Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

SECŢIA I CIVILĂ

1. Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar.

Art.19 alin.1 din O.U.G. nr.51/2008
Cheltuielile avansate de către stat sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării asistenţei juridice şi a apărării printr-un avocat din oficiu rămân în sarcina statului chiar dacă partea a pierdut procesul potrivit art.19 alin.1 din O.U.G. nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar.
(Decizia civilă nr.3190/07.10.2013)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 07.12.2010, reclamantul F. P.I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale şi a despăgubirilor civile ca urmare a măsurilor represive aplicate de regimul comunist, constând în arestarea sa ilegală în perioada 13.04.1972- 26.04.1972.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în noaptea de 12.04.1972 a fost arestat ilegal de Procuratură şi Poliţie până pe data de 26.04.1972 la I.P.J. C. După ce a fost bătut şi torturat a fost trimis la Penitenciarul C. în data de 13.04.1972 până pe data de 07.06.1972, unde a fost încarcerat cu 150 de puşcăriaşi, ce aveau condamnări pentru infracţiuni periculoase.

Pentru aceste considerente, reclamantul solicită 57.000.000 lei.

Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 27.06.2011, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării suferite în perioada 12.04.1972-07.06.1972 şi obligarea S. R. la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 5.700 lei pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La cererea precizatoare reclamantul a depus o altă cerere care cuprinde motivarea în fapt a acţiunii iniţiale.

Prin întâmpinare, pârâtul S. R. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii referitor la capătul de cerere privind caracterul politic al condamnării, cu motivarea că cererea formulată nu întruneşte condiţiile expres prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009.

În cea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile solicitate, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii motivată, în esenţă, pe vidul legislativ creat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr.1358/21.10.2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, decizie publicată în M.Of., partea I, nr.761/15.11.2010.

S-a mai arătat că, în prezent, nu mai există posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009.

Prin sentinţa civilă nr.434 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Argeş – Secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de pârât şi a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată, constatându-se caracterul politic al măsurii reprezentând încarcerarea reclamantului în perioada 26.04.1972-07.06.1972.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Din cuprinsul relaţiilor comunicate de către Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova (fila 89), rezultă că reclamantul a fost încarcerat în data de 26.04.1972, în baza mandatului nr.1167/13/72, de Procuratura Locală Craiova, în baza art.197 alin.1 Cod penal şi eliberat la data de 07.06.1972 în baza Ordonanţei nr.1167/13/72 de Procuratura Locală Craiova.

Aşa fiind, în temeiul art.3 din Legea nr.221/2009 instanţa a constatat caracterul politic al încarcerării reclamantului în perioada 26.04.1972-07.06.1972, dispusă în temeiul art.197 alin.1 Cod penal.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit al cererii, referitor la daunele morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încarcerării ilegale, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art.5 alin.1 lit.a, b din Legea nr.221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2) 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;

3) 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, s-a stabilit că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din O.U.G. nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituţionale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.761 din 15/11/2010, s-a reţinut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Reţinând că în baza art.31 alin.3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acţiunii normei juridice, tribunalul nu s-a raportat în soluţionarea cauzei la respectiva normă juridică.

Curtea Constituţională a mai reţinut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunară; scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condiţiile Legii nr.10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că nu poate exista decât o obligaţie „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor.

Faţă de considerentele expuse şi deciziile Curţii Constituţionale care sunt general obligatorii şi produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reţinut că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamantul să-şi întemeieze pretenţia, dispărând temeiul de drept menţionat. Sub acest aspect, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român a fost privită ca o apărare, dacă se ţine seama că la momentul promovării acţiunii, în funcţie de care se apreciază admisibilitatea acesteia, temeiul legal al promovării ei exista - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele şi anume, Decretul-lege nr.118/1990, republicat şi O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi având în vedere şi aspectele deduse din jurisprudenţa instanţei europene.

Împotriva sentinţei civile nr.434/12 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă au declarat recurs, în termen legal, reclamantul F. F.I. şi pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G. F. P. A.

