Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar

6. Caracterul nediscriminatoriu al taxei pentru emisiile poluante calculate pentru înmatricularea autoturismelor în perioada 1 ianuarie 2013 – 15 martie 2013.

Art.2 lit. i) din Legea nr.9/2012

Art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012

Art.5 alin.1 din Legea nr.9/2012
Curtea reţine că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, s-a abrogat O.U.G. nr.50/2008, însă deşi s-a menţionat că taxa se va numi “taxa pentru emisiile poluante”, s-au avut în vedere criterii de determinare şi un mod de calcul similar cu cel impus de actul normativ anterior, analizat de Curtea de la Luxemburg, în cauza Tatu împotriva României.

Legea nouă a urmărit, tocmai în virtutea jurisprudenţei Tatu, înlăturarea discriminării reţinută de curte, impunând obligaţia de plată a taxei şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (art.4 alin.2).

Cum textul menţionat a fost suspendat de la aplicare prin O.U.G. nr.1/2012 până la 1.01.2013, rezultă că în această perioadă nu a mai funcţionat criteriul nediscriminatoriu, reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi introdus prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, taxa rămânând în continuare discriminatorie, deoarece România nu a îndeplinit criteriile impuse de curte. Pe durata suspendării aplicării dispoziţiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, Nisipeanu, au rămas actuale, fiind menţinut efectul protecţionist pentru vehiculele de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională în defavoarea vehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre, descurajând punerea acestor bunuri în circulaţie, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Însă, după 1 ianuarie 2013, dispoziţiile art.2 lit.i), art.4 alin.2, privind prima transcriere a dreptului de proprietate şi ale art.5 alin.1 au devenit aplicabile, producându-şi efectele, astfel că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se datorează pentru orice autoturism rulat, indiferent că este achiziţionat din străinătate sau deja înmatriculat în România, cu excepţia celor pentru care deja a fost achitată taxa, ori au fost scutite potrivit legii chiar la momentul primei înmatriculări.

Ca atare, taxa în vigoare la data solicitării înmatriculării fără achitarea acesteia nu este discriminatorie pentru autovehiculele rulate, introduse în ţară din spaţiul european, deoarece pentru autoturisme cu aceleaşi caracteristici se datorează aceeaşi taxă fie la prima înmatriculare, fie, pentru cele care nu au achitat atare taxă la momentul unei înmatriculări anterioare, la următoarea transmitere a dreptului de proprietate.
(Decizia nr. 3646/R-CONT/18 noiembrie 2013)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 6.03.2013 şi precizată ulterior, reclamantul A. V. a chemat în judecată pe pârâta Instituţia Prefectului Argeş - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor, solicitând obligarea acesteia ca pe calea ordonanţei preşedinţiale să înmatriculeze autoturismul proprietatea lui marca Suzuki Vitara serie şasiu *** fără plata taxei de emisii poluante, precum şi să-i emită numere provizorii de circulaţie până la rămânere irevocabilă a hotărârii.

La data de 3.04.2013, reclamantul a precizat cererea arătând că înţelege să se judece pe calea dreptului comun.

Prin sentinţa nr.2245/3 aprilie 2013, Tribunalul Argeş a admis acţiunea precizată şi a obligat pe pârâtă să înmatriculeze autoturismul proprietatea reclamantului marca Suzuki Vitala serie şasiu ***, fără plata taxei speciale pentru emisiile poluante, precum şi să emită numere provizorii de circulaţie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Instituţia Prefectului Judeţului Argeş solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr.9/2012, prevederile Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă şi ale Legii nr.554/2004.

În motivare, se susţine că prin Legea nr.9/2012 se stabileşte cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisii poluante, taxă ce constituie venit la bugetul fondului pentru mediu, obligaţia achitării acestei intervenind cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Se susţine că noua lege nu încalcă dispoziţiile art.90 TCE, taxa nefiind discriminatorie, iar instituţia recurentă nu are abilitare decât să constate existenţa dovezii achitării acestei taxe care se determină ţinând seama de emisiile de noxe şi de dioxid de carbon, scopul acesteia fiind asigurarea protecţiei mediului.

A fost achitată taxa de timbru, aşa cum a fost pus în vedere.

