Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

8. Calificarea documentele de natură fiscală ca şi acte administrative. Supunerea acestora controlului administrativ în condiţiile prevăzute de lege.
Art.306 alin.2 Cod procedură civilă

Art.205 Cod procedură fiscală
Din dispoziţiile art.205 Cod procedură fiscală rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ în condiţiile art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai 2012.

Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.105¹ din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

(Decizia nr. 3937/R-CONT/11 Decembrie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 iulie 2012, reclamanta S.C. P. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, solicitând să se dispună anularea deciziei nr.46 emisă de pârâtă la 7 iunie 2012.

În motivare, s-a arătat că decizia de reverificare a cărei anulare se solicită este prematură, în condiţiile în care reclamanta a comunicat pârâtei că nu deţine facturile doveditoare ale relaţiei sale comerciale cu S.C. I. S.R.L. şi aceasta dintr-un motiv de forţă majoră, respectiv datorită incendiului produs la 20.03.2009, la punctul său de lucru din oraşul Horezu, iar procedura de reconstituire a arhivei nu a putut fi finalizată.

Reverificarea nu se impune şi reţinând că raporturile comerciale dintre cele două societăţi s-au finalizat închizându-se circuitul financiar, iar obligaţiile bugetare se stabilesc pe baza declaraţiilor fiscale sau printr-o decizie emisă de organul fiscal.

Prin sentinţa nr.1692/15.03.2013, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea, reţinând că în raport de dispoziţiile art.105¹ din O.G. nr.92/2003, organele fiscale au posibilitatea reverificării unei perioade ce a făcut obiectul unei inspecţii, în măsura apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor la data efectuării verificărilor.

Or, cum organul de inspecţie fiscală nu a făcut verificări cu privire la furnizorul S.C.I. S.R.L. Satu Mare, iar acestea pot influenţa rezultatele inspecţiei fiscale anterioare, procedura reverificării se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr.82/1991 prevede obligaţia reconstituirii documentelor justificative şi evidenţei contabile într-un termen de 90 de zile de la constatarea încetării împrejurării obiective ce a determinat pierderea acestor înscrisuri.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

- hotărârea primei instanţe nu respectă cerinţele art.261 pct.5 Cod procedură civilă, în sensul că aceasta este nemotivată, ceea ce atrage sancţiunea prevăzută de art.105 alin.2 din acelaşi act normativ. Instanţa nu a făcut decât să preia susţinerile pârâtei, fără o verificare a acestor argumente;

- din verificarea raportului de inspecţie fiscală nr.71856/2009 rezultă că analiza a privit numai principalii furnizori, aşa încât instanţa pleacă de la o premiză falsă în referirea la S.C. I. S.R.L. Satu Mare;

- în baza rolului activ, instanţa trebuia să solicite copii ale declaraţiei 394 şi de altfel o astfel de obligaţie revenea şi pârâtului;

- art.105 din Codul de procedură fiscală, care statuează asupra unicităţii controlului fiscal are în vedere tocmai evitarea riscurilor de abuz, iar motivul invocat de către pârâtă pentru reverificare nu poate fi reţinut nici în raport de actele comunicate de D.G.F.P. Satu Mare, din care rezultă că S.C. I. S.R.L. nu a declarat livrări către reclamantă;

- situaţia de excepţie la care se referă art.105 alin.1 din Codul de procedură fiscală, nu se regăseşte în cauză, câtă vreme au fost avute în vedere toate declaraţiile şi documentele contabile ale reclamantei, înscrisuri în raport de care aceasta şi-a exercitat dreptul de deducere;

- chiar existenţa unor neconcordanţe nu este suficientă pentru a justifica aprecierea organului fiscal, cu atât mai mult în condiţiile în care S.C. I. S.R.L. Satu Mare neagă raporturile contractuale, iar documentele din arhiva societăţii nu mai există, pentru realizarea unor verificări de natură să elimine aşa zisele neconcordanţe;

- măsura adoptată de D.G.F.P. Vâlcea este inutilă, câtă vreme în raportul fiscal nr.71856/2009 s-a verificat legalitatea şi conformitate cu declaraţiile fiscale, iar Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr.702/2007 reglementează şi posibilitatea unor neconcordanţe, una din ele chiar de natura celei incidente în cauză.

