Secţia I civilă Suportarea cheltuielilor procesuale avansate de către stat pentru partea care a beneficiat de ajutor public judiciar


Principiul consensualismului şi a bunei-credinţe în relaţiile de muncă



Yüklə 0,76 Mb.
səhifə2/14
tarix08.01.2019
ölçüsü0,76 Mb.
#92488
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14

3. Principiul consensualismului şi a bunei-credinţe în relaţiile de muncă.
Art.8 din Codul muncii
Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi a bunei-credinţe, în cadrul raportului de muncă părţile având obligaţia să se informeze şi să se consulte reciproc potrivit art.8 din Codul muncii.

Omisiunea angajatorului de a informa salariatul că în raport de media obţinută, în ordinea descrescătoare, la concursul organizat se poate opta pentru unul din posturile vacante, îi este imputabilă şi nu poate să îl lipsească pe salariat de dreptul prevăzut în favoarea sa.

(Decizia civilă nr.3298/14.10.2013)
Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2012, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, contestatorul D.S. în contradictoriu cu intimatul I.S.C. a formulat contestaţie împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.1705/28.12.2011 emisă de intimat, solicitând anularea acesteia, repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii şi obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate împreună cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca angajat.

Motivând cererea, contestatorul a arătat că desfacerea contractului individual de muncă a avut loc în condiţiile art.65 alin.1 Codul muncii, mai exact ale desfiinţării postului pe care îl ocupa în cadrul I.S.C. de inspector de specialitate - desfiinţare ce a avut loc o dată cu reorganizarea intimatului şi pe motivul rezultatului obţinut la concursul/examenul desfăşurat în data de 05.12.2011, la Timişoara, pentru ocuparea unui post vacant în cadrul structurii D.R.C. Vest din subordinea Inspectoratului de Stat în Construcţii, constituită prin reorganizarea fostelor inspectorate judeţene Caraş-Severin, Hunedoara, Arad, Timiş.

A precizat contestatorul că deşi s-a produs în conformitate cu art.65 alin.1 Codul muncii, fiind determinată de cauze care nu ţin de persoana salariatului, desfiinţarea postului nu a fost una efectivă care să aibă la bază o cauză reală şi serioasă, ci abuzivă arătând, în esenţă, că deşi a fost declarat admis în urma participării la concurs şi existau în structura intimatului posturi de inspector de specialitate vacante care să fie ocupate în ordinea notelor obţinute la concurs, între care trebuia să se numere (existau 45 de posturi şi promovaseră examenul 42 de salariaţi), i s-a oferit un post similar celui ocupat în cadrul D.R.C. Sud-Est Constanţa.

De asemenea, contestatorul a susţinut că decizia de concediere cuprinde ca şi motiv al desfacerii contractului individual de muncă rezultatul obţinut de contestator la concursul/examenul organizat la data de 05.12.2012, deşi în răspunsul dat la adresa nr.12361/22.12.2011, prin care contestatorul arăta că are dreptul şi optează să ocupe, în ordinea mediilor, unul din posturile din structura D.R.C. Vest care deservesc şi judeţul Caraş-Severin, angajatorul motivează măsura de încetare a contractului de muncă prin neacceptarea de către salariat a propunerii de a ocupa un post de inspector de specialitate la D.R.C. Sud-Est Constanţa, fără ca acest motiv să fie inserat în decizia de concediere.

Formulând întâmpinare, intimatul I.S.C.a solicitat respingerea contestaţiei ca netemeinică şi nelegală arătând, în esenţă, că I.S.C. a fost reorganizat, pe regionale, ca urmare a adoptării OUG nr.93/2011 de modificare şi completare a OUG nr.63/2001 privind înfiinţarea I.S.C., că în numărul de 750 posturi stabilite în urma reorganizării şi aprobate prin HG nr.1157/2011 cu anexele la aceasta prin care se aprobă şi Statele de Funcţii, nu se regăsea postul de inspector de specialitate grad IA în structura Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor în Construcţii Caraş Severin, post pentru care contestatorul a candidat la concurs.

S-a mai arătat că un astfel de post nu se afla nici în celelalte compartimente de control din cadrul D.R.C. Vest astfel că i s-a oferit contestatorului un post de acelaşi tip, vacant în cadrul D.R.C. Sud Est Constanţa, însă a fost refuzat, fapt ce a determinat încetarea contractului individual de muncă în condiţiile art.65, art.74 alin.5 şi art.75-77 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr.6275 din 9 noiembrie 2012, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.1705/28.12.2011 emisă de intimat şi a dispus reintegrarea contestatorului pe un post corespunzător pregătirii profesionale, anume inspector de specialitate, în cadrul D.R.C.Vest.