A.V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din 18 noiembrie 2013, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC raportat la dispoziţiile Legii nr.146/1997.

Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de Instituţia Prefectului Judeţului Argeş sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă, Legea nr.9/2012, aplicabilă în raport de data sesizării instanţei, respectiv 6 martie 2013.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul invocat în cauză, de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 NCPC, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

De asemenea, potrivit art.20 alin.3 din Legea nr.554/2004, în caz de casare a hotărârii instanţa rejudecă litigiul în fond, cu excepţia cazurilor în care este incidentă trimiterea spre rejudecare.

În discuţie sunt dispoziţiile Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisii poluante, care a abrogat dispoziţiile O.U.G. nr.50/2008 cu scopul de a adapta reglementarea internă la cerinţele jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg în materia taxei pe poluare.

În context, Curtea reţine că reclamantul a achiziţionat un autoturism second-hand, iar la 6.03.2013 a solicitat în faţa instanţei, în contradictoriu cu pârâta să procedeze la înmatricularea autoturismului proprietatea sa fără plata taxei pentru emisii poluante.

În acest context faţă de argumentele aduse în cererea de obligare a pârâtei la înmatricularea fără plata taxei pentru emisii poluante, în forma în vigoare la data solicitării acestei înmatriculări, Curtea constată că se impune o prezentare succintă a evoluţiei taxei în materie pentru a analiza în final caracterul discriminatoriu al acesteia şi determinarea descurajării importului autoturismelor de ocazie din alte state membre ale Uniunii Europene.

Taxa a fost reglementată iniţial ca taxă pentru prima înmatriculare prin dispoziţiile art.214 indice Cod fiscal, abrogate ulterior prin prevederile O.U.G. nr.50/2008 instituind taxa pe poluare, modificată prin O.U.G. nr.208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr.117/2009.

Prin Legea nr.9/2012, a fost abrogată O.U.G. nr.50/2008, taxa fiind reintitulată taxă pentru emisii poluante, definită ca suma datorată de către contribuabil pentru emisiile poluante provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 şi N1, N2, N3, care se înmatriculează în România, nefăcând distincţie între autovehiculele noi şi cele vechi.

A fost instituită totodată şi taxa pentru prima transcriere a dreptului de proprietate, definit ca primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, în condiţiile art.11 alin.2) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, a impus plata taxei pentru transcrierea dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.

Însă, această dispoziţie a fost suspendată de la aplicare până la 1.01.2013, prin O.U.G. nr.1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege.

Dispoziţia a reintrat în fondul legislativ activ la 1.01.2013, fiind aplicată până la data 15.03.2013, când a intrat în vigoare O.U.G. nr.9/2013, care a dispus abrogarea Legii nr.9/2012, instituind timbrul de mediu pentru autovehicule, reprezentând suma datorată de către contribuabil pentru emisiile provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 şi N1, N2, N3.

Această taxă se achită în condiţiile art.4 din O.U.G. nr.9/2013: a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7; c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării; d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Prin urmare, timbrul pentru mediu este perceput pentru toate autoturismele independent de provenienţa acestora, fie la prima înmatriculare în România, fie la reînmatriculare, atunci când autoturismul a fost anterior înstrăinat, fără ca taxa aferentă să fi fost achitată, ori datorită faptului că instanţa a dispus restituirea sau înmatricularea fără plata taxei.

În acest context, se reţine că potrivit art. 148 din Constituţie ca urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive ale UE precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi Autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.

Conform Legii nr.157/2005 de ratificare a Tratatului, statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originare ale Comunităţii.

Art.110 TFUE (fost art.90 TCE) prevede că nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Textul interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naţionale şi a celor care provin dintr-un alt stat membru, dreptul intern (O.U.G. nr.50/2008, Legea nr.9/2012 şi O.U.G. nr.9/2013) respectând această cerinţă deoarece nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcţie de provenienţa lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, la cetăţenia sau naţionalitatea lor, fiind datorată independent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs şi de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piaţa naţională sau importat.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu, datorită efectelor sale. Astfel, un sistem de taxare care să fie considerat compatibil cu art.110 TFUE (fost art.90 din Tratatul CEE), trebuie să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor taxe mai mari decât produsele similare, naţionale şi să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii.