Examinând calea de atac se apreciază că ea nu este fondată, pentru un aspect de ordine publică, pus în discuţie din oficiu de către instanţă, în condiţiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă şi a cărei incidenţă în cauză face inutilă verificarea criticilor formulate.

Astfel, potrivit art.205 Cod procedură fiscală „(1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”, iar potrivit art.218 din acelaşi act normativ „(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art.212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.

Din aceste dispoziţii legale, rezultă că pot fi supuse controlului administrativ şi ulterior celui judecătoresc actele administrative fiscale, calificare pe care o pot primi documentele de natură fiscală care răspund însă cerinţei de a fi act administrativ.

Prima cerinţă este deci aceea de a dovedi că actul ce se atacă este un act administrativ, aşa cum este el definit de dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Potrivit textului este „act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi (...)”.

În cauză, actul contestat de către reclamantă este decizia nr.46, emisă de pârâtă la 7 iunie 2012, decizie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de reverificare nr.86246 din 10 mai 2012.

Prin aceasta din urmă, s-a luat măsura reverificării reclamantei pentru două categorii de obligaţii bugetare, reţinându-se că au apărut elemente suplimentare, în raport cu un partener economic al acesteia şi avându-se în vedere dispoziţiile art.105¹ din Codul de procedură fiscală.

Prin această decizie, nu s-au născut, nu s-au modificat şi nu s-au stins raporturi juridice de obligaţii, aşa încât ea nu are natura unui act administrativ şi pe cale de consecinţă nici pe aceea de act administrativ fiscal.

Se apreciază pentru aceste considerente, că este inadmisibilă contestaţia formulată împotriva deciziei de reverificare, inadmisibilitate ce se impune a fi reţinută şi în raport de acţiunea formulată şi a cărei incidenţă în cauză justifică soluţia instanţei de fond.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă şi a menţinut soluţia primei instanţe, cu înlocuirea motivării şi cu precizarea că datorită acestei statuări a devenit inutilă cercetarea criticilor din recurs şi a aspectelor de fond.
9. Admisibilitatea invocării din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune după adoptarea Noului Cod civil. Suspendarea cursului prescripţiei.
Art.2512 din Noul Cod civil

Art.2532 pct. 7 din Noul Cod civil

Art.6 alin.4 din Noul Cod de procedură civilă

Art.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011

Art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011

Art.18 din Decretul nr.167/1958
Un prim aspect asupra căruia se impune să se pronunţe instanţa este acela dacă, după adoptarea Noului Cod civil este admisibilă invocarea din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile art.2512 din Noul Cod civil.

Sub acest aspect se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art.6 alin.4 din NCPC, precum şi dispoziţiile art.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011, norme ce nu fac nicio distincţie în privinţa regimului aplicabil prescripţiilor ce au început să curgă sub imperiul Codului civil de la 1864 şi ale Decretului nr.167/1958. Potrivit acestor norme legale, legea care guvernează această prescripţie, sub toate aspectele, atât de drept material cât şi procesual, este cea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă.

Derogările de la această regulă sunt expres şi limitativ prevăzute de art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011, norme de strictă interpretare şi aplicabile doar în privinţa cauzelor de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

În cauză, ceea ce se discută este o prescripţie ce a început să curgă la 01.01.2008, aşa încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958, dispoziţii potrivit cărora „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Codul de procedură fiscală prevede un termen special de prescripţie de 5 ani pentru stabilirea şi executarea obligaţiilor fiscale, termen ce începe să curgă „de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală …” (art.91), termen care se aplică şi în situaţia achitării unei sume de bani cu titlu de obligaţie fiscală, sumă pe care plătitorul apreciază că nu o datorează.