A fost obligat intimatul să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective, precum şi suma de332,55 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că, prin decizia nr.1705/28.12.2011, intimatul I.S.C.– Inspectoratul Judeţean în Construcţii C.S., a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia în conformitate cu dispoziţiile art.65 alin.1 Codul muncii, urmare restructurării şi reorganizării Inspectoratului de Stat în Construcţii, pe de o parte, şi rezultatul obţinut de contestator la examenul/concursul organizat în data de 05.12.2011, pe de altă parte.

Restructurarea şi reorganizarea ce au avut loc în conformitate cu OUG nr.93/2011 de modificare şi completare a OUG nr.63/2001 privind înfiinţarea I.S.C., ce a stabilit înfiinţarea de 7+1 direcţii regionale, precum şi cu HG nr.1157/2011 care a stabilit şi aprobat un număr de 750 posturi din cadrul Inspectoratului, au determinat micşorarea numărului de posturi şi, implicit, organizarea de concurs de evaluare a competenţelor, concurs care să detaşeze în cunoştinţe candidaţii şi în raport de care, în ordinea notelor, să se efectueze ocuparea posturilor.

Acest ordin, în speţă Ordinul nr.2973/2011, şi mai exact anexa 6 la acesta reprezentând Statul de funcţii al D.R.C. Vest (fila 8), în condiţiile reducerii numărului de posturi, a stat la baza organizării în data de 05.12.2011, în conformitate cu art.II şi III din OUG nr.93/2011 care prevede modalitatea de ocupare a posturilor de conducere şi execuţie din noua structură organizatorică, a concursului la care contestatorul a participat prin înscrierea sa, aşa cum rezultă din cererea pe care acesta o formulează la data de 30.11.2011.

Cererea de înscriere la concurs formulată de contestator privea ocuparea unui post de inspector de specialitate, fără indicarea gradului IA pe care îl deţinuse de altfel înainte de decizia de încetare a contractului individual de muncă. Prin urmare, s-a reţinut a fi nereală susţinerea intimatului în sensul că s-a participat la concurs pe un post inexistent întrucât în cadrul Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor de Construcţii C. S. statul de funcţii nu cuprindea niciun post de inspector de specialitate grad IA, şi aceasta deoarece, aşa cum s-a mai spus, opţiunea contestatorului a fost una pentru un post de inspector de specialitate privit în genere, fără a fi indicat vreun grad, post care se regăseşte în statul de funcţii printre cele 6 posturi aprobate prin Ordinul nr.2973/2011 – fila 9, pct.482-487.

Din cei nouă candidaţi pe cele 6 posturi de inspector de specialitate existente în cadrul Compartimentului de Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor de Construcţii C. S. din cadrul D.R.C. Vest, opt au fost admişi astfel: primii şase în ordinea notelor, direct pe post, restul de doi, între care se regăseşte şi contestatorul, au fost admişi fără loc, fiind firesc şi legal ca aceştia să ocupe unul din posturile de inspector de specialitate rămase neocupate, în ordinea mediilor, în cadrul D.R.C.Vest.

Aceasta însă nu s-a întâmplat, intimatul făcând contestatorului propunerea de a ocupa un post de inspector de specialitate în cadrul D.R.C. Sud-Est Constanţa. Gestul a fost justificat prin lipsa de posturi corespunzătoare pregătirii sale şi opţiunii exprimate cu prilejul înscrierii la concurs (aspect lămurit deja în cele de mai sus) şi Statul de funcţii aprobat prin Decizia nr.91/30.03.2012 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

S-a observat, însă, că la momentul concedierii contestatorului, în speţă la data de 28.12.2011, numărul şi structura posturilor în cadrul D.R.C. Vest erau date de anexa 6 a Ordinul nr.2973/29.11.2011, reprezentând Statul de funcţii, potrivit căruia din 57 posturi, 45 erau posturi de inspector de specialitate, indiferent de grad, iar nu de anexa 6 a Deciziei nr.91/30.03.2012 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, în vigoare la trei luni după încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, care restrânge numărul de posturi la 53, în general, şi pe cel de inspectori de specialitate la 41, în special – reducerea s-a făcut cu patru posturi de inspector de specialitate faţă de statul de funcţii din decembrie 2011.

