Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

7. Individualizarea pedepsei. Stabilirea unei pedepse peste limita minimă prevăzută de lege.

Art. 63 alin. 3 Cod penal

Art. 71 alin. 2 Cod penal

Art. 74 Cod penal

Art. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal
„Prima instanţă a aplicat o pedeapsă nelegală, peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, cu toate că a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal; tot astfel cu încălcarea dispoziţiilor art. 71 alin. 2 Cod penal, a aplicat la pedeapsa amenzii şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală, deoarece a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, cu toate că aceasta trebuia stabilită sub limita respectivă, din moment ce în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. c Cod penal.

Infracţiunea prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din legea nr. 46/2008, pentru care inculpatul intimat a fost condamnat, este pedepsită cu limitele între 6 luni şi patru ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Dar, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 320 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală, limitele se reduc cu 1/3, rezultând că acestea sunt de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni . Ca atare, aceste noi limite urmează a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii, pedeapsă spre care s-a orientat prima instanţă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiilor art. 63 alin. 3 din Codul penal, „când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an (cum este în speţă – sn), minimul special este de 500 lei şi maximul special este de 30000 lei.”

Din moment ce prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal, pedeapsa amenzii trebuia stabilită sub limita minimă de 500 lei.”
(Decizia penală nr.774/R/19 Noiembrie 2013)
Prin sentinţa penală nr. 181 din 27 septembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, inculpatul a fost condamnat la 500 lei amendă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 108 alin. 1 lit., a din legea nr. 46/2008, cu aplicaţia art. 320 ind. 1 Cod procedură penală şi art. 64 Cod penal.

Spre a hotărî astfel, în fapt prima instanţă a reţinut:

La data de 9 februarie 2011, inculpatul s-a deplasat în pădurea situată pe raza comunei Bălileşti, punctul Oancea, proprietatea părţii vătămate, de unde a tăiat fără drept un număr de 6 arbori, specia fag, nemarcaţi, transportându-i la domiciliul său; ulterior i-a folosit la încălzirea locuinţei.

În drept, fapta inculpatului a fost încadrată în infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, şi pe care a recunoscut-o în totalitate, astfel că prezenta cauză s-a soluţionat în cadrul procedurii simplificate, prevăzute de art. 320 ind. 1 Cod penal.

Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prevăzute de art. 72 din Codul penal, apreciindu-se că scopul acesteia poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse pecuniare. Totodată, instanţa în raport de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, a apreciat că in favoarea inculpatului pot fi reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art., 74 Cod penal şi tot astfel se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 81 Cod penal.

Împotriva sentinţei a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală în sensul că a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, deşi în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, iar. în plus, limitele de pedeapsă sunt reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 320 alin. 1 Cod penal şi că aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal este nelegală, în raport de dispoziţiile art. 71 alin. 2 Cod penal.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, deoarece prima instanţă a aplicat o pedeapsă nelegală, peste limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, cu toate că a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal; tot astfel cu încălcarea dispoziţiilor art. 71 alin. 2 Cod penal, a aplicat la pedeapsa amenzii şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

În ceea ce priveşte starea de fapt, Curtea constată că aceasta a fost corect stabilită de către prima instanţă, în sensul că inculpatul a tăiat fără drept la data de 9 februarie 2011, un număr de 5 arbori, cu diametrul la cioată de 25,30, 34, 40 şi 34 cm. fără a fi marcaţi din pădurea situată în pădurea „Oancea” de pe raza comunei Bălileşti, proprietatea părţii vătămate.

Şi încadrarea juridică a fost corect făcută în infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea.

Se constată însă, că pedeapsa de 500 lei amendă este nelegală, deoarece a fost stabilită peste limita minimă prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din Legea nr. 46/2008, cu toate că aceasta trebuia stabilită sub limita respectivă, din moment ce în favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. c Cod penal.