În aceste condiţii termenul de 5 ani în care reclamantul putea să ceară restituirea taxei de primă înmatriculare a început să curgă la 1 ianuarie 2008, astfel că el s-a împlinit la 1 ianuarie 2013, deci anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Aceeaşi apreciere se impune şi din verificarea dispoziţiilor art.2539 alin.2 teza a II-a şi a dispoziţiilor art.2532 pct.6 din Noul Cod civil, întrucât nu s-a dovedit formularea unei acţiuni anterioare şi nici purtarea unor negocieri. În ceea ce priveşte prevederile art.2532 pct.7 din acelaşi act normativ, urmează a se observa că nici această cauză de suspendare nu este incidentă în prezenta pricină. Astfel, se impune a se reţine, în principal, că obligaţia fiscală a fost stabilită în sarcina reclamantului, în condiţiile art.214¹-214³ din Codul fiscal, situaţie în care singura procedură prealabilă este cea la care se referă dispoziţiile art.205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.

(Decizia nr. 3947/R-CONT/11 Decembrie 2013)
Prin sentinţa civilă nr.3981 din 3 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, a fost admisă cererea formulată de reclamant şi a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule.

A fost obligată pârâta AFP Rm.Vâlcea să restituie reclamantului suma de 3.148 lei reprezentând taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, plus dobânda legală prevăzută de art.120 alin.7 din OG nr.92/2003, calculată de la data de 09.01.2007 şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 343,3 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţa a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova), în numele subunităţii sale Administraţia Finanţelor Publice Rm.Vâlcea (în prezent Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Rm. Vâlcea), invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă şi susţinând următoarele:

- în mod greşit a impus prima instanţă plata cheltuielilor de judecată doar în sarcina AFP Rm.Vâlcea, în condiţiile în care a fost admisă în totalitate cererea de chemare în garanţie, iar AFM este singura entitate care a beneficiat de taxa pe poluare, conform art. 5 alin.4 din OUG nr. 50/2008. Totodată, cuantumul acestora este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei şi de durata judecăţii (două termene) şi că, în temeiul art. 274 alin. 3 C.proc.civ., onorariul avocatului trebuia redus.

- pe fondul cauzei, sentinţa este criticabilă sub aspectul determinării incorecte a dispoziţiilor din Tratatul Comunităţii Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, invocându-se în acest sens jurisprudenţa Curţii de Luxemburg în cauze pe care recurenta le consideră similare, respectiv cauza Humblot, nr. 112/84, Cauza 132/88 şi Cauzele conexate C-290/05 şi C-333/05.

Astfel, O.U.G. nr.50/2008 nu intră în contradicţie cu legislaţia europeană, ea fiind rezultatul negocierilor dintre România şi Comisia Europeană.

În ceea ce priveşte Hotărârea C.J.UE. în cauza C-402/09 privind acţiunea lui Ioan Tatu împotriva Statului Român, prin care s-au făcut aprecieri privind instituirea de către Statul Român a taxei pe poluare pentru autoturisme second-hand achiziţionate din state ale Uniunii Europene, se susţine că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic în cauza de faţă s-a născut înainte de pronunţarea de către C.J.UE. a Hotărârii C-402/09, fiindcă altfel s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile române..

Pe de altă parte, potrivit art.46 din CEDO, hotărârile obţinute în contradictoriu cu Statul Român sunt obligatorii de la data publicării acestora în monitorul Oficial al României.

Recurenta a mai arătat că în cauză nu sunt incidente nici dispoz. art.90 TCE, întrucât taxa pe poluare respectă principiul „poluatorul plăteşte”, se achită de către toţi proprietarii autovehiculelor indiferent de provenienţa lor la prima înmatriculare în România şi că însăşi CJUE a pronunţat hotărâri contradictorii în legătură cu aplicarea art. 90 TCE şi că, anterior hotărârii Tatu a arătat constant că statele membre UE pot stabili un sistem de taxa impus mărfurilor, cum sunt şi autovehiculele, al cărei cuantum să crească progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv.