Invocând faptul că la momentul decembrie 2011 nu a existat vreun post de inspector de specialitate grad IA, aşa cum ar fi solicitat contestatorul prin cererea de înscriere la concurs, intimatul a încercat să justifice propunerea făcută contestatorului de a ocupa un post în raza de activitate a unei direcţii situate din punct de vedere geografic la capătul opus al ţării faţă de fostul său loc de muncă şi localitatea de domiciliu, dar şi concedierea, însă această apărare nu poate fi reţinută întrucât din lista cu notele obţinute la concursul din 05.12.2011 pentru ocuparea posturilor de inspector de specialitate, rezultă că un număr de 45 candidaţi, între care se află şi contestatorul D., au obţinut note de promovare, în speţă între 7.05 şi 10.00, putând ocupa astfel oricare din cele 45 de posturi existente, potrivit Statului de funcţii aprobat prin anexa 6 a Ordinul nr.2973/29.11.2011, la momentul desfăşurării concursului, posturi stabilite şi aprobate după etapa restructurării şi reorganizării Inspectoratului de Stat în Construcţii.

Instanţa a constatat că la nivelul Inspectoratului Judeţean în Construcţii C.S., ca de altfel la nivelul tuturor inspectoratelor din ţară, a avut loc o reorganizare a activităţii prin desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel ocupat de contestator, şi înfiinţarea altora, în raport de nevoile generale ale I.S.C., însă faţă de rezultatul obţinut la concursul de evaluare şi existenţa posturilor de inspector specialitate vacante în cadrul D.R.C. Vest la momentul 29.11.2011, posturi corespunzătoare pregătirii profesionale a contestatorului, concedierea acestuia şi în funcţie de refuzul de a ocupa un post în cadrul D.R.C. Sud-Est Constanţa s-a apreciat de tribunal ca fiind nelegală şi neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, intimatul I.S.C.- prin D.R.C. Sud Muntenia, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

Greşit s-a reţinut că intimatul-contestator trebuia încadrat pe unul dintre posturile rămase vacante în cadrul D.R.C. Vest întrucât a obţinut nota de promovare a concursului, în condiţiile în care acesta a optat pentru un post de inspector de specialitate în cadrul Compartimentului de Control pentru Calitatea lucrărilor în Construcţii C.S.

Se arată că, referitor la faptul că structura organizatorică a D.R.C. Vest cuprindea un număr de 45 de inspectori de specialitate şi că intimatul-contestator putea să ocupe pe oricare dintre acestea. Recurentul arată că acesta nu s-a exprimat în acest sens, singura opţiune a sa fiind aceea de a ocupa un post în cadrul Compartimentului de Control pentru Calitatea lucrărilor în Construcţii C.S.

De asemenea, diminuarea cu un număr de 4 posturi nu s-a făcut în martie, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. Încă din luna decembrie, în cadrul structurii organizatorice a D.R.C. Vest nu mai exista nici un post vacant, toate fiind ocupate conform Deciziei nr.1572/27.12.2012.

Intimatul prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru considerentele expuse pe larg

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cererea formulată de către intimat vizează un post de inspector de specialitate in cadrul Regionalei in construcţii Vest. Este adevărat ca a menţionat şi compartimentul in care ar dori sa funcţioneze, respectiv centrul de inspecţie in construcţii C.S., însă, această menţiune nu se poate interpreta in sensul că a dorit ocuparea unui post numai in C.S., excluzând orice alt post in cadrul regionalei.

Fiind exprimată opţiunea ocupării unui post in cadrul regionalei, angajatorul trebuia să valorifice rezultatul obţinut la examen, potrivit disp. art. 18 alin. 5 din Regulamentul de concurs aprobat prin Decizia nr. 897/2011, care prevede: „ Promovarea concursului se face in ordinea descrescătoare a mediei aritmetice a notelor obţinute la cele două probe, pana la ocuparea tuturor posturilor de aceeaşi categorie, clasă şi/sau grad profesional din structura reorganizată „.

Disp art. 4 alin. 4 din acelaşi regulament prevăd că, posturile rămase neocupate, se declara vacante, urmând să se comunice candidaţilor ... care au obţinut cel puţin nota minimă 7 posibilitatea de a ocupa posturile respective.

Corect a reţinut instanţa de fond că organigrama in vigoare la momentul susţinerii concursului, decembrie 2011, prevedea un număr de 57 posturi, dintre care 45 erau pentru inspectori de specialitate.

