Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

4. Verificarea întrunirii cerinţelor de admisibilitate a cererii de revizuire. Evocarea fondului în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 teza II Cod procedură civilă.

Art. 322 Cod procedură civilă

Art.509 din noul Cod de procedură civilă

O astfel de excepţie este aceea ce rezultă din dispoziţiile art.322 alin.1 Cod procedură civilă, text potrivit căruia „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.

Aşadar, o primă cerinţă de admisibilitate a cererii de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs este aceea ce ţine de obiectul judecăţii, respectiv ca hotărârea a cărei retractare se solicită să fi evocat fondul.

În reglementarea instituţiei revizuirii, Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 322 pct. 4 teza II) nu face nicio distincţie pentru acest motiv de retractare asupra cerinţei evocării fondului. În doctrină şi jurisprudenţă însă, s-a statuat că o astfel de condiţie nu se impune a fi îndeplinită atunci când invocarea textului se face pentru condamnarea magistratului şi, de altfel, această dezlegare a fost preluată şi în noul Cod de procedură civilă (art.509 alin.2).

În aceste condiţii se impune să se reţină că în cazul de faţă, cel al declarării drept fals a unui înscris determinant, este obligatoriu ca decizia a cărei revizuire se solicită să fi evocat fondul.

Din examinarea acesteia se apreciază însă că nu este îndeplinită condiţia, dat fiind că instanţa de recurs nu a administrat alte probe şi nici nu a reţinut o altă situaţie de fapt. Astfel, în considerentele deciziei nr.2077/R-Com/28.09.2011, instanţa de recurs a reţinut, ca şi cea de fond, îndeplinirea procedurii de citare, făcând trimitere la înscrisul de la dosar şi precizând că aceasta face dovadă până la înscrierea în fals dar şi la faptul că debitoarea nu a probat că suma pretinsă de creditoare este la un nivel inferior pragului valoric şi nici că a achitat debitul, aşa cum s-a angajat.

(Decizia nr. 3623/R-COM/15 Noiembrie 2013)

Prin cererea înregistrată la 1 iulie 2013, Ocolul Silvic LB, prin administrator statutar G.A.D., a solicitat în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, V.C. IPURL Rm. Vâlcea şi Cabinetul de Insolvenţă B.E., revizuirea deciziei civile nr.2077/R-Com pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 28 septembrie 2011, schimbarea în tot a acestei hotărâri, iar pe fond admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Vâlcea.

În motivare s-a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.322 alin.4 teza a II-a şi următoarele din Codul de procedură civilă, prin aceea că decizia a cărei retractare se solicită s-a pronunţat fără să se aibă în vedere faptul că, cu ocazia unei ale judecăţi, s-a desfiinţat înscrisul denumit „Dovadă de îndeplinire a procedurii de citare – procesul-verbal din 12.04.2011, dosar nr.4177/90/2010”.

Astfel, prin sentinţa nr.1120 pronunţată de Tribunalul Vâlcea la 11 mai 2011, la cererea creditoarei DGFP Vâlcea s-a deschis procedura generală de insolvenţă faţă de revizuientă şi s-au luat toate măsurile prevăzute de lege, reţinându-se că aceasta nu a formulat contestaţie pentru a demonstra că nu se află în stare de insolvenţă, fără să se observe că nu a fost niciodată citată în mod legal, în cursul judecăţii.

Recursul formulat a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că există dovada îndeplinirii procedurii de citare, dovadă ce este reprezentată tocmai de procesul verbal ce a fost declarat fals.

Urmare acestei soluţii Tribunalul Vâlcea a continuat procedura insolvenţei, deşi valoarea creanţei pe care o putea invoca DGFP Vâlcea era inferioară pragului prevăzut de lege, aşa cum s-a demonstrat într-o expertiză extrajudiciară.

Cu privire la calitatea de reprezentant al revizuientei, aceasta trebuie reţinută în continuare în persoana administratorului statutar G.A.D., dat fiind că prin sentinţa de deschidere a procedurii nu s-a ridicat dreptul de administrare.

Se impune ca în prezenta cale de atac să se observe şi că decizia a cărei revizuire se solicită evocă fondul întrucât instanţa de recurs a făcut aprecieri proprii cu privire la procedura de citare, motiv pentru care cererea trebuie privită ca fiind admisibilă.

La dosar s-au depus acte de care revizuienta a înţeles să se servească şi s-a ataşat dosarul de fond.

Examinând cererea se impune să fie verificate cu prioritate, excepţiile a căror eventuală incidenţă în cauză poate face inutilă verificarea în fond a cauzei.

O astfel de excepţie este aceea ce rezultă din dispoziţiile art.322 alin.1 Cod procedură civilă, text potrivit căruia „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)”.

Aşadar, o primă cerinţă de admisibilitate a cererii de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs este aceea ce ţine de obiectul judecăţii, respectiv ca hotărârea a cărei retractare se solicită să fi evocat fondul. Este vorba de deciziile instanţelor de recurs, date ca urmare a rejudecării fondului, după casarea cu reţinere, când pot fi administrate probe noi şi pot fi reapreciate probele administrate în faţa instanţei de fond, dar şi hotărârile prin care s-a respins ca nefondat recursul, însă, au fost produse noi dovezi şi a avut loc o reapreciere a situaţiei de fapt.

Un prim aspect ce se impune a fi lămurit în cauză este acela dacă pentru motivul de revizuire invocat art.322 pct.4 teza a II-a Cod procedură civilă, respectiv „(…) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză;” este nevoie de evocarea fondului.

În reglementarea instituţiei revizuirii, Codul de procedură civilă de la 1865 nu face nicio distincţie pentru acest motiv de retractare asupra cerinţei evocării fondului. În doctrină şi jurisprudenţă însă, s-a statuat că o astfel de condiţie nu se impune a fi îndeplinită atunci când invocarea textului se face pentru condamnarea magistratului şi, de altfel, această dezlegare a fost preluată ş i în noul Cod de procedură civilă (art.509 alin.2).

În aceste condiţii se impune să se reţină că în cazul de faţă, cel al declarării drept fals a unui înscris determinant, este obligatoriu ca decizia a cărei revizuire se solicită să fi evocat fondul.

Din examinarea acesteia se apreciază însă că nu este îndeplinită condiţia, dat fiind că instanţa de recurs nu a administrat alte probe şi nici nu a reţinut o altă situaţie de fapt. Astfel, în considerentele deciziei nr.2077/R-Com/28.09.2011, instanţa de recurs a reţinut, ca şi cea de fond, îndeplinirea procedurii de citare, făcând trimitere la înscrisul de la dosar şi precizând că aceasta face dovadă până la înscrierea în fals dar şi la faptul că debitoarea nu a probat că suma pretinsă de creditoare este la un nivel inferior pragului valoric şi nici că a achitat debitul, aşa cum s-a angajat.