Examinând sentinţa, cu prioritate, în raport de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pusă în discuţie, din oficiu, de către instanţă, în condiţiile art.489 alin.3 NCPC, se reţine că acesta este fondat pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 4 martie 2013, reclamantul I. G. a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Rm.Vâlcea, solicitând obligarea la restituirea sumei de 3.148 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare pentru autoturismul achiziţionat în cursul anului 2007 din Germania, marca Audi B5, an fabricaţie 2000, achitată cu chitanţa nr.100901200783/09.01.2007, anularea acesteia, a deciziei de calcul, cât şi a adresei care reprezintă refuzul nejustificat al acesteia la soluţionarea cererii de restituire, cu dobânda legală de la data plăţii – 18.07.2007 – şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Un prim aspect asupra căruia se impune să se pronunţe instanţa este acela dacă, după adoptarea Noului Cod civil este admisibilă invocarea din oficiu a prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că potrivit art.2512 „(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu (…)”.

Sub acest aspect se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art.6 alin.4 din NCPC, precum şi dispoziţiile art.5 alin.1 şi art.201 din Legea nr.71/2011, norme ce nu fac nicio distincţie în privinţa regimului aplicabil prescripţiilor ce au început să curgă sub imperiul Codului civil de la 1864 şi ale Decretului nr.167/1958. Potrivit acestor norme legale, legea care guvernează această prescripţie, sub toate aspectele, atât de drept material cât şi procesual, este cea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă.

Derogările de la această regulă sunt expres şi limitativ prevăzute de art.203 şi art.204 din Legea nr.71/2011, norme de strictă interpretare şi aplicabile doar în privinţa cauzelor de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

În consecinţă, se apreciază că noul regim juridic al prescripţiei extinctive, referitor la invocarea excepţiei de către partea interesată şi momentul până la care aceasta o poate invoca, instituit de art.2512 şi art.2513 din NCC, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data de 1 octombrie 2011.

În cauză, ceea ce se discută este o prescripţie ce a început să curgă la 01.01.2008, aşa încât îi sunt aplicabile dispoziţiile art.18 din Decretul nr.167/1958, dispoziţii potrivit cărora „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sînt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”.

Sub acest aspect al modului în care excepţia poate fi invocată, se apreciază că norma juridică este aplicabilă şi raporturilor de contencios fiscal, chiar dacă OG nr.92/2003 prevede un termen special de prescripţie în cazul creanţelor de această natură, însă, actul normativ se completează, în măsura în care nu există prevederi speciale, cu normele de drept comun în materia prescripţiei.

Codul de procedură fiscală prevede un termen special de prescripţie de 5 ani pentru stabilirea şi executarea obligaţiilor fiscale, termen ce începe să curgă „de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală …” (art.91), termen care se aplică şi în situaţia achitării unei sume de bani cu titlu de obligaţie fiscală, sumă pe care plătitorul apreciază că nu o datorează.

În aceste condiţii termenul de 5 ani în care reclamantul putea să ceară restituirea taxei de primă înmatriculare a început să curgă la 1 ianuarie 2008, astfel că el s-a împlinit la 1 ianuarie 2013, deci anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Este real că reclamantul a plătit cu titlu de taxă de primă înmatriculare suma de 5.757 lei, din care, la 14 august 2008, în condiţiile OG nr.50/2008, i-a fost restituită suma de 2.609 lei, organul fiscal apreciind implicit că nu datorează restituirea întregii sume.

De altfel, la 10 ianuarie 2013 (deci în afara termenului de prescripţie) această poziţie a organului fiscal a fost reiterată, comunicând reclamantului, ca răspuns la solicitarea sa din 14 decembrie 2012, că nu datorează restituirea diferenţei de 3.148 lei, valoare asupra căruia poartă prezentul litigiu.

În concluzie, se apreciază că în perioada 1 ianuarie 2008 – 1 ianuarie 2013 nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, nici în raport de dispoziţiile art.92 din Codul de procedură fiscală şi nici faţă de prevederile art.13 şi 16 din Decretul nr.167/1958.

Pentru toate aceste considerente se reţine că, în cazul unei prescripţii începute anterior datei de 1 octombrie 2011, instanţa este îndreptăţită să ridice din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, că în cauză dreptul material la acţiune s-a prescris la 1 ianuarie 2013 şi că nu s-a dovedit că în perioada celor 5 ani anteriori a intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare dintre cele enumerate expres şi limitativ în dispoziţiile legale precitate.