In urma concursului din aceeaşi lună, potrivit tabelului cu rezultatele obţinute la concurs, au fost admişi un nr. de 37 candidaţi pentru posturi de inspectori de specialitate, iar 4 concurenţi pentru aceleaşi posturi au fost admişi fără loc, in această categorie intrând şi intimatul. Rezultă un total de 41 de candidaţi care au fost admişi, pentru un număr de 45 de posturi de inspectori de specialitate in cadrul Regionalei Vest.

In aceste condiţii, angajatorul cu ignorarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, a dispus desfacerea contractului de muncă al contestatorului deşi potrivit art. 4 alin. 4 din regulament, trebuia să promoveze pe locurile libere persoanele care obţinuseră note peste 7, in cadrul Regionalei Vest, pana la ocuparea tuturor posturilor.

Susţinerea recurentei in sensul că intimatul nu ar fi putut beneficia de dispoziţiile regulamentului întrucât a optat exclusiv pentru un post in numai C.S., este contrazisa chiar de conţinutul cererii de participare la concurs in care intimatul a arătat ca doreşte sa candideze pentru un post de inspector in cadrul Regionalei Vest, in subsidiar, menţionând şi localitatea in care ar dori sa ocupe postul. Această menţiune nu este însă de natură să îl excludă pe salariat de la beneficiul prevăzut de art. 4 alin. 4 regulament, şi nici să îl exonereze pe angajator de respectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea concursului şi ocuparea posturilor vacante.

Codul muncii, prin art. 8 statuează că „ relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, iar pentru buna desfăşurarea relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, in condiţiile legii şi ale contractelor de muncă” ori din conduita angajatorului nu rezultă ca ar fi respectat acest principiu fundamental care reglementează raporturile de muncă.

Faţă de cele ce preced recursul este nefondat şi a fost respins potrivit dispoziţiilor art. 312 cod procedură civilă.


4. Înţelesul noţiunii de durată a procesului pentru aprecierea tergiversării judecăţii.

Art. 522 N.C.P.C.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Încălcarea dreptului la soluţionarea procesului civil într-un termen optim şi previzibil poate fi invocată în procedura contestaţiei reglementată de art.522 N.C.P.C.

Durata procesului civil în raport de care se apreciază respectarea termenului optim şi previzibil nu cuprinde intervalul curs între momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi data de recomandare alocată în sistemul ECRIS.

(Decizia civilă nr. 3649/08.11.2013)
Prin încheierea pronunţată la data de 6 septembrie 2013, Tribunalul Argeş a respins contestaţia împotriva tergiversării procesului, formulată de contestatorul P. P. în contradictoriu cu intimata C. S. de P. a S.R.I., având în vedere ”data de recomandare” – 12 februarie 2014, denumită astfel în programul ECRIS ca fiind data fixată pentru demararea procedurii de verificare a cererii de chemare în judecată prevăzută de art.200 Cod procedură civilă.

Potrivit art.103 ind.1 alin.2 din ROI, această dată a fost stabilită funcţie de încărcătura completelor de judecată raportat la volumul optim de activitate implementat prin „Programul pentru stabilirea volumului optim de muncă” (Hotărârile Plenului CSM nr.2119/2009, 945/2010 şi 4/2012).

Intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul ECRIS – program informatic conceput pentru evidenţa activităţii judiciare) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, interesând numai perioada care începe să curgă o dată cu primul termen de judecată (art.238 Cod procedură civilă).

Având în vedere că cererea formulată nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă, instanţa a respins contestaţia împotriva tergiversării procesului.

Împotriva încheierii din data de 6 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen plângere petentul P.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, intimată fiind C.S. de P. a S.R.I.

În motivarea plângerii, petentul arată că în mod eronat tribunalul a reţinut că cererea formulată nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă.

Apreciază petentul că în mod evident tribunalul a nesocotit dispoziţiile art.522 alin.(2) pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, care justifică contestaţia împotriva tergiversării procesului ”atunci când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu; atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului”.

Nefondat este şi motivul reţinut de Tribunalul Argeş, care susţine că ”intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul Ecris – program informatic conceput pentru evidenţa activităţii judiciare) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi rezonabil, interesând numai perioada care începe să curgă odată cu primul termen de judecată (art.238 Cod procedură civilă).