Reclamantul F. F.I. a criticat, în sinteză, hotărârea atacată în sensul că în mod greşit nu i-au fost acordate daune morale şi că procurorul nu trebuia să participe la şedinţele de judecată.

Pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A., a criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate, în sensul că nu s-a făcut dovada că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter politic şi că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.221/2009.

Totodată, s-a menţionat că din coroborarea textelor de lege prevăzute de O.U.G. nr.214/1999, rezultă fără echivoc faptul că pentru a constata caracterul politic al încarcerării suferite de către reclamant, este necesar ca faptele penale ale acestuia să fi fost săvârşite împotriva regimului comunist, ca regim politic şi pentru susţinerea principiilor democraţiei şi a apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Prin decizia civilă nr. 664/13.03.2012, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A., împotriva sentinţei civile nr.434 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, în dosarul nr.4524/109/2010.

A modificat în parte sentinţa civilă nr.434/12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii.

A menţinut în rest sentinţa civilă nr.434/12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă

A respins recursul declarat de reclamantul F. F. I., împotriva sentinţei civile nr.434 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş-Secţia Civilă, în dosarul nr.4524/109/2010.

Pentru a dispune astfel s-a reţinut că în mod legal, tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale reclamantului, având în vedere că atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au statuat că nu există o obligaţie „morală” a Statului de a acorda despăgubiri în temeiul art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, prin decizia nr.12 din 19.09.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a stabilit că: urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi 1360/2010, prevederile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.

Referitor la participarea procurorului la şedinţele de judecată în materia Legii nr.221/2009, aceasta reprezintă o obligaţie legală, în materia respectivă.

S-a reţinut că reclamantul a fost condamnat în baza dispoziţiilor art.197/1 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de viol, care nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art.1 din Legea nr.221/2009 şi nu poate avea un caracter politic al încarcerării suferite.

Prin sentinţa civilă nr.73/07.03.2013, Tribunalul Argeş, Secţia I civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 434/12.12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş şi s-a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile procesuale avansate de către stat sub forma acordării asistenţei juridice gratuite.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în rejudecarea cererii de completare, că prin decizia civilă nr. 664/13.03.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.A. împotriva sentinţei civile nr. 434/12.12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 4524/109/2010, s-a modificat în parte sentinţa în sensul că s-a respins şi capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii fiind menţinută soluţia privind respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri către reclamantul F.F.I., acţiune întemeiată pe disp.Legii nr. 221/2009.

Dispozitivul sentinţei menţionate a fost completat prin sentinţa civilă nr. 164/07.05.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în acelaşi dosar nr. 4524/109/2010 în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească către stat suma de 300 de lei, reprezentând onorariu pentru avocat potrivit OG 51/2008.

Prin decizia civilă nr.2004/03.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a admis recursul declarat de S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.A., împotriva sentinţei civile nr. 164/ 07.05.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, prin care s-a completat sentinţa civilă nr. 434/ 12..12.2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 4524/109/2010, reţinându-se că nu s-a soluţionat fondul acestei cereri, astfel că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Potrivit art. 19 alin.1 din OUG 51/2008, dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenţii , cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

În cauză, reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar atât cu ocazia soluţionării cererii în pretenţii întemeiate pe disp.legii 221/2009, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi a apărării printr-un avocat numit din oficiu şi în raport de soluţia de respingere în totalitate a acţiunii, reclamantul fiind cel care a căzut astfel în pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia .

Prin urmare, în cauză cererea de completare întemeiată pe disp.art. 281 ind.2 C.pr.civ. a fost respinsă întrucât pârâtul nu datorează statului suma de 300 de lei reprezentând onorariu avocat din oficiu, acesta urmând a fi suportat de către stat atât în ceea ce priveşte cheltuielile procesuale avansate de stat sub forma acordării asistenţei juridice gratuite cu ocazia soluţionării acţiunii în despăgubiri potrivit Legii 221/2009, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare .

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, F.F.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că, în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea deşi a dovedit cu actele eliberate de Penitenciarul Craiova că a fost arestat datorită unor erori judiciare.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.19 alin.1 din OUG nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cu care daca partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade in pretenţii, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

Ca urmare a admiterii recursului declarat de S.R. prin M.F.P., acţiunea formulată de reclamant, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.221/2009 a fost respinsă, astfel încât cheltuielile procesuale avansate de către stat sub forma plăţii onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi apărării printr-un avocat numit din oficiu, atât cu ocazia soluţionării acestei acţiuni, cât şi cu ocazia soluţionării cererii de completare, în mod corect s-a reţinut de către tribunal că trebuie să rămână în sarcina Statului.

Criticile formulate de recurent se apreciază ca inadmisibile faţă de situaţia că cererea sa, privind acordarea de despăgubiri morale şi constatarea caracterului politic al măsurii reprezentând încarcerarea recurentului pe perioada 26.04.1972 – 07.06.1972, a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 664/13.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat

2. Condiţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii.
Art.700 vechiul Cod civil
Actele de acceptare expresă sau tacită a unei succesiuni săvârşite după împlinirea termenului prevăzut de art.700 vechiul Cod civil sunt lipsite de orice eficienţă juridică în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme împrejurarea mai presus de voinţa succesibilului care a fost împiedicat să accepte succesiunea în termen.
(Decizia civilă nr. 3224/08.10.2013)
Constată că, prin sentinţa civilă nr.924/11.07.2012, Judecătoria Curtea de Argeş a admis excepţia tardivităţii invocată de reclamanţii-pârâţi P.C. şi G. N.E., constatând prescris dreptul de a formula cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei P. A., decedată la data de 4.10.2010, de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P.M.E. şi s-a admis acţiunea.

S-a constatat că reclamanţii-pârâţii P.C. şi G. N.E. sunt unicii moştenitori ai defunctei P.A., decedată la data de 4.10.2010, cu ultimul domiciliul în municipiul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, iar pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P.D.I. şi P. M.E. nu au calitatea de moştenitori ai acestei defuncte, obligând, în solidar, pe pârâţii-reclamanţi să plătească reclamanţilor-pârâţi suma de 1.019,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a reţinut în fapt că, la decesul autoarei P. A. aveau vocaţie succesorală asupra averii lăsată de aceasta reclamanţii P.C., nepot de frate predecedat şi G.E., nepoată de soră predecedată, pârâtul P.E., nepot de frate predecedat, pârâta P.D., nepoată de soră predecedată şi pârâtele P.D.I., P.M.E., strănepoate de frate predecedat.

Între aceste persoane cu vocaţie succesorală, reclamanţii P.D., P.E. şi pârâţii P.D.I. şi P.E.D., neacceptând în termen succesiunea, au formulat cerere de repunere în acest termen, cu motivarea că nu au cunoscut de survenirea decesului până la data la care au formulat cererea din dosar.

Instanţa, după ce, mai întâi constatând că decesul a survenit anterior intrării în vigoare a noului Cod civil este supusă normelor privitoare la deschiderea, dezbaterea şi devoluţiunea succesorală prevăzută în Codul civil de la 1864, dar celor ale noului Cod civil, cât priveşte instituţia repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, a respins cererea sub acest din urmă aspect, ca tardiv formulată.

În fapt, s-a avut în vedere că, cel mai târziu, despre deschiderea succesiunii, aceştia au aflat la momentul cererii de chemare în judecată, în vreme ce repunerea în termen a fost solicitată peste termenul de 30 zile prevăzut de art.2522 alin.2 din Codul civil adoptat prin Legea nr.134/2009.

Cât priveşte fondul judecăţii, instanţa a considerat că, în lumina unei decizii de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr.7/1963, termenul de 6 luni în care poate fi exercitat dreptul de opţiune succesorală este unul de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu unul de prescripţie a dreptului material, motiv pentru care, ar fi susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen.

În atare condiţii, singurii care au acceptat expres succesiunea în interesul termenului prevăzut de art.700 alin.1 Cod civil, sunt reclamanţii P.C. şi G.E., în vreme ce, manifestările de voinţă ale celorlalţi s-au exprimat după împlinirea acestui termen, respectiv P.D. la 25 august 2010 şi P.E. la 30 august 2010.

În acelaşi sens, s-a reţinut şi cât le priveşte pe pârâtele P.D.I. şi P. M. E.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că singurii moştenitori ai autoarei sunt P.C. şi G.E., fiind străini de succesiunea acestora ceilalţi pârâţi-reclamanţi în cererea de succesiune.

Apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâţii-reclamanţi P.D., P.E., P. D.I. şi P.M.E. a fost respins prin decizia civilă nr.27/20 februarie 2013, ca nefondat, fiind obligaţi apelanţii la plata sumei de 1.240 lei, cheltuieli de judecată către intimaţi.

În motivare, s-a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii de faţă, primă critică adusă soluţiei, este nefondată, întrucât reclamanţii nu ar putea fi obligaţi, între ei, să iasă din indiviziune pe calea acţiunii de faţă, singurul interes valorificabil fiind acela de a-şi clarifica raporturile faţă de celelalte persoane ce aveau vocaţie însă nu şi-au valorificat-o, respectiv ceilalţi reclamanţi şi pârâţi din proces.

Pe de altă parte, nici inadmisibilitatea cererii în constatare, prin raportare la o eventuală acţiune în realizare a dreptului, respectiv cea de revendicare a imobilelor, nu s-a constatat fondată, câtă vreme în lipsa unei confirmări a calităţii de unici proprietari ai reclamanţilor aceştia nu puteau uza de acţiunea în revendicare în contra celorlalţi coproprietari prin moştenire.

Cea de-a doua critică, vizând greşita aplicare a legii cât priveşte termenul de opţiune succesorală s-a constatat şi ea nefondată, ca urmare a efectului dispoziţiilor art.91 din Legea nr.71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil, text potrivit căruia, succesiunile deschise anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, rămân supuse legii sub imperiul căruia decesul a intervenit.

Or, Legea nr.134/2009 a intrat în vigoare numai la 1 octombrie 2011, aşa încât, succesiunii deschise la data de 4 februarie 2010 nu-i este aplicabil noul Cod civil.

De aceea, cât priveşte durata termenului de opţiune succesorală, el rămâne cel prevăzut de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, respectiv de Decretul nr.167/1958, fiind deci cel de 6 luni, iar nu de 1 an, cum susţin apelanţii.

Totodată, asupra cererii de repunere în termen critica s-a constatat nefondată chiar dacă în mod greşit instanţa de fond a considerat aplicabile dispoziţiile art.2252 ale noului Cod civil.

În temeiul art.201 din aceeaşi Lege nr.71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a acestuia, rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Aşadar, prescripţia începută anterior datei de 1 octombrie 2011, rămâne supusă Decretul nr.167/1958, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, situaţia din dosarul de faţă necăzând sub incidenţa derogării lor de la art.203 şi 204 din Legea nr.71/2011.

În plus, s-a mai arătat că termenul de 1 lună privind repunerea în termenul de prescripţie vizează atât procedura acestei repuneri, cât şi cererea însăşi privind pretenţia pe fond.

Or, din probele dosarului rezultă că, în mod indiscutabil, P. D. avea cunoştinţă de intervenirea decesului, întocmind procura autentică din data de 4.05.2011, cel puţin la această dată, aşa încât, de la acest moment începea să curgă termenul de 1 lună de formulare a cererii de repunere în termen.

La fel în ceea ce le priveşte pe apelantele P.M.E. şi P.D.I. acestea au întocmit procură la data de 12.09.2011, iar P.E. a participat chiar la înmormântare locuind în aproprierea casei defunctei.

Nici cererile formulate la datele de 30.08.2010 şi 25.08.2010 de către P.E. şi P.D. nu au valoare de acte de acceptare expresă, ele fiind formulate după expirarea termenului de 6 luni de opţiune succesorală.

De altfel, nici aceste două date nu au caracterul de „cert” în sensul art.1182 şi art.1864 Cod civil, pentru a putea fi luate în considerare.

Cât priveşte motivele de repunere în termen, au fost şi ele examinate de instanţă, chiar dacă s-a constatat tardivitatea adresării către instanţă, reţinându-se că aflarea domiciliului succesibilului într-un alt loc decât cel al defunctului nu este suficient pentru a justifica necunoaşterea decesului şi de a cere repunerea în termenul de prescripţie, cauza obiectivă de natură a atrage o asemenea protecţie legală fiind necesar să fie neimputabilă părţii.

La fel, nici susţinerea că reclamanţii-intimaţi ar fi pretins calitatea de legatar universal nu este de natură a justifica pierderea neimputabilă a termenului de opţiune succesorală, întrucât actele de acceptare a succesiunii trebuie realizate în interiorul termenului pentru ca, ulterior, în caz de neînţelegere, să fie stabilite drepturile cuvenite fiecăruia dintre comoştenitori.

Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs P.E., P.D., P.A.D.I., P.A.M.E., criticând soluţia pentru motive arătate a se încadra în cel prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:

Greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulată prin întâmpinare, cererea în constatarea calităţii de proprietar în calitate de unic moştenitori exclusivi, fiind una subsidiară celei în realizare, respectiv acţiunii în partaj sau revendicare, aşa cum prevăd dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă.

Instanţa se contrazice în argumentele date acestei critici, aşa încât, soluţia adoptată este una greşită.

Într-o a doua critică, se arată greşită fundamentarea soluţiei pe dispoziţiile vechi ale Codului civil, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost introdusă după 1 octombrie 2011, data de intrare în vigoare a Legii nr.134/2009 privind Codul civil, sens în care şi judecătoria s-a raportat la dispoziţiile art.2522 ale acestui cod

De aceea, instanţa trebuia să observe că termenul de opţiune succesorală era de 1 an de zile, iar nu de 6 luni şi, pe cale de consecinţă, să admită cererea reconvenţională a pârâţilor care au, la rândul lor, calitatea de moştenitori.

În sfârşit, într-o a treia critică, se arată că în mod greşit tribunalul nu a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor noului Cod civil, cât priveşte cererea de repunere în termen, termen care începea să curgă nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la aceea a aflării, de către persoanele cu vocaţie la succesiune, despre deschiderea acesteia.

În mod contradictoriu soluţia este motivată, arată recurenţii, sub aspectul stării de fapt, atunci când s-a reţinut că cererea de repunere în termen s-a formulat la data de 26.01.2012, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de legiuitor, după ce s-a observat, totuşi, că, în realitate repunerea în termen a avut loc cu câteva zile peste încheierea termenului de 6 luni de opţiune succesorală prin declaraţiile date în faţa notarului de aceşti pârâţi la datele de 30 şi 25.08.2010.

Acestea trebuiau să fie considerate de către magistrat momentele la care se raportau pentru a verifica acceptarea succesiunii, iar nu la data formulării cererii reconvenţionale de către pârâţi.

În acelaşi fel, şi ceilalţi recurenţi prezenţi în faţa notarului au arătat că înţeleg să accepte succesiunea prin mandatara lor P.G., la data de 12.09.2011, sens în care notarul a consemnat afirmaţiile celor doi intimaţi-reclamanţi, în sensul că pretind un legat universal urmând a prezenta înscrisul.

De aceea, trebuia să se constate ca verosimilă apărarea potrivit căreia recurenţii nu au făcut acte de acceptare a succesiunii în interiorul termenului prevăzut de lege, fiind împiedicaţi de pretenţia intimaţilor de a o culege în totalitate.

În momentul în care asemenea înscris nu a fost prezentat, intimaţii au arătat că înţeleg să accepte şi ei moştenirea, aşa încât, situaţia a fost consemnată în încheierea întocmită de notar la data de 20.04.2011.

Nici chiar participarea, de către pârâtul P.E., la înmormântare, stare real consemnată de instanţă, nu putea fi avută în vedere în condiţiile în care reclamanţii s-au pretins unici moştenitori, în baza unui legat inexistent.

În considerarea faptului că dispoziţiile noului Cod civil sunt de aplicare imediată, tribunalul trebuia să constate că moştenirii îi era aplicabil termenul de acceptare de 1 an, potrivit art.1103, aşa încât, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ulterioară celei de 1.10.2011, acceptarea a fost făcută în interiorul termenului de 1 an.

Prin întâmpinare, reclamanţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect în cauză s-a făcut aplicarea vechilor dispoziţii ale Codului civil, cât priveşte succesiunea în discuţie, faţă de dispoziţiile art.91 din legea de punere în aplicare a noului Cod civil.

La fel, sub aspectul admisibilităţii acţiunii, corect tribunalul a constatat că cea de faţă este singura potrivit căreia dreptul putea fi apărat, intimaţii exercitând posesiunea bunurilor succesorale, aşa încât, acţiunea în revendicare era lipsită de sens, iar cei doi comoştenitori nu pot fi obligaţi să iasă din indiviziune pe cale judecătorească, între ei, ci numai faţă de persoanele cu care ar avea interese contrarii, în cauză, pârâţii, însă împotriva acestora s-a invocat lipsa calităţii de moştenitori.

Cum succesiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data deschiderii sale, corect tribunalul a aplicat termenul de 6 luni opţiunii succesorale, potrivit art.700 din Codul civil de la 1864, la fel ca şi termenul de 30 de zile de repunere în termenul de acceptare prevăzut de art.19 din Decretul nr.167/1958, în vigoare la acelaşi moment.

Chiar şi sub imperiul legii noi, momentul la care ar fi încetat împiedicarea a fost cel la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv data de 27.10.2011, motiv pentru care, însăşi cererea de repunere în termen este făcută cu depăşirea termenului de 30 zile ce începea să curgă de la această dată.

Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor ce-i sunt aduse, constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:

Recurenţii îşi fondează apărarea privind inadmisibilitatea acţiunii promovată împotriva lor, pe dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă.

Acest text nu permite formularea unei acţiuni în constatare, ori de câte ori partea ce invocă dreptul a cărui constatare o cere are la îndemână o acţiune în realizare.

Recurenţii pretind că acţiunea în realizare aflată la îndemâna reclamanţilor ar fi cea de partaj succesoral sau, eventual, cea în revendicare.

Aceştia însă, pe de o parte, nu pretind niciun moment că ar exercita posesia bunurilor rămase în patrimoniul succesoral. De aceea, nu se poate discuta despre acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, aşa cum o pretinde acţiunea în revendicare.

Cât despre cererea de partaj, ea trebuie făcută de către comoştenitorii aflaţi în bună relaţie împotriva celorlalţi comoştenitori cu care nu se poate ajunge pe cale de bună înţelegere la repartizarea bunurilor succesorale.

În cauza de faţă, reclamanţii nu au între dânşii neînţelegeri sub aspectul exercitării în comun a proprietăţii ca să se impună ieşirea lor din indiviziune, singura neînţelegere dedusă soluţionării în instanţă fiind aceea cu privire la calitatea de moştenitori pe care o pretind şi pârâţii.

Or, această calitate este o componentă a unei acţiuni în constatare, fără să atragă în mod necesar şi realizarea dreptului în sensul partajării, aşa încât, nici sub acest aspect cerinţa de inadmisibilitate prevăzută de art.111 Cod procedură civilă, nu este îndeplinită.

Nici cea de-a doua critică nu se constată fondată.

Pentru a pretinde greşita aplicare a legii vechi, pentru motivul formulării cererii de chemare în judecată după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii ale Codului civil, recurenţii arată că, în opinia lor, legea de drept material ar fi cea din momentul judecării, iar nu cea din momentul deschiderii succesiunii.

Afirmaţia nu este fondată pe vreo dispoziţie legală care să o îndreptăţească, în vreme ce, aşa cum corect a arătat prima instanţă de fond, Legea nr.71/2011 cuprinde dispoziţii exprese în materie succesorală, lăsând moştenirile deschise mai înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, supuse legii sub imperiul căreia acesta a avut loc, prin dispoziţiile art.91.

Ca atare, corect tribunalul a constatat aplicabile raporturilor părţilor, dispoziţiile privitoare transmiterea succesorală a patrimoniilor, aşa cum erau ele reglementate de Codul civil de la 1864.

De asemenea, în ceea ce priveşte cea de-a treia critică se constată lipsa de fundament a acesteia.

Examinarea existenţei unor motive ce ar justifica neformularea unor acte de acceptare exprese sau tacite a succesiunii în termenul de 6 luni prevăzut de legea materială, Codul civil, este subsidiară constatării existenţei unei cereri de repunere în termen formulată cu respectarea regulilor de procedură, respectiv formulată la o distanţă de cel mult 30 de zile de momentul la care împiedicarea pretinsă a încetat.

Or, aşa cum prima instanţă de fond a constatat, cel mai târziu, pentru unii dintre cei ce s-au pretins împiedicaţi a accepta succesiunea, o atare împiedicare a pierit în momentul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată.

În mod indiscutabil, cererea s-a adresat instanţei la data de 27.10.2011, aşa încât, cele 30 de zile în interiorul cărora repunerea în termen putea fi cerută a început să curgă de la această dată.

Prima dată când recurenţii au solicitat repunerea în termenul de acceptare o reprezintă cea de 26.01.2012, în mod evident, cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile art.19 din Decretul nr.167/1958.

Cele două declaraţii consemnate de notar însă, pretinse de către recurenţi a constitui ele însele acte de acceptare, urmează a se observa că sunt făcute după încheierea termenului de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, aşa încât, în mod necesar, ele trebuiau însoţite de o cerere de repunere în termenul de acceptare succesorală, spre a fi eficiente.

Demersul efectuat după încheierea termenului prevăzut de art.700 Cod civil de la 1864, este ineficient, fără o intervenţie jurisdicţională care să constate existenţa unor împiedicări apte de a atrage instituţia repunerii în termen.

Toate celelalte critici care se referă, într-adevăr, la soluţia tribunalului, sunt însă superflue, câtă vreme nu se impune cercetarea temeiniciei cererii de repunere în termen, formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, prima instanţă de fond respingând ca tardivă însăşi cererea de repunere în termen, iar nu ca nefondată.

Este adevărat însă, instanţa apelului a explicat în hotărârea sa şi pentru care motive o atare cerere nu ar putea fi primită din punctul de vedere al argumentelor pe care părţile s-au întemeiat, respectiv aflarea cu întârziere despre survenirea decesului sau inducerea în eroare cu privire la existenţa unui act de voinţă al defunctului de a înlătura pe o parte dintre moştenitorii săi nerezervatari de la succesiune.

Din acest punct de vedere, întrucât instanţa apelului a intrat şi în fondul examinării cereri de repunere în termen, urmează ca si Curtea să constate că în cauză nu se formulează critici la adresa nelegalităţii statuării, din acest punct de vedere, în instanţa de apel, ci doar critici cu privire la stabilirea în fapt a momentului începerii curgerii termenului de repunere în termen precum şi la stabilirea caracterului de impediment insurmontabil al evenimentelor invocate, pentru formularea unor asemenea cereri. Or, asemenea critici, nu pot fi primite în condiţiile în care, potrivit art.312 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de recurs nu poate examina soluţia dată în apel decât prin prisma criticilor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, prevăzute de fostele dispoziţii ale punctelor 9 şi 10 ale acestui articol, abrogate.

Faţă de toate acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat, cu aplicarea art.274 Cod procedură civilă, în sensul obligării recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată către intimatul P. C. care le-a dovedit că le-a făcut.