Aceeaşi apreciere se impune şi din verificarea dispoziţiilor art.2539 alin.2 teza a II-a şi a dispoziţiilor art.2532 pct.6 din Noul Cod civil, întrucât nu s-a dovedit formularea unei acţiuni anterioare şi nici purtarea unor negocieri. În ceea ce priveşte prevederile art.2532 pct.7 din acelaşi act normativ, urmează a se observa că nici această cauză de suspendare nu este incidentă în prezenta pricină. Astfel, se impune a se reţine, în principal, că obligaţia fiscală a fost stabilită în sarcina reclamantului, în condiţiile art.214¹-214³ din Codul fiscal, situaţie în care singura procedură prealabilă este cea la care se referă dispoziţiile art.205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală.

Nu se poate aprecia, aşadar, că formularea unei cereri de restituire de natura celei depuse în copie la fila 12, reprezintă procedura prealabilă prevăzută de lege, pentru a naşte efecte suspensive, iar în subsidiar, trebuie observat şi că prin Decizia nr.24/14.11.2011 a Î.C.C.J. s-a statuat asupra admisibilităţii acţiunii în restituirea sumei plătite drept taxă de primă înmatriculare, fără parcurgerea unei proceduri prealabile.

Curtea, reţinând ca fiind incidentă excepţia prescripţiei extinctive, a admis recursul, a casat sentinţa şi a respins acţiunea ca prescrisă, fără analizarea criticilor de fond a căror verificare a devenit inutilă.

10. Consecinţele lipsei menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs. Cazurile de incidenţă a ipotezei de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Art.83 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă

Art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă

Art.13 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă
În primul rând Curtea reţine că reclamantul care a dat procură juristului nu a avut mandat şi din partea recurentelor CI şi CA în acest sens.

Trecând peste aspectul de formă impus de art.85 alin.1 rap. la art.151 alin.1 NCPC, respectiv necesitatea existenţei unui înscris autentic care să ateste mandatul, în original sau în copie legalizată, ceea ce nu este cazul, se reţine că procurile de la dosarul de fond sunt acordate de către toţi reclamanţii lui PL, care semnează cererea de recurs ca inginer, în timp ce procura de la dosarul de recurs este dată numai de către CR către d-na jurist, astfel că recursul reclamantelor CI şi CA nu este formulat prin specialist, fiind nul. Se reţine că faţă de procura de la dosarul de fond, CR are mandat şi pentru SOR, mandatând mai departe pe d-na jurist.

În al doilea rând Curtea constată că, persoanele fizice nu pot fi reprezentate în recurs prin consilier juridic, care poate pune concluzii numai pentru persoanele juridice, astfel că rămâne de analizat numai ipoteza art.13 alin.2 NCPC.

Se constată astfel că părţile recurente nu pot fi reprezentate în cauză prin jurist, licenţiat în drept, decât dacă acesta este rudă cu părţile până la gradul al doilea sau soţ al uneia din părţi, ceea ce în cauză nu s-a dovedit, deşi s-a pus în vedere prin adresa din 30.09.2013 dovedirea formulării recursului în condiţiile art.13 alin.2 NCPC.

Ca atare, dacă pentru recursul formulat de CR şi SOR s-ar considera acoperită lipsa menţiunii privitoare la avocat sau reprezentant licenţiat în drept faţă de menţiunea din cererea de la dosarul de recurs, se constată că pentru persoana mandatată, deşi licenţiat în drept potrivit diplomei de la dosarul de recurs, nu s-a dovedit calitatea de rudă cu părţile în gradul impus de art.13 alin.2 NCPC pentru a fi incidentă ipoteza de excepţie, în care recurenţii nu trebuie să fie reprezentaţi prin avocat.

Pentru toate acestea, în temeiul art.486 alin.3 NCPC, rap. la art.83 alin. 3 şi art.13 alin.2 NCPC, Curtea a constatat nul recursul.