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, petentul arată că în mai multe cauze s-a reţinut că autorităţile naţionale sunt singurele responsabile pentru durata excesivă a procedurii, şi că autorităţile naţionale nu pot invoca numărul mare de litigii cu care sunt confruntate pentru a justifica depăşirea ”termenului rezonabil” de soluţionare a cauzelor.

De aceea în considerarea tuturor celor arătate mai sus, se solicită admiterea plângerii.

Examinând plângerea de faţă, Curtea a constatat că nu este întemeiată.

Astfel în Noul Cod de procedură civilă, art.6 prevede, într-o formulare care reproduce în parte dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege.

În acest scop, instanţa este datoare să dispună măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

Cu privire la articolul din Convenţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că pentru state reprezintă o obligaţie nu numai respectarea ”termenului rezonabil” prin crearea unui sistem judiciar eficient care să nu permită întârzieri procedurale sau administrative, ci şi oferirea unor remedii efective pentru situaţia depăşirii duratei rezonabile a procedurilor judiciare, conform art.13 din Convenţie.

În acest context, a fost introdusă pentru întâia oară în reglementarea procesual civilă contestaţia privind tergiversarea procesului, scopul său fiind acela de a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil.

Având în vedere cele expuse mai sus, prima instanţă a reţinut că cererea de faţă nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art.522 alin.2 pct.1-4 Cod procedură civilă.

Astfel arată instanţa că data de 12 februarie 2014 ”dată de recomandare” a fost stabilită în funcţie de încărcătura completelor de judecată raportat la volumul optim de activitate implementat prin ”Programul pentru stabilirea volumului optim de muncă”, în acest sens fiind hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit Hotărârii nr.976 din data de 23 octombrie 2013, Plenul C.S.M. a constatat că intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, implică o creştere considerabilă a volumului de activitate la nivelul tuturor instanţelor de judecată, iar soluţia viabilă pentru evitarea acestei situaţii şi pentru desfăşurarea actului de justiţie în condiţii de normalitate este continuarea într-o formă adaptată a Programului privind volumul de activitate al instanţelor.

Limitarea numărului de cauze nou intrate, se arată în hotărâre (indiferent de momentul sesizării instanţei), la un număr predeterminat de puncte de încărcare pe complet, va conduce, fără doar şi poate la fluidizarea circuitului instanţei, la păstrarea unei încărcături rezonabile pe magistrat, respectiv grefier, dar şi la creşterea calităţii actului de justiţie.

În ce priveşte invocarea dispoziţiilor art.522 alin.(2) pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, pe care petentul susţine că instanţa l-ar fi încălcat, urmează a se observa că din redactarea textului prin referirea la termenul optim şi previzibil de soluţionare a cauzei, pare că are în vedere tergiversarea judecăţii în ansamblul său, dar, în realitate deschide calea contestaţiei pentru neîndeplinirea ori nedispunerea măsurilor de îndeplinire a oricărui act de procedură necesar judecării cauzei de către instanţă însăşi.

În raport de cele arătate, în mod corect prin încheiere, instanţa a reţinut că intervalul scurs între momentul înregistrării acţiunii şi data de recomandare (alocată de sistemul Ecris) nu intră în durata cercetării procesului ce trebuie estimată de judecător, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, aşa cum prevăd dispoziţiile art.238 alin.(1) din Noul Cod de procedură civilă.

De aceea, Curtea a constatat că susţinerile şi criticile petentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În consecinţă pentru considerentele arătate şi conform dispoziţiilor art.525 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins plângerea.
5. Caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară – citarea persoanelor în privinţa cărora înscrierea în cartea funciară produce efecte juridice.

Art. 331-339 Cod procedură civilă
Procedura înscrierii în cartea funciară este o procedură necontencioasă îndeplinită de către registratorul de carte funciară care nu îndeplineşte o activitate jurisdicţională ci una cu caracter administrativ.

Încheierea de înscriere în cartea funciară este act administrativ supus controlului judiciar în cadrul unei proceduri necontencioase reglementată de normele speciale din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare în completare cu normele de procedură necontencioase cuprinse în art. 331-339 Cod procedură civilă.

În procedura judiciară se vor cita toate persoanele interesate în privinţa cărora înscrierea în cartea funciară produce efecte juridice astfel ca hotărârea pronunţată să le fie opozabilă.