Textul art.110 TFUE (fost art.90 din Tratatul C.E) se referă la produsele provenind din alte state membre şi supuse unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare.

Curtea de Justiţie de la Luxemburg s-a pronunţat în cauza Tatu împotriva României, din data de 7 aprilie 2011, reţinând că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională. O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).

Se constată că argumentele instanţei europene, care au determinat concluzia Curţii, nu ţin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare şi conforme dreptului european (Paragraf 47 din cauza 402/09), dar s-a reţinut efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.

Ulterior, la data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat şi în cauza C-263/10, Nisipeanu, asupra interpretării art. 110 TFUE din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) pornind de la mai multe întrebări adresate Curţii de Tribunalul Gorj sesizat cu o cerere de restituire a taxei pe poluare. Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea în cauza C-402/09 Tatu, reţinând că modificările succesive aduse O.U.G. nr.50/2008 prin O.U.G. nr.208/2008, O.U.G. nr.218/2008, O.U.G. nr.7/2009 si O.U.G. nr.117/2009 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiţii în care reglementarea menţionată are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.

Competenţa statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, interdicţia de a aplica impozite mai mari produselor provenind din alte state membre în raport cu taxele aplicate produselor naţionale, prevăzută de art. 110 TFUE, trebuie să se aplice de fiecare dată când taxa respectivă este de natură să descurajeze importul de bunuri provenite din alte state membre, favorizând producţia naţională.

Curtea a reamintit că obiectivul protecţiei mediului ar putea fi realizat, fără favorizarea produselor naţionale, prin stabilirea unei taxe anuale, aplicabilă oricărui vehicul pus în circulaţie în România, art.110 TFUE fiind interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2008, deşi nediscriminatorie, creează un efect protecţionist pe piaţă, descurajând importul de maşini de ocazie fără a descuraja în egală măsură şi cumpărarea de maşini de ocazie existente pe piaţa naţională anterior O.U.G. nr.50/2008.

Curtea reţine că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, s-a abrogat O.U.G. nr.50/2008, însă deşi s-a menţionat că taxa se va numi “taxa pentru emisiile poluante”, s-au avut în vedere criterii de determinare şi un mod de calcul similar cu cel impus de actul normativ anterior, analizat de Curtea de la Luxemburg, în cauza Tatu împotriva României.

Legea nouă a urmărit, tocmai în virtutea jurisprudenţei Tatu, înlăturarea discriminării reţinută de curte, impunând obligaţia de plată a taxei şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule (art.4 alin.2).

Cum textul menţionat a fost suspendat de la aplicare prin O.U.G. nr.1/2012 până la 1.01.2013, rezultă că în această perioadă nu a mai funcţionat criteriul nediscriminatoriu, reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi introdus prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, taxa rămânând în continuare discriminatorie, deoarece România nu a îndeplinit criteriile impuse de curte. Pe durata suspendării aplicării dispoziţiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012, considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, Nisipeanu, au rămas actuale, fiind menţinut efectul protecţionist pentru vehiculele de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională în defavoarea vehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre, descurajând punerea acestor bunuri în circulaţie, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Însă, după 1 ianuarie 2013, dispoziţiile art.2 lit.i), art.4 alin.2, privind prima transcriere a dreptului de proprietate şi ale art.5 alin.1 au devenit aplicabile, producându-şi efectele, astfel că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se datorează pentru orice autoturism rulat, indiferent că este achiziţionat din străinătate sau deja înmatriculat în România, cu excepţia celor pentru care deja a fost achitată taxa, ori au fost scutite potrivit legii chiar la momentul primei înmatriculări.

Ca atare, taxa în vigoare la data solicitării înmatriculării fără achitarea acesteia nu este discriminatorie pentru autovehiculele rulate, introduse în ţară din spaţiul european, deoarece pentru autoturisme cu aceleaşi caracteristici se datorează aceeaşi taxă fie la prima înmatriculare, fie, pentru cele care nu au achitat atare taxă la momentul unei înmatriculări anterioare, la următoarea transmitere a dreptului de proprietate.

Faţă de cele expuse, instanţa a constatat că refuzul de înmatriculare fără plata taxei pentru emisii poluante este justificat, astfel că în temeiul art.488 alin.1 pct.8 raportat la art.496 alin.2, art. 498 NCPC şi art.20 din Legea nr.554/2004, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a respins cererea.

7. Verificarea de către instanţa de judecată a existenţei motivelor de nelegalitate prevăzute de lege pentru admiterea recursului.
Art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă
Privitor la cauţiune, Curtea a constatat că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.

Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.

Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.

Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în contabilitate în baza facturilor pretins fictive.

Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.

În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.

Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.
(Decizia nr. 3708/R-CONT/27 Noiembrie 2013)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş la data de 09.05.2013, reclamanta SC BPV SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş solicitând instanţei să dispună, în baza art.14 din Legea nr.554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr.***/28.02.2013, a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.***/28.02.2013 şi a Deciziei de reverificare nr. ***/05.02.2013.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta a stabilit în sarcina sa debite fiscale suplimentare constând în impozit pe profit şi TVA, fiecare cu majorări şi penalităţi, în sumă totală de 1.213.249 lei, pentru care ulterior a emis titlu executoriu şi a dispus indisponibilizarea sumelor prezente şi viitoare din conturile reclamantei.

Sub aspectul pagubei iminente reclamanta a arătat că executarea sa silită va duce la imposibilitatea continuării activităţii pentru că debitul fiscal depăşeşte cu mult cifra sa de afaceri anuală.

În ce priveşte cazul bine justificat de suspendare reclamanta a arătat că actele fiscale sunt nelegale pentru că: avizul de inspecţie fiscală a fost comunicat reclamantei mai înainte de expirarea celor 15 zile prevăzute de art.102 Cod procedură fiscală, punând-o în imposibilitatea de a-şi pregăti apărarea; pârâta nu a realizat un control fiscal efectiv, concluziile raportului de inspecţie fiscală neavând la bază studierea sau verificarea documentelor financiar contabile ale societăţii, în pofida art.67¹ Cod procedură fiscală; inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare – Secţia Argeş din procesul-verbal nr. ***/27.11.2012 care, la rândul său, a întocmit actul respectiv la dispoziţia imperativă a DIICOT Iaşi; perioada verificată de inspectorii fiscali a mai făcut obiectul unei inspecţii fiscale în urma căreia reclamanta şi-a îndeplinit şi la timp măsurile stabilite de pârâtă. Ca atare, pârâta a încălcat dispoziţiile art.105 alin.3 Cod procedură fiscală; pârâta a încălcat dispoziţiile art.94 şi urm., art.105, 106 şi 107 Cod procedură fiscală.

Reclamanta a mai arătat că Garda Financiară – Secţia Argeş a constatat realitatea şi legalitatea operaţiunilor sale, dar, la solicitarea expresă a DIICOT Iaşi, a stabilit debite suplimentare pe considerentul că „firmele care au comercializat aceste mărfuri (cele cinci) au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate”.

Prin sentinţa nr. 3659/28.06.2013, Tribunalul Argeş – Secţia civilă – Complet specializat contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. ***/2013 până la pronunţarea instanţei de fond.

În motivare s-au reţinut următoarele:

Prin raportul de inspecţie fiscală nr. ***/28.02.2013 s-a stabilit că reclamanta datorează impozit pe profit suplimentar de 344.501 lei, la care s-au calculat majorări de 76.099 lei şi penalităţi de 51.675 lei, şi TVA suplimentar de 536.195 lei, la care s-au calculat majorări de 124.350 lei şi penalităţi de 80.429 lei.

În baza raportului de inspecţie fiscală s-a emis decizia de impunere nr. ***/28.02.2013, motivată de faptul că facturile în original nu se află la societate, ci la DIICOT Iaşi pentru efectuarea unor cercetări penale în legătură cu furnizori neidentificaţi, care au vândut facturi în alb doar semnate şi ştampilate.

Împotriva acestor acte s-a formulat plângere prealabilă, a cărei soluţionare a fost suspendată, aşa cum reiese din adresa nr.1/30/47107/13.05.2013, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

Cu toate acestea pârâta a pornit executarea silită, conform adresei de înfiinţare a popririi nr. ***/09.05.2013.

Examinând condiţia cazului bine justificat, tribunalul a constatat că se regăseşte îndoiala legitimă asupra legalităţii câtă vreme reclamanta a încunoştinţat pe pârâtă despre faptul că facturile în original se află într-un dosar penal la DIICOT Iaşi, astfel că nu se poate reţine culpa acesteia pentru neprezentarea în original a acelor facturi. Mai mult, tribunalul a apreciat că simpla enunţare a acestui motiv în decizia de impunere nu echivalează cu motivarea în fapt a acestui act, câtă vreme nu se precizează concret despre ce sume, pentru ce perioade, şi cu privire la ce societăţi sunt considerate încălcate dispoziţiile codului fiscal. Dacă s-ar aprecia că motivarea în fapt se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală, este de observat că acesta nu este anexă a deciziei şi nici nu face parte integrantă din aceasta, ci reprezintă o operaţiune – act premergător emiterii deciziei respective.

Totodată, s-a constatat că raportul de inspecţie fiscală a preluat în mare parte constatările şi concluziile procesului verbal întocmit de Garda Financiară Secţia Argeş la 27.11.2012.

S-a mai arătat că şi din faptul că procedura administrativă nu este finalizată derivă cazul bine justificat, iar executarea înainte de definitivarea procedurii şi mai înainte ca justiţia să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei contestate constituie un motiv întemeiat pentru admiterea cererii de suspendare, existând astfel posibilitatea ca şi alte constatări şi reţineri ale organului fiscal să fie neconforme cu situaţia de fapt şi de drept. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cursul soluţionării cauzei de faţă, s-a emis decizia nr. ***/2013 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării plângerii prealabile formulată de reclamantă până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

Cu privire la condiţia evitării unei pagube iminente, s-a observat că suma prevăzută în decizie este foarte mare, iar executarea acesteia ar pune evident în pericol funcţionarea societăţii petente şi deci asigurarea plăţii salariilor şi a altor debite, atât către parteneri comerciali cât mai ales către bugetul de stat.

A fost avută în vedere şi Recomandarea nr. R(89)8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat pe măsura posibilului.

Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:

- tribunalul, în mod greşit, nu a pus în vedere reclamantei să depună cauţiunea de 20% din suma contestată, încălcând dispoziţiile art.215 alin.2 Cod procedură fiscală. Pentru acest motive cererea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă.

- cererea de suspendare nu întruneşte cerinţa cazului bine justificat întrucât argumentele invocate de reclamantă determină instanţa să soluţioneze fondul cauzei. Or, în cererea de suspendare trebuie invocate doar neregularităţile vădite ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate. Pe de altă parte, actul se bucură de prezumţia de legalitate, suspendarea fiind o măsură extremă şi temeinic motivată. Interesul statului de a executa actul administrativ este mai mare decât cel al reclamantei de a fi suspendată executarea. Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de legalitate a actului atacat şi a actelor care au stat la baza acestuia şi în care s-a constatat că în perioada noiembrie 2010 – decembrie 2011 reclamanta s-a aprovizionat cu mărfuri de la cinci societăţi, în baza a 86 de facturi, în valoare totală de 2.770.341,42 lei, cele cinci societăţi vânzând facturile în alb, doar semnate şi ştampilate. În aceste condiţii, reclamanta – care a cumpărat facturile – a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, mărfuri achiziţionate de alţi furnizori neidentificaţi. Astfel de facturi nu au însă calitatea de document justificat în sensul art.21 alin.4 lit. f) Cod fiscal.

- nu se confirmă argumentul reclamantei conform căruia a fost verificată înainte de expirarea celor 15 zile de la data comunicării avizului. Decizia de reverificare a fost emisă la 05.02.2013, iar inspecţia fiscală a început după 20 de zile, anume la 25.02.2013. Nu se verifică nici susţinerea că inspectorii fiscali au preluat concluziile Gărzii Financiare care, la rândul său, a încheiat procesul verbal nr.***/27.11.2012, la dispoziţiile imperative ale DIICOT Iaşi, câtă vreme reclamanta nu justifică cele 86 de facturi fiscale înscrise în contabilitate şi care conţin operaţiuni fictive, conform adresei DIICOT Iaşi nr. 27D/P/2012, care nu dau drept de deducere a cheltuielilor de aprovizionare şi TVA aferentă.

- organul fiscal nu se poate pronunţa încă pe fondul cauzei, înainte de a se finaliza procesul penal relativ la operaţiunile reclamantei şi la cele 86 de facturi fiscale, motiv pentru care în mod corect s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

- reclamanta nu a dovedit paguba iminentă pe care susţine că ar suporta-o prin executarea deciziei de impunere.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând în principiu anularea recursului în temeiul art.489 alin.2 Cod procedură civilă, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat. Astfel, recursul este nul pentru că, deşi invocă pct.8 al art.488 Cod procedură civilă, criticile nu pot fi încadrabile în respectivul text de lege ori în altul. Practic, nu există critici propriu-zise împotriva sentinţei, ci o redare a istoricului cauzei. Recursul este nefondat întrucât cauţiunea a fost plătită potrivit dispoziţiilor instanţei şi cererea reclamantei a întrunit cerinţele cazului bine justificat şi pagubei iminente pentru suspendare.

Examinând excepţia invocată de intimată, Curtea constată că aceasta nu este fondată.

Potrivit art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, printre care şi faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 în sensul că cererea reclamantei nu întrunea cerinţele respectivului text de lege. De asemenea, a criticat sentinţa pentru faptul că tribunalul nu a dat eficienţă dispoz. art.215 alin.2 Cod procedură fiscală şi nu a respins ca inadmisibilă cererea pentru care reclamanta nu a achitat cauţiunea.

Aceste motive constituie motive de nelegalitate a sentinţei, astfel că nulitatea invocată de către intimată nu se confirmă.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz.art.488 alin.1 pct.8 şi alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat.

Cât priveşte cauţiunea, se constată că tribunalul a impus reclamantei plata cu acest titlu a 2% din totalul sumei contestate, iar reclamanta s-a conformat îndeplinindu-şi obligaţia, aspect confirmat şi în recurs, când intimata a depus copia chitanţei nr. ***/1/18.06.2013, din care rezultă depunerea la CEC Banc a sumei de 24.264,98 lei cu titlu de cauţiune în dosarul de faţă nr. 3945/109/2013.

Cât priveşte cazul bine justificat, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect legea şi a considerat justificat că simpla enunţare în decizia de impunere a existenţei unui dosar penal nu constituie o motivare a acesteia în sensul că în acest fel nu se arată în legătură cu ce sume, în ce perioadă şi pentru care din societăţile furnizoare s-a considerat că reclamanta a încălcat dispoziţiile Codului fiscal.

Astfel, în decizia de impunere s-a menţionat că societatea a dedus nelegal cheltuieli, respectiv a dedus nelegal TVA „aferente la 86 de facturi primite de la cele 5 societăţi care au vândut facturi în alb, doar semnate şi ştampilate, către SC BPV SRL, care a înregistrat în contabilitate facturi fiscale fictive de achiziţii de mărfuri, achiziţionate de la alţi furnizori neidentificaţi fapt menţionat în adresa DIICOT Iaşi nr.27/D/P/05.11.2012”.

Menţiunile respective nu precizează însă care sunt cele cinci societăţi de la care se pretinde că reclamanta a cumpărat facturi în alb şi care sunt bunurile pe care aceasta le-a înscris în contabilitate în baza facturilor pretins fictive.

Referirile din cuprinsul deciziei de impunere sunt, la un examen de suprafaţă, echivoce şi insuficiente pentru a considera că actul este motivat sub aspectul stării de fapt, stare care trebuie să reiasă cu certitudine din act şi în raport de care se verifică aplicarea corectă a normei de drept.

În condiţiile în care actul fiscal pare a fi evaziv în legătură cu elemente importante ale stării de fapt, care practic identifică împrejurările în care se pretinde că reclamanta a procedat nelegal, în mod corect a apreciat tribunalul că există caz bine justificat de suspendare, adică acea împrejurare care este de natură să pună la îndoială în mod serios legalitatea actului administrativ fiscal.

Sub aspectul pagubei iminente se reţine, de asemenea, că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, justificând-o prin argumente a căror realitate nu a fost combătută de recurentă.

Pentru cele expuse, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.