Concluzionând că prin decizia nr.2077/R-Com/2011 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de actuala revizuientă nu a fost evocat fondul, Curtea a apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, aşa încât devine inutilă verificarea celorlalte cerinţe ce ţin de temeinicia unei astfel de căi de atac.
5. Obiectul cesiunii de creanţă. Modul de calcul al valorii creanţei cedate.

Art.1392 rap. la art.1396 Cod civil

Art.312 Cod procedură civilă

Art.8 din Legea nr.85/2006
Pe cale de consecinţă, faţă de art.1392 rap. la art.1396 C.civ., valoarea creanţei cedate nu poate fi mai mare decât ceea ce debitorul datorează efectiv, independent de preţul cesiunii, astfel că în sarcina debitoarei se impune a se reţine valoarea rezultată din raportul de expertiză, astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecţiuni.

Judecătorul sindic a înlăturat concluziile stabilite iniţial de raportul de expertiză, reţinând că această modificare nu are suport ştiinţific, analizând mai degrabă efectele juridice ale trecerii soldului la pierderi, fără a avea în vedere faptul că prin raportul de expertiză întocmit iniţial s-a reţinut un cuantum al creanţei mai mic decât cel arătat în actul de cesiune, respectiv 1.416.388,27 lei, faţă de 1.625.346,35 lei.

Într-adevăr, urmare a contestaţiei debitoarei numai prin raportare la cuantumul creanţei pe care îl arată ca fiind de 1.526.533 lei, se poate considera că aceasta a recunoscut implicit suma datorată, însă, pentru a se reţine cuantumul acesteia faţă de complexitatea cauzei, Curtea nu se poate raporta la prezumţii, ci la calculele efective realizate de expert în baza documentelor puse la dispoziţie de bancă, dintre care şi înscrisuri neavute în vedere cu ocazia efectuării primului raport de expertiză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 C.proc.civ, şi art.8 din Legea nr.85/2006, curtea a admis recursul, a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia în sensul că a reţinut că intimata deţine o creanţă de 920.454,21 lei asupra debitoarei, cu aceasta urmând a fi menţionată în tabel.

(Decizia nr. 3921/R-COM/05 decembrie 2013)
Prin contestaţia depusă de S.C.MP S.R.L. prin administrator ST, la Tabloul preliminar al creanţelor întocmit şi depus de administrator judiciar G. A. IPURL, a fost contestat modul de determinare al sumei solicitate de către S.C. CRM S.R.L. arătându-se că aceasta nu este de 1.625.346,35 lei, valoarea totală a creditelor fiind de 1.256.533 lei.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că valoarea creanţei este de 1.256.533 lei, fiind menţionate cele 5 contracte de credit şi numai actele adiţionale nr.1 pentru fiecare din primele patru contracte, respectiv actul adiţional nr.2/2008 pentru contractul de credit nr.135/2006.

S-a arătat că este contestată diferenţa de 368.813 lei până la suma de 1.625.346,35 lei.

Administratorul judiciar, prin punctul de vedere depus la dosar, a arătat că în fapt au fost încheiate 6 contracte de credit, în plus fiind încheiat un contract în data de 15.06.2005 pentru suma de 400.000 lei, contract înregistrat tot sub nr. ***/16.06.2005.

S-a susţinut necesitatea efectuării unei expertize contabile cu privire la stabilirea cuantumului creanţei.

Creditoarea şi-a formulat apărările prin întâmpinare, invocându-se excepţia tardivităţii contestaţiei, deoarece debitorul trebuia să facă prezenta contestaţie în termen de 10 zile de la data comunicării tabelului preliminar, comunicare care s-a efectuat prin publicarea tabelului la data de 17.02.2010, iar contestaţia a fost formulată la data de 23.06.2010.

Pe fond, creditoarea a arătat că aceasta s-a subrogat în drepturile cedentului, devenind creditor la valoarea nominală a creanţei, la care s-a adăugat dobânda contractuală prevăzută în contractele de credit, comisioane de analiză documentaţie, comision de risc şi gestiune şi alte comisioane menţionate în contractele de credit.

Neachitarea ratelor restante a atras penalităţi şi dobânzi la creditele contractate, suma recunoscută de către debitoare fiind o afirmaţie fără acoperire, lipsită de orice suport probatoriu.

În susţinerea apărărilor au fost depuse, la cererea instanţei de judecată, acte referitoare la modul de calcul al creanţei, acte aflate la filele 70-101 şi 115-131 vol.III dosar.

Prin sentinţa nr.5119/28 iunie 2013, Tribunalul Vâlcea a respins contestaţia formulată de către debitoarea SC MP SRL - prin administrator special ST, la tabelul preliminar al creditorilor întocmit de către administrator judiciar G. A. IPURL, cu privire la creanţa SC CRM SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa soluţia instanţa a reţinut că prin sentinţa nr.1122/07.10.2009 s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea SC MP SRL.

La data de 7.12.2009, , la masa credală s-a înscris creditoarea SC CRM SRL cu suma de 1.625.346,35 lei reprezentând creanţă cesionată de MKB RB SA, după data deschiderii procedurii insolvenţei, prin Contractul de cesiune din 24.11.2009, aşa cum a fost modificat prin Actele adiţionale 1 şi 2 din 27.11.2009 şi respectiv 30.11.2009.

Creanţa provine din Contractul de credit ***/15.06.2005 şi cele 7 acte adiţionale; Contractul de credit nr. ***/12.10.2006 şi cele 3 acte adiţionale; Contractul de credit nr. ***/25.02.2008 şi cele 3 acte adiţionale; Contractul de credit ***/12.10.2006 şi cele 3 acte adiţionale şi Contractul de credit ***/23.06.2006 şi cele 3 acte adiţionale.

Contractele au fost garantate cu contractele de ipotecă şi de garanţie mobiliară anexate cererii de înscriere la masa credală.

Contractul de cesiune a avut ca obiect cele cinci contracte de credit menţionate anterior, preţul cesiunii fiind de 799.611,13 lei, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale.

La dosar s-a depus şi Notificarea cesiunii nr. ***/09.12.2009, notificare adresată debitoarei, prin administratorul judiciar desemnat.

Ulterior, creditoarea a depus şi subrogarea în drepturile SC RB SA, prin care este precizat dreptul creditoarei de a realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut prin vânzarea bunurilor pus sub gaj, fila 380 vol.I.

Prin Tabelul preliminar al creanţelor depus la dosar afişat la data de 19.02.2010 a fost cuprinsă creanţa creditoarei SC CRM SRL, tabel împotriva căruia s-a formulat contestaţie de către debitoare.

Cu privire la excepţia tardivităţii, instanţa a reţinut că textul art.72 alin.3) din Legea nr.85/2006 arată că „Tabelul preliminar de creanţe va fi, totodată, afişat de grefă la uşa instanţei, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de afişare, şi va fi comunicat debitorului.”

Scopul legiuitorului a fost acela de a asigura comunicarea tabelului prin notificarea personală a debitorului, iar termenul în care debitorul putea formula contestaţie era de 5 zile de la data comunicării, interpretare dată prin trimiterea la dispoziţiile art.21 alin.3) din lege aflate în vigoare la data formulării contestaţiei.

Însă din actele dosarului nu rezultă că administratorul judiciar a procedat în sensul celor expuse mai sus, condiţii în care contestaţia este formulată în termen.

În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar într-un prim raport depus la dosar, expertul desemnat de instanţă a reţinut că la data deschiderii procedurii insolvenţei debitorul datora suma de 1.233.203,67 lei cu titlu de credite restante, dobânzi restante de 176.174,08 lei şi comisioane de 7.011,52 lei.

Pentru a reţine aceasta, expertul a arătat că, din extrasele de cont prezentate de cesionar, s-a constatat volumul creditelor ca fiind de 1.233.203,47 lei, mai mic cu 119.180,59 lei faţă de soldul 1.352.384,25 lei, raportat la data de 31.12.2008.

Expertul a concluzionat că rambursările creditelor au fost mai mari, concluzie la care a ajuns expertul în lipsa prezentării extraselor pe anul 2009.

Tot din examinarea extraselor sus-menţionate, expertul a dedus că dobânzile la creditul cedat au fost de 45.286,73 lei, considerând că dobânzile în cuantum de 352.113,94 lei solicitate de creditoare nu se justifică.

Expertul a precizat că prin prezentul raport de expertiză au fost calculate dobânzile, prin extrapolare, pe baza dobânzilor lei/zi din luna decembrie 2008, deoarece nu au fost prezentate extrasele aferente perioadei 01.01.-07.10.2009.

În ceea ce priveşte comisioanele bancare, expertul a precizat că acestea nu pot fi recalculate.

Expertul a consemnat că, din extrasele de cont prezentate de creditoare, rezultă că, la data de 30.10.2009, înainte de cesionare şi încasarea preţului cesionării, soldul creanţelor restante, a dobânzilor şi comisioanelor era zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi, banca cedentă diminuându-şi rezultatul financiar brut înainte de înregistrarea cedării creanţelor.

Această concluzie a fost trasă de către expert din operaţiunea de înregistrare la „Pierderi” a creanţelor deţinute împotriva debitoarei, iar nu ca încasate sau recuperate prin primirea preţului cesiunii.

La raportul de expertiză s-au formulat obiecţiuni de către debitoare, în şedinţa din data de 26.09.2012, solicitându-se refacerea raportului de expertiză pentru verificarea tuturor actelor ce vor fi puse la dispoziţie de către cedenta MKB RB, obiecţiuni admise de către instanţă.

Prin raportul de expertiză întocmit în urma admiterii obiecţiunilor, expertul a menţionat că nu i-au fost puse la dispoziţie extrasele de cont aferente anului 2009 de către cedenta N. SA( succesoarea băncii MKB RB SA), iar din actele prezentate expertul a concluzionat că s-au acordat debitoarei credite în valoare de 3.984.580,36 lei, în care a fost inclusă şi Linia de credite, soldul nerambursat şi acordat prin Linia de credit fiind de 475.378,77 lei, credit lichidat prin trecerea acestuia la credite restante nerambursate.

De asemenea, s-a reţinut restituirea de credite în cuantum de 3.064.146,15 lei prin contul Liniei de credit, astfel că, la data de 24.11.2009, soldul creditelor restante a fost în sumă de 920.454,21 lei.

S-a reţinut că debitoarea a achitat suma de 463.788,73 lei, condiţii în care nu au rămas dobânzi neplătite aferente creditelor nerambursate.

Expertul a precizat că din extrasele de cont transmise nu se poate stabili numărul şi data contractului de credit în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.

De asemenea, s-a reţinut că prin neprezentarea Fişelor de cont analitice care trebuiau ţinute pentru debitoare, se poate trage concluzia că debitoarea nu mai figura cu sold restant la data de 30.11.2009 în evidenţa contabilă a creditoarei cedente înainte de cesionare.

A reţinut instanţa că SC CRM SRL s-a înscris la masa credală cu suma de 1.625.346,35 lei, sumă compusă din: 1.233.203,67 lei credite restante; 374.047,81 lei dobânzi şi comisioane în cuantum de 18.094,87 lei, obiectul contractului de cesiune încheiat ulterior datei intrării în insolvenţă, contract ce a fost notificat debitoarei, prin administrator judiciar.

S-a reţinut că cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanţă, cu titlu oneros sau gratuit, unei alte persoane, contractul fiind perfect valabil ca urmare a simplului acord de voinţă al părţilor, pentru valabilitatea ei nefiind necesară respectarea sau îndeplinirea unei formalităţi.

În ceea ce priveşte publicitatea cesiunii de creanţă, textul art.1393 Cod civil arăta că „Cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea”, astfel că după momentul îndeplinirii cerinţelor de publicitate, debitorul cedat devine debitor al cesionarului în respectivul raport obligaţional şi deci nu poate face plata valabilă în mâna cedentului.

S-a reţinut că în speţă, creditoarea a făcut în mod corect notificarea solicitată de lege debitoarei, prin administrator judiciar, acesta fiind reprezentantul legal al debitoarei în raporturile cu terţii (neridicarea dreptului de administrare al debitoarei neavând relevanţă juridică sub acest aspect) şi în plus acesta fiind singurul care are atribuţii legate de stabilirea masei credale.

În cazul în care debitorul se află în procedura insolvenţei, unicul efect al notificării cesiunii este cel al înscrierii la masa credală a cesionarului, debitorul cedat având dreptul de a formula contestaţie cu privire la înscrierea acesteia în tabelul creanţelor, în măsura în care se consideră prejudiciat sub aspectul cuantumului creanţei cedate.

Cuprinderea în tabelul creanţelor a fost făcută în baza cererii de înscriere la masa credală formulată în termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei, cerere făcută de creditoarea cesionară SC CRM SRL. Acest înscris este singurul act ce produce efecte juridice în procedura de insolvenţă, celelalte cereri, şi anume cea de subrogare formulată de creditoare sau de radiere din tabelul creanţelor formulată de cedentă, neavând consecinţe juridice în cauza de faţă.

S-a mai reţinut că aspectele legate de plata preţului cesiunii nu au de asemenea relevanţă juridică în speţa de faţă, plata preţului fiind un element al executării contractului de cesiune, împrejurare care poate fi invocată numai de către cedentă în raporturile juridice cu societatea cesionară. Mai mult, chiar societatea cedentă recunoaşte efectele juridice ale cesiunii de creanţă prin cererea depusă la dosar.

În subsidiar, neplata preţului nu reprezintă un impediment la transmiterea creanţei, chiar în condiţiile art.6 din contract, consimţământul cedentei la realizarea dreptului de creanţă de către cesionară (prin înscrierea la masa credală) echivalând cu îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului stipulat pentru cesiune.

Cu privire la cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză, instanţa a constatat că cel de-al doilea raport a avut în vedere extrasele de cont prezentate de cedentă ce privesc aceeaşi perioadă de timp ca şi cea verificată cu ocazia primului raport, expertul invocând „rularea creditelor prin alte coduri IBAN decât cele prin care au fost iniţial acordate şi rulate”.

În plus, expertul a arătat că „din extrasele de cont transmise la expertizare nu se poate stabili numărul şi data contractului de credit în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.”

Faţă de cele reţinute de expert, instanţa a constatat că modificarea concluziilor stabilite iniţial nu are suport ştiinţific, acestea nefiind motivate astfel încât instanţa să poată aprecia asupra valorii lor.

Referitor la cele reţinute în primul raport, cu privire la efectele juridice ale trecerii soldului la „Pierderi”, instanţa a reţinut că în fapt este vorba despre o operaţiune contabilă făcută de cedentă în vederea diminuării rezultatului financiar brut, asupra legalităţii acestei operaţiuni strict contabile neputându-se pronunţa judecătorul-sindic, în speţa de faţă.

Creanţa cesionată exista din punct de vedere juridic la data încheierii contractului de cesiune, lucru necontestat de către debitoare, singurul aspect contestat fiind cuantumul creanţei.

De asemenea, instanţa a reţinut că debitoarea, prin contestaţia formulată a recunoscut în fapt suma de 1.526.533 lei, din eroare fiind menţionată suma de 1.256.533 lei, condiţii în care suma contestată în realitate este cea de 98.813,35 lei.

Din motivarea contestaţiei s-a reţinut că debitoare face referire la cele cinci contracte de credit şi la cinci acte adiţionale, deşi între părţi s-au încheiat în total 19 acte adiţionale, toate acceptate prin semnătură de către debitoare, din conţinutul cărora reiese că la data de 29.01.2009 debitoarea avea datorii faţă de banca cedentă atât rate restante, cât şi dobânzi restante.

Debitoarea a recunoscut numai cuantumul creditelor acordate iniţial prin cele cinci contracte şi al căror cuantum s-a mărit prin actele adiţionale nr.1 ale fiecărui contract, fără a avea în vedere şi dobânzile restante.

Prin raportul de expertiză întocmit iniţial expertul a confirmat cuantumul ratelor restante ca fiind de 1.233.203,67 lei, atât cât s-a solicitat şi de către creditoare.

În ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor, s-a reţinut că debitoarea nu a prezentat altă modalitate de calcul al acestora faţă de cea arătată de creditoare, iar expertul a făcut doar deducţii cu privire la calculul dobânzilor, stabilindu-le la suma de 176.174,08 lei, pe baza extraselor de cont depuse de creditoare, înlăturând o parte din suma solicitată cu acest titlu, suma solicitată fiind de 374.047,81 lei, cu simpla motivare „nu sunt justificate”.

În acelaşi mod s-a redus şi cuantumul comisioanelor, la 7.011,52 lei fără nicio explicaţie tehnică.

A reţinut tribunalul că, deoarece nici debitoarea, nici expertul nu şi-au argumentat modalitatea de calcul al dobânzilor solicitate prin cererea de înscriere la masa credală, contestaţia formulată de debitoare este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.C. MP S.R.L. prin administrator special ST, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, admiterea contestaţie şi înlăturarea din tabel a creditoarei cesionară SC CRM SRL, iar în subsidiar reducerea creanţei acesteia la suma de 920.454,21 lei, cu obligarea la cheltuieli de judecată în fond şi în recurs.

În motivare se arată că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii aflat la dosarul de fond, schimbându-i natura şi înţelesul vădit neîndoielnic, deoarece a stabilit în mod nelegal că intimata-creditoare în calitate de cesionară a notificat debitoarei contractul de cesiune de creanţă.

Se susţine că înscrisul menţionat nu este o notificare a cesiunii de creanţă adresată debitorului prin administrator judiciar, ci o cerere adresată Tribunalului Vâlcea, fiind formulată de către creditoare pentru a se dispune modificarea tabelului creditorilor, prin menţionarea în cadrul acestuia a calităţii de creditor a SC CRM SRL.

Instanţa trebuia să califice cererea intimatei ca o contestaţie la tabel şi să o soluţioneze, iar nu să o considere înscris doveditor al creanţei cesionate, nefiind totodată adresată debitoarei prin administrator judiciar.

De asemenea, se susţine că sentinţa încalcă dispoziţiile art.75 coroborat cu art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990 şi art.18 alin.1 din Legea nr.85/2006.

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv, reprezentarea fiind convenţională.

După deschiderea procedurii, adunarea generală a asociaţilor debitorului desemnează un administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi să participe la procedură pe seama debitorului.

După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator, care îi conduce activitatea comercială, iar mandatul administratorului special se reduce la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, reprezentarea legală există numai după ridicarea dreptului de administrare, până la acest moment debitoarea fiind reprezentată convenţional de administratorul special sau dacă nu a fost ales, de administratorul statutar.

La data de 10.12.2009, când s-a depus la dosar înscrisul de la fila 355, reprezentantul societăţii era ST, care nu a primit notificarea în calitate de administrator special al debitoarei, astfel că cesiunea nu este opozabilă debitoarei.

Se critică argumentele aduse de prima instanţă cu privire la lipsa de relevanţă juridică a neridicării dreptului de administrare.

Sunt învederate prevederile art.1393 Cod civil, susţinându-se că cesiunea este opozabilă debitoarei numai după ce a fost notificată.

Se susţine că atribuţiile administratorului judiciar legat de stabilirea masei credale nu pot fi exercitate discreţionar, acesta fiind obligat potrivit art.67 din Legea nr.85/2006, să verifice legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe pretinse prin cererile formulate de creditori.

Administratorul judiciar nu avea posibilitatea înscrierii pe tabel a creanţei la cererea formulată de intimată, deoarece aceasta nu se regăsea în evidenţa debitoarei şi nici nu a fost ataşată cererii de creanţă, dovada notificării cesiunii.

Se critică sentinţa şi pentru încălcarea art.65 alin.2 şi art.67 din Legea nr.85/2006, raportat la art.1393 Cod civil anterior.

Creditorul are obligaţia dovedirii creanţei prin înscrisuri anexate cererii de creanţă, administratorul fiind obligat să verifice amănunţit legitimitatea şi valoarea exactă a creanţei. Or, intimata nu şi-a dovedit creanţa pretinsă, iar instanţa nu a ţinut cont de faptul că actul de cesiune nu fusese notificat debitoarei, nefiind astfel opozabil.

Se arată că intimata a mai formulat o cerere de subrogare în drepturile creditorului S.C. RB S.A. (N. SA), însă şi aceasta este lipsită de obiect, de vreme ce banca nu avea recunoscut niciun drept în cadrul dosarului de insolvenţă, deoarece nu formulase cerere de creanţă.

Cererea de la dosar, formulată de S.C. NB S.A. prin care solicită radierea sa din tabel şi înscrierea SC CRM SRL, în calitate de cesionară, a fost formulată deoarece atât cedentul, cât şi cesionarul ştiau că nu au notificat debitoarei cesiunea de creanţă, respectiv că banca nu formulase cerere de înscriere a creanţei. Formularea unei cereri în baza unui titlu inopozabil de către SC CRM SRL, în condiţiile în care banca nu formulase cerere de înscriere a creanţei, a urmărit numai inducerea în eroare cu privire la existenţa creanţei.

Notificarea cesiunii de creanţă către SM are în vedere raporturile cu garanta, fiind ulterioară datei depunerii cererii de creanţă de către SC CRM SRL la 7.12.2009.

Se invocă încălcarea art.129 alin.5 Cod procedură civilă şi art.52 Cod comercial, deoarece se susţine că expertul a arătat că înainte de finalizarea contractului de cesiune, soldul creanţelor restante, soldul dobânzilor şi al comisioanelor a fost zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi, în evidenţele RB fiind înregistrată trecerea la pierderi şi nu încasarea preţului de la cesionar.

Trecerea pe pierderi nu putea fi ignorată de instanţă, de vreme ce reprezintă o menţiune în registrele cedentului care are valoarea probatorie prevăzută de art.52 Cod comercial, respectiv în contra celui care le ţine.

Prin urmare la 30 noiembrie 2009 s-a cesionat o creanţă pe care cedenta nu o mai deţinea împotriva debitoarei.

Pe de altă parte, în contractul de cesiune se arată că dreptul de proprietate al cedentului asupra creanţei se transmite cesionarului la data plăţii integrale a preţului, or, la data la care s-a invocat această plată, creanţa cedentei nu mai exista, fiind trecută la pierderi.

Documentul prezentat ca dovadă a preţului cesiunii menţionează la beneficiar creditori diverşi, iar nu RB. Totodată dacă suma era destinată stingerii debitelor la banca cedentă, suma trebuia trimisă în contul de debitori, urmând a stinge parţial creanţa băncii asupra debitoarei şi numai pentru restul de creanţă trebuia operată trecerea pe pierderi.

Contul creditori diverşi este un cont de pasiv, motiv pentru care suma nu se înregistrează contabil la venituri, reprezentând o datorie ce trebuie restituită creditorului.

Ordinul de plată care atestă încasarea preţului cesiunii nu a fost produs, astfel că dreptul de proprietate asupra creanţei nu s-a transmis la cesionar.

Se arată că prin notele de la 21.11.2012, s-a solicitat înlăturarea din tabel a creanţei intimatei, invocând motive de nelegalitate ale înscrierii acesteia, conturate prin constatările şi concluziile raportului de expertiză.

Subsidiar sentinţa este nelegală, cu privire la cuantumul creanţei înscrisă în tabel, raportul de expertiză arătând că nu există dobânzi calculate, înregistrate şi rămase neachitate, astfel încât cedenta nu putea cesiona mai mult decât avea de încasat.

Statuarea instanţei este contrară probelor administrate, expertiza stabilind valoarea obligaţiilor de plată în baza documentelor prezentate chiar de către banca cesionară, înlăturarea concluziilor raportului de expertiză fiind nelegală.

SC CRM SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, ataşând adresa nr.1475/9.12.2009 şi adresa nr.1476/9.12.2009.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prima critică principală în recurs este legată de faptul că instanţa a dat efecte înscrisului de la dosar, considerându-l ca o notificare valabilă a cesiunii de creanţă, respectiv faptul că în lipsa unei notificări cesiunea nu este opozabilă debitoarei cu consecinţa imposibilităţii înscrierii creanţei cesionarului în tabel.

Curtea reţine că, în primul rând, potrivit art.1393 Cod civil anterior, cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană, decât după ce a notificat debitorului cesiunea, textul urmărind să apere interesele terţilor, referitor la existenţa cesiunii, actul de cesiune sau vânzarea creanţei fiind încheiat prin acordul de voinţă al cedentului şi al cesionarului, notificarea creanţei nefiind o formă impusă de lege pentru validitatea cesiunii, ci numai o formă de publicitate.

Astfel, pe de o parte art.1391-1392 C.civ. anterior nu impun printre condiţiile de validitate a transmiterii creanţei anunţarea debitorului iar pe de altă parte, art.1395 C.civ. anterior arată că dacă mai înainte de notificarea cesiunii făcută de cedent sau de cesionar debitorului, acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă, ceea ce înseamnă că notificarea se realizează numai în scopul aducerii la cunoştinţa debitorului a noului creditor, care dobândeşte valabil creanţa prin actul de cesiune, lipsa notificării producând consecinţa liberării debitorului care a plătit cedentului.

Într-adevăr, până la momentul la care debitorul este notificat, acesta nu poate fi ţinut să plătească cesionarului valoarea rezultată din raportul obligaţional cu cedentul, cererea de plată a cesionarului putând echivala cu notificarea, însă menţionarea unei creanţe pe tabelul creditorilor în temeiul Legii nr.85/2006 nu echivalează cu plata unei creanţe.

Trecerea pe tabel se realizează fie pentru cedent fie pentru cesionar, în funcţie de rezultatul verificării în temeiul art.67 din Legea nr.85/2006 a dovezilor depuse alăturat declaraţiei de creanţă, pentru a se evita o dublă plată ulterior la repartizarea sumelor, atât către cedent cât şi către cesionar.

Formalitatea notificării debitorului cedat pentru ca acesta să ia cunoştinţă de noul său creditor, nu implică acordul debitorului cu privire la cesiune, ci numai încunoştinţarea acestuia pentru a se evita din acel moment plata către cedent.

În cauză se constată că din cererea de la dosar depusă de N. SA şi din cererea de la 7.12.2009, depusă de cesionar, rezultă că nu s-au formulat cereri de creanţă de către ambele părţi ale cesiunii ci numai de către cesionar.

Prin urmare, corect a reţinut prima instanţă că notificarea cesiunii către debitorul cedat nu este o condiţie de validitate a vânzării creanţei, aceasta fiind analizată din perspectiva condiţiilor generale de fond şi formă ale încheierii actului juridic.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut notificarea corectă a cesiunii, potrivit adresei nr.1475/9.12.2009, reprezentând înscrisul de la dosar, care nu are relevanţă cu privire la valabilitatea cesiunii, faţă de efectele notificării debitorului şi de consecinţele trecerii creanţei în tabel.

Curtea reţine că adresa menţionată se referă doar la debitorul S.C. MP S.R.L., fără a se arăta că aceasta este reprezentată prin administrator special sau prin administrator judiciar, arătând că aceasta reprezintă notificarea faptului că SC CRM SRL are calitatea de cesionar faţă de MKB RB S.A. devenită N. SA, pentru suma de 1.625.346,35 lei.

În aceeaşi adresă se solicită totodată modificarea tabelului creditorilor prin menţionarea în cadrul acestuia a calităţii de creditor a cesionarei, solicitându-se ca toate plăţile şi comunicările în legătură cu creanţa să se facă în raport cu aceasta.

Într-adevăr, notificarea poartă o dată ulterioară datei depunerii la dosarul de insolvenţă a cererii de admitere a creanţei SC CRM SRL pentru suma menţionată (7.12.2009). Cererea a fost însoţită de contractul de cesiune din 24.11.2009 cu acte adiţionale din 27.11.2009 şi 30.11.2009, de contractele de credit şi de garanţie încheiate între MKB RB şi S.C. MP S.R.L.

În contractul de cesiune cu actele adiţionale s-a prevăzut transmiterea către cesionar a unei creanţe în valoare de 1.625.346,35 lei, pentru preţul de 799.611,13 lei, fiind menţionate 5 contracte de credit din 2005, 2006 şi 2008, cu actele adiţionale aferente, astfel: contractul de credit nr.***/2006 cu 3 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2006 cu 2 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2006 cu 3 acte adiţionale, contractul de credit nr.***/2005 cu 7 acte adiţionale şi contractul de credit nr.***/2008 cu 3 acte adiţionale.

În acest context, nu se poate reţine motivul doi de recurs, referitor la încălcarea dispoziţiilor art.75 coroborat cu art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990 şi art.18 din Legea nr.85/2006, de vreme ce notificarea cesiunii s-a realizat pană la momentul la care s-a stabilit calitatea de creditor a solicitantului, prin trecerea acestuia pe tabel.

Calificarea notificării drept contestaţie la tabel nu era necesară de vreme ce administratorul judiciar a înţeles să treacă acest creditor pe tabel, urmare a declaraţiei de creanţă depusă la 7.12.2009.

Faptul că notificarea ar fi fost comunicată debitoarei prin administrator judiciar, iar nu prin administrator special, deşi la 9.12.2009 debitoarei nu i se ridicase dreptul de administrare, nu se relevă din adresa menţionată în care se vorbeşte despre debitoare fără a se arăta reprezentantul.

De asemenea, faptul că administratorul special reprezenta societatea debitoare în temeiul art.18 din Legea nr.85/2006 şi că acesta nu ar fi primit notificarea, nu afectează valabilitatea cesiunii, iar pe de altă parte, Curtea constată că nu se poate trece peste faptul că la dosarul cauzei cererea de admitere a creanţei a fost formulată de către SC CRM SRL, arătandu-şi calitatea de cesionar, ca o consecinţă a cesiunii încheiate cu MKB RB.

Pe de altă parte, atât declaraţia de creanţă, cât şi adresa nr.***/9.12.2009 se aflau la dosarul de fond, administratorul special putând să le consulte.

Faptul că SC CRM SRL arată că cere subrogarea în drepturile creditorului S.C. MKB RB S.A. nu înseamnă că era necesară mai întâi declararea creanţei de către cedent, înscrierea acestuia pe tabel şi ulterior înlocuirea cu cesionarul.

Nici încălcarea art.65 alin.2 şi art.67 din Legea nr.85/2006, raportat la art.1393 Cod civil anterior, nu va fi reţinută de instanţă în condiţiile în care această critică reia considerentele din criticile anterioare, adăugând faptul că afirmaţia din cererea de declarare a creanţei, relativă la efectuarea notificării la 7.12.2009, nu este reală.

La dosarul de fond, se arată generic că cesiunea a fost notificată debitorului principal şi terţilor garanţi, iar notificarea poartă data de emitere de la SC CRM SRL 9.12.2009, însă aşa cum s-a arătat mai sus, notificarea nu are relevanţă asupra valabilităţii cesiunii, atâta vreme cât trecerea pe tabel nu reprezintă plată în sensul art.1395 Cod civil şi nu atrage imediat obligaţia plăţii, până nu se definitivează tabelul şi nu se lămureşte cine este creditorul.

După depunerea declaraţiei de creanţă de către cesionar, cedentul ar fi fost interesat să critice trecerea cesionarului în tabel, însă, aşa cum s-a reţinut mai sus, S.C. N. S.A. a solicitat la 2.08.2012 pentru termenul din 26.09.2012, să se ia act că între aceasta şi SC CRM SRL a intervenit contractul de cesiune de creanţă cu 2 acte adiţionale, având ca obiect creanţa deţinută împotriva debitoarei S.C. MP S.R.L.

Cererea a fost formulată în scopul menţionării corecte în tabelul creditorilor a cesionarului şi totodată atestă faptul că a operat cesiunea de creanţă şi s-a încasat preţul cesiunii anterior emiterii acestei adrese.

În ce priveşte critica relativă la absenţa oricărei dovezi asupra achitării preţului cesiunii, Curtea reţine că potrivit art. 1391-1392 Cod civil anterior, cesiunea este valabil prin acordul de voinţă al cedentului şi cesionarului fără a interesa pentru validitatea acestuia achitarea preţului cesiunii.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, plata preţului cesiunii este un element al executării contractului, ce nu poate fi invocat de debitorul cedat, care nu este parte a cesiunii, art.1391 C.civ. cerând numai remiterea titlului de creanţă.

Susţinerile relative la faptul că documentul prezentat ca dovadă a preţului cesiunii menţionează la beneficiar creditori diverşi, iar nu RB nu pot fi reţinute, faţă de cele de mai sus.

Totodată, recurenta nu se poate prevala de faptul că dacă suma era destinată stingerii debitelor la banca cedentă, suma trebuia trimisă în contul de debitori, urmând a stinge parţial creanţa băncii asupra debitoarei şi numai pentru restul de creanţă trebuia operată trecerea pe pierderi, de vreme ce actul de cesiune are ca efect numai transmiterea creanţei iar nu stingerea acesteia.

Ca atare, criticile privitoare la valabilitatea cesiunii, la efectele acesteia, prin raportare la notificarea debitorului cedat, la calitatea de reprezentant a acestuia şi la plata preţului cesiunii nu pot fi primite.

În ce priveşte critica referitoare la cuantumul creanţei datorate, prealabil, Curtea reţine că prin contestaţia formulată de către debitoare la tabelul de creanţe în care a fost cuprinsă şi creanţa creditoarei SC CRM SRL, s-a arătat că valoarea creanţei este de 1.256.533 lei, rezultată din cinci contracte de credit şi actele adiţionale nr.1 pentru fiecare dintre acestea. A fost, ca atare, contestată doar diferenţa până la suma de 1.625.346,35 lei, menţionată în tabel de către administratorul judiciar.

Totodată, potrivit punctului de vedere exprimat de administratorul judiciar s-a arătat că au fost încheiate 5 contracte de credit şi un alt contract la 16.06.2005, pentru suma de 400.000 lei.

În contextul în care debitoarea şi administratorul judiciar au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la numărul contractelor de credit, s-a dispus efectuarea unei lucrări de expertiză, care să stabilească cuantumul creanţei, fiind astfel depus la dosar, pentru termenul din 23.05.2012, raportul de expertiză contabilă judiciară AMM.

La raportul de expertiză au fost formulate obiecţiuni de debitoare prin administratorul judiciar, în care se critică pe de o parte calculul aritmetic efectuat de expert, cu privire la sumă, dar şi opinia expertului cu privire la notificarea cesiunii de creanţă.

Obiecţiunile au fost admise în parte prin încheierea din 26.09.2012, fiind astfel depusă la dosar raportul de expertiză pentru 5.04.2013.

În acest context, Curtea reţine că aspectele determinate de înlăturarea concluziilor raportului de expertiză după admiterea obiecţiunilor, se impun a fi analizate prin prisma consecinţelor juridice ale cesiunii de creanţă.

Astfel, potrivit art.1392 C.civ. anterior „cel ce vinde o creanţă, sau orice alt lucru necorporal, este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere.”

De asemenea, potrivit art.1396 C.civ. „vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca” iar art. 1397 C.civ. arată că „vânzătorul sau cedentul unei creanţe nu răspunde de solvabilitatea debitorului, decât dacă s-a îndatorat anume la aceasta şi numai până la suma preţului de dânsul primit”.

Ca atare, cesiunea este valabilă pentru creanţa efectiv deţinută de cedent asupra debitorului cu toate accesoriile pe care le are aceasta, la momentul cesiunii fiind necesar să existe creanţa în patrimoniul cedentului, fără însă ca cedentul să răspundă de efectiva recuperare a creanţei de către cesionar.

Faţă de textele menţionate, rezultă că atât existenţa cât şi valoarea creanţei menţionate în actul de cesiune pot fi contestată de debitor, ulterior cesiunii.

În acest context, asupra faptului că anterior contractului de cesiune banca trecuse pe pierderi soldul creanţelor restante al dobânzilor şi al comisioanelor, Curtea reţine că într-adevăr operaţiunea dovedea recunoaştere pierderii suferite de MKB RB S.A., dar nu ca urmare a neformulării în termen a cererii de înscriere în tabelul creditorilor, aspect neinvocat în contestaţia iniţială, ci ca urmare a faptului că parte din valoarea creditelor acordate nu era acoperită, astfel că se impunea evidenţierea contabilă a acestor sume.

Trecerea pe pierderi, ca menţiune contabilă, nu are ca efect stingerea dreptului de creanţă din punct de vedere juridic, de vreme ce contractele de credit nu au fost onorate integral, neputându-se susţine că o atare menţiune atrage pierderea dreptului de a recupera creanţa pe calea executării silite sau în procedura colectivă reglementată de L. nr.85/2006, pierderea dreptului fiind legată numai de renunţarea la acesta într-un context procesual determinat, de împlinirea termenelor de sesizare a organelor judiciare sau de respingerea unei cereri cu privire la creanţa invocată.

Asupra cuantumului sumei datorate din contractele de credit, Curtea constată că în primul raport de expertiză depus la 21.05.2012 la dosar, expertul a concluzionat că debitorul S.C. MP S.R.L. datora la data deschiderii procedurii suma totală de 1.416.388,27 lei, reprezentând credite restante, dobânzi şi comisioane, în timp ce acelaşi expert prin lucrarea depusă după admiterea obiecţiunilor concluzionează că, soldul creditelor restante nerambursate la 24.11.2009, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă, a fost de 920.454,21 lei, fără a rămâne dobânzi neplătite, calculate, înregistrate şi rămase neachitate, aferent creditelor nerambursate.

Diferenţa de valoare între concluziile celor două expertize este determinată de suma reţinută a fi achitată de către debitoare în perioada 2005-2008, în primul raport de expertiză susţinându-se că valoarea creditelor restante fără dobânzi şi comisioane era de 1.233.203,67 lei, soldul creanţei solicitată de către cesionară neputând fi cert, lichid şi exigibil, deoarece în contractele de cesiune nu s-a consemnat suma datorată de debitorul cedat pentru fiecare contract, nu s-au anexat extrasele de cont pentru fiecare cont IBAN cu nominalizarea obligaţiunilor bancare pentru a se justifica naşterea fiecărei datorii, la 30.11.2009 rezultând că s-a stabilit definitiv cuantumul creanţei cedate şi preţul cesiunii, soldul creanţelor restante al dobânzilor şi al comisioanelor fiind zero, deoarece acestea au fost trecute pe pierderi.

S-a arătat că banca şi-a diminuat rezultatul financiar brut, înainte de înregistrarea cedării creanţelor pe care le avea de încasat de la debitorul cedat. Menţionarea unor numere diferite ale contului IBAN în extrasele de cont emise de cedent, nu a oferit posibilitatea verificării soldului prin comparaţie cu soldurile din conturile IBAN consemnate în extrasele de cont emise zilnic până la 31.12.2008 de către bancă.

S-a explicat astfel de către expert că banca a procedat la calificarea creditelor acordate debitoarei drept credite îndoielnice, constituind şi înregistrând în contabilitate provizioane specifice de risc şi de dobândă.

Totodată, s-a arătat că banca a calculat dobânzi în plus faţă de cele stabilite la 27.11.2009, până la 30.11.2009, deşi procedura a fost deschisă la 7.10.2009.

Faţă de faptul că după această dată nu se pot percepe dobânzi împotriva debitoarei, expertul a concluzionat că valoarea restantă de plată datorată la data deschiderii procedurii era de 1.416.388,27 lei faţă de cât s-a trecut în tabel.

În răspunsul la obiecţiuni, acelaşi expert arată că pe baza documentelor transmise ulterior datei de depunere a raportului de expertiză, de către S.C. N. S.A., reprezentând şi extrase de cont pentru 7 conturi IBAN rulate pe diferite perioade între 2005-2008, a ajuns la concluzia că unele extrase nu asigură continuitate în analizarea şi verificarea derulării fiecărui credit până la 24.11.2009, niciunul din creditele în discuţie invocate a fi rămas nerambursate nu prezintă sold restant nerambursat până la data cesionării, din extrasele de cont transmise neputându-se stabili numărul şi data contractului de credit, în baza căruia s-a acordat fiecare credit în parte.

A mai arătat expertul că niciunul din extrasele de cont puse la dispoziţie de S.C. N. S.A. nu atestă soldul nerambursat şi până la data depunerii răspunsului la obiecţiuni, cedenta nu a prezentat restul de extrase de cont, fişele de cont analitice deschise şi ţinute obligatoriu pentru debitoarea S.C. M.P: arătându-se astfel că debitoarea nu mai figura cu sold restant la 30.11.2009.

Faţă de scrisoarea înaintată de bancă la 1.11.2012 expertului contabil, căreia i-a anexat 231 de file, expertul a arătat că a întocmit câte o situaţie pentru fiecare cont IBAN, prin care s-au acordat credite şi în care a consemnat sumele acordate, sumele restituite, sumele încasate de bancă din dobânzi aferente creditelor, sumele încasate de bancă din comisioane aferente operaţiunilor bancare în legătură cu creditele acordate şi/sau restituite: comision de analiză, comision de risc şi gestiune, comision de redactare, gaj şi ipotecă.

Centralizând datele, expertul ajunge la concluzia că banca a acordat debitoarei credite bancare în sumă totală de 3.984.580 lei în perioada 2005-2008, în această sumă fiind inclusă şi linia de credite, soldul rămas nerambursat la 30.06.2008, de 475.378,77 lei fiind lichidat prin trecerea la credite restante nerambursate.

Debitoarea a restituit credite de 3.064.146,15 lei, soldul creditelor restante nerambursate la 24.11.2009 fiind de 920.454,21 lei.

Pentru creditele acordate, debitoarea a plătit dobânzi şi comisioane în sumă de 463.788,73 lei, evidenţiate în extrasele de cont expertizate, constatându-se totodată că nu au rămas dobânzi neplătite, calculate, înregistrate şi rămase neachitate, aferent creditelor nerambursate.

Pe cale de consecinţă, lucrarea de expertiză reţine că la 24.11.2009 când s-a încheiat contractul de cesiune debitoarea datora 920.454 lei băncii cedente.

Ţinând seama de faptul că expertul a arătat că a avut la dispoziţie şi documente noi, transmise de bancă după data de depunere a primul raport, constatând că acesta a efectuat o analiză detaliată pentru fiecare cont IBAN, prin care s-au acordat credite şi în care a consemnat sumele acordate, sumele restituite, sumele încasate de bancă din dobânzi aferente creditelor, curtea va da eficienţă raportului depus la 5.04.2013.

Într-adevăr, în actul de cesiune şi actele adiţionale încheiate până la 30.11.2009, nu s-a arătat valoarea datoriei debitorului cedat în detaliu, făcându-se numai menţiune că potrivit evidenţelor contabile întocmite conform legii, valoarea nominală a creanţei, rezultată din cele 5 contracte de credit cu actele adiţionale aferente este de 1.625.346,35 lei.

Pe de o parte, Curtea a constatat că în actul de cesiune iniţial valoarea a fost de 1.623.188,25 lei, modificarea actului iniţial prin actul adiţional din 30.11.2009 nefiind motivată, deşi creanţa transmisă a fost mai mare.

Atare diferenţă justificată de expert prin calcularea dobânzilor pe perioada ulterioară deschiderii procedurii, atestă faptul că banca a avut în vedere modificări ale creanţei fără a ţine seama de deschiderea procedurii împotriva debitoarei la 7.10.2009.

Pe cale de consecinţă, faţă de art.1392 rap. la art.1396 C.civ., valoarea creanţei cedate nu poate fi mai mare decât ceea ce debitorul datorează efectiv, independent de preţul cesiunii, astfel că în sarcina debitoarei se impune a se reţine valoarea rezultată din raportul de expertiză, astfel cum a fost modificat prin răspunsul la obiecţiuni.

Judecătorul sindic a înlăturat concluziile stabilite iniţial de raportul de expertiză, reţinând că această modificare nu are suport ştiinţific, analizând mai degrabă efectele juridice ale trecerii soldului la pierderi, fără a avea în vedere faptul că prin raportul de expertiză întocmit iniţial s-a reţinut un cuantum al creanţei mai mic decât cel arătat în actul de cesiune, respectiv 1.416.388,27 lei, faţă de 1.625.346,35 lei.

Într-adevăr, urmare a contestaţiei debitoarei numai prin raportare la cuantumul creanţei pe care îl arată ca fiind de 1.526.533 lei, se poate considera că aceasta a recunoscut implicit suma datorată, însă, pentru a se reţine cuantumul acesteia faţă de complexitatea cauzei, Curtea nu se poate raporta la prezumţii, ci la calculele efective realizate de expert în baza documentelor puse la dispoziţie de bancă, dintre care şi înscrisuri neavute în vedere cu ocazia efectuării primului raport de expertiză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 C.proc.civ, şi art.8 din Legea nr.85/2006, curtea a admis recursul, a modificat sentinţa în sensul că a admis în parte contestaţia în sensul că a reţinut că intimata deţine o creanţă de 920.454,21 lei asupra debitoarei, cu aceasta urmând a fi menţionată în tabel.