(Decizia civilă nr. 3662/07.11.2013)
Prin cererea înregistrată la data de 23.11.2012, reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A a formulat, în contradictoriu cu B.C.P. I. Râmnicu Vâlcea, plângere împotriva încheierii de respingere nr.39587 pronunţată de B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.39587/04.10.2012, prin care a solicitat desfiinţarea acesteia şi, pe fond, admiterea cererii de reexaminare a încheierii de respingere nr.34104 pronunţată în dosarul nr.341048/28.08.2012, cu consecinţa admiterii cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului din Rm. Vâlcea, str. M. E. nr. 47, bl. C 13, sc.H, ap. 11, jud. Vâlcea, înscris în CF nr. 35249-C1-U2 (provenită conversia CF 20.633) al loc. Rm. Vâlcea nr. cad/topo 654/7;11, dobândit în baza actului de adjudecare nr. 389/14.02.2012, emis de BEJ G.B. în dosarele execuţionale nr. 389/2009 şi 390/2009.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil înscris în CF 35249-C1-U2, dobândit printr-un act de adjudecare, nr. 389/2009, prin preluarea în contul creanţei pe care o avea împotriva debitorilor D. I. şi T.

Prin încheierea nr.34104 a fost respinsă cererea de intabulare a dreptului de proprietate întrucât nu a fost achitat impozitul pe transfer al dreptului de proprietate, prevăzut de art.77 ind.1 din C. fiscal deşi, în opinia reclamantei, acest impozit nu este datorat în materia vânzării silite.

S-a mai susţinut că cererea de reexaminare împotriva încheierii de respingere a fost respinsă prin încheierea nr. 39587/2012, de către OCPI Vâlcea.

Reclamanta a apreciat că cererea sa de intabulare îndeplineşte rigorile legii, astfel că trebuia admisă, iar impozitul prevăzut de art. 77 ind. 1 din C. fiscal nu este datorat, bunul fiind preluat în urma vânzării silite, nefiind, aşadar, un transfer voluntar al dreptului de proprietate.

Prin cererea de la fila 26, reclamanta a precizat că înţelege să se judece în contradictoriu cu OCPI Vâlcea, iar nu cu pârâţii citaţi în urma dispoziţiei instanţei, D. I. şi T.

Instanţa, reţinând că, într-adevăr, reclamanta a precizat în cuprinsul acţiunii introductive anume denumirea pârâtei, a luat act de această împrejurare, a dispus introducerea în calitate de pârât a OCPI Vâlcea.

La acelaşi termen, a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Prin sentinţa civilă nr.863 din 29 ianuarie 2013, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a luat act că reclamanta nu şi-a îndreptat acţiunea împotriva numiţilor D. I. şi D. T., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI - Biroul de Cadastru şi Publicitate imobiliară Vâlcea şi a respins cererea formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta critică încheierea de respingere a cererii sale de intabulare a dreptului de proprietate obţinut în urma executării silite a debitorilor săi D. T. şi I., considerând că nu datorează impozitul a cărei dovadă de achitare s-a cerut de pârâtul OCPI, privind transferul dreptului de proprietate, prevăzut de art. 77 ind. 1 din Codul fiscal.

Potrivit art. 32 din Legea 7/1996, soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acţiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum şi prestaţie tabulară se face fără citarea oficiului teritorial.

De asemenea, prin Decizia ÎCCJ nr. LXXII/2008, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că în plângerile de carte funciară, OCPI nu are calitate procesuală pasivă.

Apare evident, aşadar, că pârâtul indicat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant, nu are calitate procesuală pasivă, deoarece întabularea unui drept real nu naşte obligaţii sau drepturi împotriva acestei instituţii, ci numai împotriva anteriorului titular înscris.

Cadrul procesual se determină în raport cu efectele desprinse din raportul de drept material, or acestea privesc vechiul şi actualul proprietar tabular, sau care urmează a dobândi această calitate, nicidecum instituţia care administrează cartea funciară.

Numai în acest cadru procesual se pot analiza criticile reclamantei, iar nu în cel desemnat de ea, astfel încât excepţia a fost admisă, iar cererea a fost respinsă ca greşit îndreptată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinţei, iar pe fond, admiterea plângerii împotriva încheierii de respingere nr.39587, cu consecinţa admiterii cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului pe care l-a dobândit în baza actului de adjudecare.

În motivarea căii de atac, apelanta-reclamantă a arătat că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Vâlcea fără să o pună în discuţia părţilor şi chiar fără citarea acesteia din urmă şi aceasta în condiţiile în care reclamanta a precizat, faţă de disp.art. 50 alin.2 ind.2 din Legea nr.7/1996, că înţelege să se judece cu B.C. P. I. Rm. Vâlcea, iar nu cu OCPI Vâlcea.

În continuare, apelanta-reclamantă face referire la decizia nr.72/2007 a ÎCCJ, care statuează cu privire la caracterul necontencios al procedurii de înscriere în cartea funciară, concluzionând că speţa are caracter necontencios prin natura cererii deduse judecăţii, solicitarea nevizând stabilirea vreunui drept faţă de proprietarul înscris momentan în cartea funciară. A susţinut apelanta reclamantă că dreptul de proprietate este dat de lege şi de actul de adjudecare, necontestat de către debitorii înscrişi momentan în cartea funciară.

În drept, au fost invocate disp.art. 31 alin.5 din Legea nr.7/1996.

Prin decizia civilă nr.74/A din 25 aprilie 2013, Tribunalul Vâlcea s-a respins ca nefondat apelul, reţinând următoarele:

A considerat tribunalul că nu sunt întemeiate criticile reclamantei.

Cât priveşte primul motiv invocat, tribunalul a recunoscut că, în vederea respectării principiului contradictorialităţii, instanţa de judecată are obligaţia de a pune în discuţie toate aspectele de fapt şi de drept ce se ivesc în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona litigiul, neputând să-şi întemeieze hotărârea pe elemente nesupuse dezbaterii contradictorii a părţilor. Însă, aşa cum s-a decis în practica judiciară, principiul contradictorialităţii nu este nesocotit dacă, deşi una din părţi nu a fost prezentă la nici un termen de judecată stabilit în cauză, procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părţile din proces, actele de procedură au fost comunicate, iar instanţa a asigurat efectiv condiţiile necesare discutării, argumentării şi dovedirii tuturor problemelor de fapt şi de drept care interesează soluţionarea pricinii.

Soluţia adoptată de prima instanţă de fond s-a impus graţie precizărilor pe care însăşi reclamanta le-a făcut cu privire la cadrul procesual (sub aspect subiectiv) pe care a înţeles să-l fixeze, în virtutea principiului disponibilităţii. Astfel cum a reţinut şi prima instanţă de fond, reclamanta a precizat, atât prin plângere, cât şi prin cererea depusă la fila 26 dosar, că înţelege să se judece în contradictoriu cu B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, care a emis încheierea contestată. În baza acestor precizări, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a O.C.P.I. –Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Vâlcea. Cum lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii a fost statuată atât de instanţa supremă printr-un recurs în interesul legii (decizia nr.72/2007), cât şi ulterior, de legiuitor (art.32 din Legea nr.7/1996), în mod corect a procedat instanţa de fond admiţând excepţia şi respingând plângerea ca fiind greşit îndreptată.

Cât priveşte susţinerea apelantei în sensul că excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, s-a constatat că instanţa de fond a asigurat toate condiţiile necesare discutării excepţiei respective într-un cadru legal, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la citarea reclamantei pentru termenul de judecată la care s-a invocat incidentul procedural respectiv (a se vedea dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 23 dosar). Neîndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul putea fi invocată numai de acesta (nu şi de apelanta-reclamantă) în ipoteza în care i-ar fi produs vreo vătămare, fiind un caz de nulitate relativă, nu absolută. În plus, norma legală mai sus menţionată prevede expres că soluţionarea plângerii se face „fără citarea oficiului teritorial”. Împrejurarea că excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor nu îi poate fi imputată instanţei de fond, fiind consecinţa atitudinii pasive a reclamantei, care, deşi legal citată, nu a înţeles să se prezinte, solicitând judecarea cauzei în lipsă, în condiţiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă.

În fine, legat de aceeaşi primă critică, tribunalul a constatat că în mod corect a dispus judecătorul fondului introducerea în cauză a O.C.P.I. Vâlcea, şi nu a B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, întrucât, potrivit legislaţiei în materie de cadastru şi publicitate imobiliară, oficiile teritoriale sunt cele care au personalitate juridică, birourile de cadastru fiind lipsite de capacitate procesuală şi, deci, neputând sta în judecată (a se vedea disp.art.3 alin.2 şi 3 din Legea nr.7/1996).

Cât priveşte cea de-a doua critică, tribunalul nu a contestat că procedura de înscriere în cartea funciară este esenţialmente necontencioasă, prin aceasta nefiind rezolvate situaţii litigioase, acest caracter fiind stabilit prin aceeaşi decizie pronunţată în interesul aplicării unitare a legii, menţionată anterior. Însă, susţinerea apelantei, în sensul că plângerea nu se judecă în contradictoriu cu proprietarii (debitorii) înscrişi în cartea funciară, este contrazisă de textul art.893 lit.a din Codul civil (care a preluat prevederea cuprinsă în art.22 lit.a din Legea nr.7/1996), potrivit căruia înscrierea unui drept real se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra căruia urmează să fie făcută înscrierea. Într-o atare situaţie, constatând că reclamanta (singura căreia îi revenea această obligaţie, în aplicarea principiului disponibilităţii) nu a înţeles să fixeze în mod corect cadrul procesual în pricina de faţă, sub aspectul persoanelor, tribunalul a constatat că soluţia pronunţată de prima instanţă de fond este legală, astfel încât, văzând disp. art.296 teza I Cod procedură civilă, a respins apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.C. V. Instituţie Financiară Nebancară S.A. T. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea criticilor se susţine că plângerea ce face obiectul prezentului litigiu priveşte un act administrativ emis de B.C.P.I. Râmnicu Vâlcea, astfel încât procedura de soluţionare este una administrativă, necontencioasă.

Apreciază că procedura ar fi avut caracter contencios numai în măsura în care ar fi fost declanşată de orice altă persoană în afara reclamantei care a solicitat înscrierea în cartea funciară.

Consideră că speţa are un caracter necontencios prin natura cererii deduse judecăţii, fără a se solicita ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească vreun drept faţă de proprietarul înscris în cartea funciară.

În drept s-au invocat prevederile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, prevăzute de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod judicios instanţa de apel a constatat că judecătoria a respectat principiul contradictorialităţii, care nu a fost nesocotit având în vedere că la niciun termen de judecată stabilit în cauză, în condiţiile unei legale îndepliniri a procedurii de citare, nu a fost prezentă nicio parte, iar actele de procedură au fost comunicate, fiind asigurată finalitatea prevederilor art.85 Cod procedură civilă.

Criticile privind greşita stabilire a cadrului procesual subiectiv vor fi respinse ca neîntemeiate, având în vedere că s-a dat eficienţă Deciziei în interesul legii nr.72/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are legitimare procesuală pasivă în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, republicată.

Curtea reţine totodată că potrivit art. 17 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, "publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile teritoriale pentru imobilele situate în raza teritorială a acestora".

În conformitate cu principiul relativităţii, pe care îl consacră art. 22 din legea menţionată , astfel cum a fost modificat prin Legea nr.247/2005, în soluţionarea cererii reclamantei de înscriere a dreptului de proprietate asupra imobilului din R.V., str. M.E., nr.47, bl.C13, sc.H, ap.11, jud. V., în baza Actului de adjudecare nr.389 din data de 14.02.2012 emis de B.E.J.G.B., s-a avut în vedere în mod judicios, opozabilitatea faţă de proprietarii tabulari, D. I. şi D. T.

În speţa dedusă judecăţii, în urma propriului examen, Curtea apreciază că argumentele reclamantei în sensul greşitei stabiliri a cadrului procesual subiectiv nu pot fi reţinute, deoarece în Decizia nr. 72/2007, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se afirmă caracterul necontencios al fazei administrative în care se soluţionează cererea de înscriere în cartea funciară pentru a se ajunge la concluzia că organul administrativ chemat să dea o rezolvare cererii de înscriere nu poate fi parte în faza jurisdicţională. De asemenea, prin înscrierea plângerilor în cartea funciară, în temeiul art. 50 din Legea nr. 7/1996, nu poate decurge obligativitatea faţă de terţele persoane a hotărârii prin care s-a soluţionat plângerea, din cauza principiului relativităţii lucrului judecat.

Procedura de înscriere în cartea funciară reglementată de art. 47 - 55 din Legea nr. 7/1996 este o procedură necontencioasă, întrucât registratorul de carte funciară nu este abilitat de lege să dea o rezolvare juridică unor situaţii litigioase.

Prin urmare, pe rolul instanţei, judecata plângerii formulate de recurentă împotriva unei încheieri de carte funciară , potrivit art.50 alin.2/1 şi 2/2 din Legea nr.7/1996 trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului relativităţii, fiind asigurată participarea tuturor persoanelor în privinţa cărora înscrierea de carte funciară produce efecte juridice.

Faţă de cele ce preced, văzând dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, s-a respins recursul ca nefondat.


Yüklə 0,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin