catedralei Notre Dame din Paris. În provincie femeile au fost ca preotese ale celor peste 2.000 de biserici devastate de odoarele Credinţa în nemurirea sufletului a fost suprimată, deasupra cimi-r se scria: „moartea-i somn de veci”. Cei ce declarau că cred în îezeu erau executaţi. S-au găsit prelaţi care au abjurat; însuşi siscopul Parisului Gobel a declarat că nu mai cunoaşte decât liber-şi egalitatea, dar după aceea a. murit pe eşafod. În schimb episcopul >ire, deşi a jurat cel dintâi pe Constituţie, şi-a apărat eroic credinţa, id abia în 1831.

Oporul însă nu putea suporta mult timp excesele. În Vendee, peste) de creştini au luat armele, apărându-şi credinţa; în 1794 Ro-; rre a decretat existenţa unei „Fiinţe supreme” şi nemurirea şuii şi a fost numit pontif suprem. Sub directorat (1795-1799), s-a; at libertatea cultelor şi slujbele se puteau celebra pretutindeni, e anului 1795 s-au serbat cu mult elan creştinesc, dar lipseau rile de cult; de aceea s-a dat legea de anulare a Constituţiei civile, econstituit vreo 3.000 de parohii ce fuseseră sechestrate, s-a permis oţilor, care nu juraseră pe Constituţie, să slujească; cei din exil; t rechemaţi. Totuşi, nici acum libertatea nu era deplină. În locul ei pe faţă se inaugura de către deişti o teroare ascunsă. Biserica putea manifesta căci religia era declarată chestiune particulară cerea jurământ pe „dogma” _ suveranităţii naţionale şi a urii faţă jalitate şi de ierarhie. Cei mai mulţi episcopi şi preoţi semnară, >apa dăduse aviz contrariu. Cum însă unii n-au vrut, au fost in-i şi expulzaţi în locuri nesănătoase unde pieiră. Teofilantropia şi larul decadelor nivelau creştinismul cu o dulcegărie caritativă, îiţând decât existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului; totuşi iseră stăpânire pe toată lumea cultă. „Slujbele” laice ale acestei religii naţionale, cu nume şi lecturi din Socrate (f 399 î. Hr.) şi împăratul Marc Aureliu (160-181), din Coran şi Evanghelie, n-au putut fi susţinute. După anii 1797-1798 au decăzut. În schimb, papalitatea care-încurajase conservatorismul Bisericii a avut de suferit; în numele directoratului, Napoleon Bonaparte (1804-1814) a ocupat o parte din Statul pontifical, dictând un tratat costisitor şi ocupaţie franceză; fratele său losif s-a impus chiar la Vatican pe care îl declară Republică, desfiinţând astfel Statul papal; bătrânul papă Pius VI (1775-1799) a fost luat prizonier pe teritoriul francez, unde a murit în 1799 la Valence.

Urmaşul său, papa Pius VII (1800-1823) fusese ales, după trei luni de intrigi, sub scutul austriecilor, care alungaseră pe francezi din unele provincii italiene, şi de aceea şi-a putut relua reşedinţa la Roma. Peste clteva săptămâni însă, Bonaparte care era acum primul consul ajunse stăpân pe toată Italia. Se punea deci problema reglementării raporturilor dintre Roma şi Paris. Desigur că tratativele erau grele, pentru că, deşi indiferent de cele religioase, Napoleon susţinea galicanismul şi deci o Biserică de stat. Datorită mai ales tactului deosebit al secretarului papal Consalvi, trimis special la Paris, s-a încheiat la 15 iulie 1801 celebrul Concordat care, alături de articolele organice date de Napoleon, în 1802, fixau regimul bisericesc rămas în vigoare până la 1905 şi era modelul tuturor Concordatelor din secolul XIX. Primul articol din Concordat fixa că religia romano-catolică, religia majorităţii cetăţenilor francezi, e liberă să se poată exercita, întrucât nu contravenea dispoziţiilor guvernului. Se prevedea o nouă ordonare bisericească (10 arhiepiscopii şi 50 episcopii), numirea noilor episcopi (cei aflaţi în slujbă… Juraţi sau nu, trebuiau să demisioneze) se face de primul consul şi instituirea de către papă; toţi clericii să depună jurământ de fidelitate faţă de stat, căsătoria civilă e singura valabilă, zeciuielile clerului se desfiinţează şi averile bisericeşti se secularizează; în schimb s-a fixat Bisericii o mică indemnizaţie. Administratorilor parohiali amovibili li se da jumătate din salariu, se suprima secta filantropiştilor şi se recunoştea repausul duminical.

Mai grea a fost aplicarea concordatului, prin redactarea, fără ştirea papei, a articolelor organice, inspirate de Talleyrand şi care prevedeau supravegherea de către stat a politicii bisericeşti că nici un act nu putea circula de la Roma sau spre Roma fără autorizaţia guvernului, nici unt nunţiu nu se putea amesteca în treburile Bisericii galicane. Decretele străine nu aveau valoare în Franţa până nu erau controlate de stat, în. Conformitate cu legile lui. Nici un episcop nu putea părăsi episcopia fără permisiunea primului consul. Consiliul de stat era organ de apel pentru abuzurile eclesiasticilor. In fine, cele patru articole din 1682 trebuiau să facă parte din învăţământul teologic. Papa a protestat, dar articolele au devenit lege. La 2 decembrie 1804, Napoleon îşi puse el însuşi coroana de împărat pe cap, spre stupefacţia papei, care venise, sperând că va obţine vreo concesiune.

Revoluţia se terminase. Episcopii din interior demisionaseră toţi* dar cei din străinătate n-au vrut şi ide aceea au fost depuşi. O mică. Parte din credincioşi, lângă Lyon, n-au acceptat Concordatul, formânca „mică Biserică” jansenistă. Ceea ce s-a întâmplat între Napoleon şi pă a constituit ruptura care s-a declarat între papalitate şi împărat, pă care, din pricina orgoliului lui Napoleon, a urmat anularea prin rorţ civil a căsătoriei fratelui său Ieronim, ocuparea Romei şi anexa-j la Franţa a statului papal, pentru care „urmaşul lui Caro] cel Mare”] g-814) a fost excomunicat. Papa a fost arestat şi închis la Fon-nebleau (1812). Au fost depuşi cei 13 cardinali care n-au aprobat a ua căsătorie cu Măria Luiza. Al doilea Concordat, din 1813, semnat papa, a fost anulat. În 1814, cu ajutorul a două state necatolice şi a uia necreştin (Rusia, Anglia şi Turcia), papa era eliberat şi repus în mnul papal. Toate acestea făceau parte dintr-o epocă ce începea în ită Europa sub titlul de „restauraţie catolică”.

Urmările Revoluţiei. Restabilirea Bisericii şi separarea de stat –: e s-a efectuat şi în alte ţări supuse Franţei: Olanda, Germania, Italia în libera Elveţie – au avut darul de a o elibera din păcatele cele chi (recrutarea episcopilor numai dintre nobili şi din clica feudală, minaţia exagerată a iezuiţilor şi altele). Suferinţele au ajuns la mare pularitate şi au adus o nouă renaştere religioasă, maturizată, cu mij-ice noi de lucru ce se va observa ia începutul secolului XIX. Desfiinţa sau suspendarea privilegiilor legendare papale a fost iarăşi o ac-; ne necesară, adusă de spiritul critic şi ştiinţific al vremilor noi ca toleranţa religioasă, care devine un bun câştigat pentru toată lumea, ezirea interesului pentru etnografia şi religia popoarelor „păgâne” şi era de evanghelizare uriaşă sunt un rezultat al acestui proces istoric t de hotărâtor în istoria omenirii.

E drept că revoluţia a avut pentru religie şi urmări negative. Ati-iinea duşmănoasă faţă de religie luase forme precise, nu numai în mfletele răutăcioase ale lui Voltaire, în scrisul marelui poet german -E. Lessing (f 1781), pentru care adevărul putea fi găsit în orice igie, sau în Viaţa lui Iisus, scrisă de Reimarus (1788, prin care se; pândeşte teoria înşelăciunii „regizate” de Apostoli), ci şi în atâtea e manifestări ale culturii, poeziei şi ştiinţei autonome. Noile credinţe viaţă capitalistă, progresele ştiinţifice şi dezorientarea în care se gă-IU mulţi în urma acestor vâftejuri de viaţă au fost tot atâtea semne unui veac care a urmat.

1. Mai nouă: Bihlmeyer – Tiichle – Vicaire, op. Cit., voi. IV, 1967, p. 49-54 81-95, cu bibliografie, p. 333-336 şi 345-348; Franzen, op. Cit., p. 331-334; laborări, L'Abolition de la îeodaliie dans le monde occidental (de la colocviul Mvnaţional de la Toulouse din 1963), 2 voi., Paris, 1974, 980 p.; Edit. Aufadi, 0 ans de Christianisme, voi. 7, Paris, 1976; despre Revoluţia franceză; J. Ran-im, Filr Gott und die Freiheit, iranzosische Christen zwischen Relorm und Re-ution, Edit. Union, Berlin, 1976; J. Mc. Manners, French Revolution and the irch, Londra, 1969, 176 p.; A. Daniel – Rops, L'Eglise des revolutions, voi. 1, Îs, 1960; K. S. Latourette, Christianity în a revolutionary age, 3 voi. New York, ¦8/61; H. Maier, Revolution und Kirche, Freiburg, 1959; F. van Asbeck, The versal Declarat ion of humain rights, (1679-1948), Leiden, 1949; J. Lefton, La îe revolufionnaire, Paris, 1949; C. Ledre, L'Eglise de France sous la Revolution, is, 1949; G. Lefevre, La revolution irancaise, Paris, 1930.

2. G. Gusdorf, L'avenement des Sciences humianes au siecle des lumie

(sec. XVIII), voi. VI, Paris, 1973, 593; idem, Dieu – la Nature – l'Homme au şi des lumieres, Paris, 1972, p. 536; Chaunu, Civilisation de l'Europe des Lumie

Paris, 1971; R. Desne, Ies materialistes îrancais, (1750-1800), Paris, 1965; J. J. R< seau, Religious writings, editat de R. Griwsley, Londra, 1970, 412 p.; R. Pomi

Ia religion de Voltaire, Paris, 1956; J. Massin, Robespierre, Paris, 1956; B. I

J. J. Rousseau, Paris, 1974, 416 p.; H. T. Mason, Voltaire, Londra, 1975, 204

G. Chaussinand – Nogaret, La noblesse au XVIII-e siecle, Hachette, Paris, IE

P. Nandon, La irancmaconnerie, Paris, 1960; Dictionnaire universel de la iri maconnerie, Paris, 1974, 1398 p.

3. B. Melchior – Bonnet, Napoleon et le pape, Paris, 1958; E. Hocks, Ne leon et Pie VII, Paris, 1949.

4. Al. Vianu, Naşterea S. U. A., Edit. Ştiinţifică, 1969; Alb. Soboul, Revo/.

Franceză, 1789, trad. Română, Bucureşti, 1962, 568 p.; E. Târle – A. Eiimov

F. Haifeţ, Istoria modernă, (1789-1870), voi. 2, trad. Română, Bucureşti, 1956, 762

B. Porşev – S. Scazkin, Istoria modernă, (1640-1789), voi. 2, trad. Română, Bl reşti, 1954, 666' p.; Alb. Mathiez, Revoluţia franceză, trad. Română, Edit. P tică, 1976.

Cultura. Teologică în Apus. Cultul şi viaţa creştină * „Renaşterea” şi „Umanismul” occidental au determinat şi în t logia apuseană o evoluţie mai rapidă spre deschiderea atentă că realităţile lumii. În acest cadru a exercitat o deosebită influenţă s Occident şi „Umanismul bizantin”, bazat pe clasicismul elin şi transi prin numeroşi greci emigraţi în Apus de frica agresiunii turceşti. În aceştia a fost spre sfârşitul sec. XV şi bizantinul G. Hermonyme Sparta, care ajunsese în 1478 la Sorbona parisiană să fie dascăl viitorilor umanişti occidentali de renume, ca Johann Reuchlin (15! Erasm de Rotterdam (1536) şi Guillaume Bude (1540), cărora le-a insuflat critica la adresa papalităţii şi a scolasticii din partea Iu ortodoxe.

Apoi au intervenit în teologia occidentală frământările produse „Reforma” şi de „Contrareforma papală”, precum şi ciocnirea din absolutismul „luminat” al unor monarhi şi pretenţiile universali întârziate ale papalităţii şi, în fine, tendinţele de libertate şi egalit ale popoarelor şi culturilor lor. Acestea au determinat în dezvolta culturii teologice trei etape, potrivit celor trei fapte majore: o li ratură preponderent polemică, între 1500-1648, în epoca Reforme Contrareformei. În etapa a Ii-a, între 1650-1750, o literatură orient mai mult spre istorie şi drept, la romano-catolici, spre a se afla temei pentru tendinţe bisericeşti existente şi în veacurile primare, iar la p testanţi o literatură pietistă şi misionară. În etapa a IlI-a, după Vi ambele lagăre înregistrează un spirit raţionalist şi încercări de rezista.

Pe lângă această împărţire se mai sugerează pentru această vre şi alte etape (R. Laffonte), precum: a renaşterii europene (1453-16* a Europei clasice (- 1763) şi a Europei revoluţionare (până la 1830). I trebuie reţinut faptul că dacă în epoca scolasticii stilul „gotic” coi

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Lea epocii feudale cu un Dumnezeu suveran îndepărtat de credin-1 păcătoşi, în epoca „renaşterii”, stilul „baroc” este „stil iezuit”, i exprimând „triumfalismul papal”.

A. Etapa întâia (1500-1650). Datorită faptului că toţi reformatorii

; au Sf. Scriptură ca singura normă şi izvor de credinţă, era firesc pară o dezvoltare deosebită a studiilor biblice, cu ediţii de texte, iceri, comentarii savante şi populare, cunoştinţele clasice ale urmalor fiind dătătoare de ton. Aşa sunt: ediţia critică a Noului Testa-

; de Eramus din Rotterdam (f 1536) în 1516. Mai târziu, apar edicritice ale Bibliei întregi de L. Judă, S. Castellio şi Th. De Beza

505), apoi în sec. XVII, cunoştinţele filologice avansate, mai ales nglia şi Olanda, fac posibilă ediţia poliglotă, în 9 limbi, din 1657 i Londra, scoasă de episcopul Walton de Chester şi de o întreagă sie 'de orientalişti, care a întrecut orice operă simâlară.

^a romano-catoliei nu s-a pus, până la Reformă, preţ pe studiile

; e, mai ales că, dintr-un centralism exagerat, s-au interzis chiar icerile în limbi naţionale. Totuşi Conciliul de la Trident (1545-