Infracţiunea prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a din legea nr. 46/2008, pentru care inculpatul intimat a fost condamnat, este pedepsită cu limitele între 6 luni şi patru ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Dar, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 320 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală, limitele se reduc cu 1/3, rezultând că acestea sunt de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni . Ca atare, aceste noi limite urmează a fi avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii, pedeapsă spre care s-a orientat prima instanţă.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiilor art. 63 alin. 3 din Codul penal, „când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an (cum este în speţă – sn), minimul special este de 500 lei şi maximul special este de 30000 lei.”

Din moment ce prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 Cod penal, pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. f din Codul penal, pedeapsa amenzii trebuia stabilită sub limita minimă de 500 lei.

Nelegalitatea sentinţei va fi înlăturată prin admiterea recursului parchetului şi coborârea pedepsei sub limita anterior menţionată.

Tot nelegală este sentinţa şi în partea referitoare la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. 2 Cod penal, pedeapsa accesorie însoţeşte de drept numai pedeapsa privativă de libertate (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea) şi, nicidecum amenda.

Ca atare, şi această nelegalitate va fi îndreptată prin înlăturarea aplicării pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal.

În concluzie, Curtea a admis recursul în sensul anterior precizat.

8. Cerere de revizuire. Cazul de revizuire prevăzut de art.394 lit. b Cod procedură penală .

Art. 394 alin. 1 lit. b Cod procedură penală
Cazul de revizuire invocat de către apelant, respectiv cel prevăzut de art.394 lit. b Cod procedură penală, vizează situaţia în care „un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere”.

Acest caz de revizuire nu se regăseşte în speţă, iar susţinerea contrară a apelantului, în sensul că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, nu este întemeiată. Aceasta, deoarece subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel cum se prevede în art. 260 Cod penal, este numai martorul care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie, privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Revenind la speţă, se constată că în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013, finalizat cu condamnarea apelantului la pedeapsa rezultantă de 5 ani, SA a avut calitatea de parte vătămată, astfel că şi în situaţia în care făcea afirmaţii necorespunzătoare adevărului, ea nu putea săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă; instanţa putea înlătura eventualele declaraţii neconforme adevărului, pe baza altor probe administrate în cauză.

(Decizia penală nr. 148/A/12 decembrie 2013)
Prin sentinţa penală nr.1038 din 3 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnat.

Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:

Condamnatul se află în executarea unei pedepse rezultante de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute de art.7 alin.1 şi 3 din Legea nr.39/2003, respectiv art.12 alin.1 şi 2 lit.a din Legea nr.678/2001, aplicată prin sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013 de Tribunalul Argeş (rămasă definitivă), dispunându-se ca executarea să se facă prin privare de libertate, potrivit art.57 Cod penal.

Prima instanţă a reţinut că motivul invocat, în sensul readministrării probelor din care rezultă nevinovăţia sa, nu este prevăzut printre cele menţionate în art.394 alin.1 lit.a-e Cod pr.penală, şi ca atare, cererea sa este inadmisibilă.

Impotriva sentinţei a formulat apel revizuientul, susţinând, ca şi la prima instanţă, că nu a săvârşit infracţiunile pentru care a fost condamnat, rezultând că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, motiv pentru care şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate, se constată că apelul este nefondat, deoarece, prima instanţă a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor prevăzute de art.394 Cod pr.penală, privind cazurile de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Astfel, cazul de revizuire invocat de către apelant, respectiv cel prevăzut de art.394 lit. b Cod pr.penală, vizează situaţia în care „un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere”.

Acest caz de revizuire nu se regăseşte în speţă, iar susţinerea contrară a apelantului, în sensul că partea vătămată a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, nu este întemeiată. Aceasta, deoarece subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel cum se prevede în art.260 Cod penal, este numai martorul care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie, privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Revenind la speţă, se constată că în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.10/MF din 13 iunie 2013, finalizat cu condamnarea apelantului la pedeapsa rezultantă de 5 ani, SA a avut calitatea de parte vătămată, astfel că şi în situaţia în care făcea afirmaţii necorespunzătoare adevărului, ea nu putea săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă; instanţa putea înlătura eventualele declaraţii neconforme adevărului, pe baza altor probe administrate în cauză.

Şi în situaţia în care SA nu ar fi avut calitatea de parte vătămată ci pe aceea de martor, revizuirea sentinţei, în conformitate cu dispoziţiile art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală, nu s-ar fi putut face, întrucât nu există o hotărâre definitivă în care să se constate caracterul mincinos al afirmaţiilor acesteia. Instanţa de revizuire avea totuşi posibilitatea de a constata săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă numai în cazul în care ar fi existat o imposibilitate legală de tragere la răspundere penală a persoanei care a făcut afirmaţii mincinoase, respectiv prescripţia răspunderii penale sau decesul persoanei respective, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aşadar, apelantul foloseşte căi nelegale în susţinerea cererii sale de revizuire, care, aşa cum s-a precizat, exced dispoziţiilor art.394 alin.1 lit.b Cod pr.penală, anterior citat.

In concluzie, Curtea a apreciat că în mod legal prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnat, împrejurare faţă de care a respins ca nefondat apelul.

9. Contestaţie la executare. Respingerea contestaţiei în cazul în care nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei hotărâri.
Art. 86/3 alin. 1 lit. a Cod penal

Art. 461 alin. 1 lit. c Cod procedură penală
Curtea costată că este nefondată contestaţia la executare, deoarece motivele invocate de către inculpat nu sunt suficient de relevante din punct de vedere juridic pentru a determina înlăturarea obligaţie de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune. Aspectele personale şi familiale invocate nu pot înlătura caracterul coercitiv al sancţiunii penale, inclusiv prin obligaţia prev. de art.86/3 alin. 1 lit. a Cod penal impusă de instanţă contestatorului.

Pe de altă parte, motivele invocate de constatator nu se încadrează în dispoziţiile art. 461 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, deoarece în cauză nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei sentinţe.
(Sentinţa penală nr. 222/F/19 Decembrie 2013)
Contestatorul, pe calea contestaţie la executare, a solicitat modificarea sentinţei penale nr.28/F/6 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti sub aspectul obligaţiei de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune.

În motivare, arată că din motive obiective nu poate să-şi îndeplinească această obligaţie, deoarece are o firmă în străinătate şi este necesar de a fi prezent permanent la firma respectivă pentru a putea în acest fel să continue activitatea şi să-şi întreţină familia.

Din actele dosarului, Curtea constată că, prin sentinţa penală cu nr.28/F/2012 a Curţii de Apel Piteşti, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fixându-se un termen de încercare de 6 ani şi 6 luni.

S-au instituit în sarcina sa obligaţiile prev. de art.86/3 alin. 1 Cod penal, inclusiv obligaţia de a se prezenta săptămânal la serviciu de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Curtea costată că este nefondată contestaţia la executare, deoarece motivele invocate de către inculpat nu sunt suficient de relevante din punct de vedere juridic pentru a determina înlăturarea obligaţie de a se prezenta săptămânal la serviciul de probaţiune. Aspectele personale şi familiale invocate nu pot înlătura caracterul coercitiv al sancţiunii penale, inclusiv prin obligaţia prev. de art.86/3 alin. 1 lit. a Cod penal impusă de instanţă contestatorului.

Pe de altă parte, motivele invocate de constatator nu se încadrează în disp. art. 461 alin. 1 lit. c Cod pr. penală, deoarece în cauză nu există vreo nelămurire referitoare la hotărârea care se execută şi nici vreo împrejurare care să facă imposibilă executarea acestei sentinţe.

Pentru considerentele de mai sus şi, în temeiul dispoziţiilor art.392 Cod pr.penală, Curtea a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată.