Ioan Ramurean Si Milan Sesam

În limba română: Pr. I. Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu ţările române, în „Studii teologice”, Bucureşti, VIII (1955), nr. 1-2, p. 50-58; Pr. Nic. I. Şerbănescu, Patriarhul Meletie Pigas şi legăturile lui cu ţările române, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIII (1945), nr. 11-12, p. 699-716 şi LXIV (1946), nr. 7-9, p. 352-372; D. G. Ionescu, Relaţiile ţărilor române cu Patriarhia de Alexandria, Bucureşti, 1935, 68 p.; Mircea Păcurariu, Legăturile ţărilor române cu Patriarhia Antiohiei, în „Studii teologice”, XVI (1964), nr. 9-10, p. 593-621; Ilie Georgescu, Legăturile ţărilor române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în ţările româna (veac. XVII-XVIII), în „Studii teologice”, Bucureşti, VIII (1956), nr. 5-6, p. 349-362.

Înfiinţarea Patriarhiei ruse. Reforma patriarhului Nikon *

Poporul rus avea din 1461 două mitropolii, una la Moscova şi alta la Kiev. Prima devenise autocefală în 1448 pentru Rusia propriu-zisă, a doua pentru Ucraina, cuprinsă pe atunci în statul polon şi fiind dependentă de Patriarhia Ecumenică.

A. în Mitropolia de la Moscova, un loc de frunte 1-a dobândit viaţa monahală pornind de la îndemnurile Sfântului Serghie de la Radonej (-! 1393) şi fiind susţinută mai apoi de Nil Sorski (f 1508) şi de Iosif Voloţki (f 1515). Aceştia au ctitorit două îndrumări diferite: primul era pentru un monahism interiorizat, contemplativ şi de caracter

Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Jr'iiRlOADA A CINCEA oisihast, al doilea era mai mult ascetic-practic. Discuţiile dintre cele uă curente au provocat întrunirea sinodului de la Moscova, din 1503, de Nil Sorski a cerut suprimarea averilor mânăstireşti. Tot aşa o -ea şi un alt mare învăţat călugărul grec Maxim Trivalios, din Mun-e Athos, chemat de Biserica Rusă în 1516 pentru corectarea cărţilor cult şi a formelor de ritual. El a sosit în Rusia în 1518, unde s-a mit Maxim Grecul, dar corectările aduse de el au părut ruşilor erezie, ¦ît l-au întemniţat 30 de ani într-o mânăstire între 1525-1556, când murit. Până la urmă au biruit „iosifenii” sau „iosiflenii” în 1. Rusă,; pţii lui Iosif Voloţki, pentru că pe tărâm social-politic şi cultural ivau mult mai folositor.

Monahismul bucurându-se de mare influenţă în Rusia, s-a dezvoltat >id; în sec. XVI existau circa 75 de mânăstiri, iar numărul lor a scut în secolul următor la 100. În sec. XVIII existau deja 732 îăstiri de monahi şi 222 de maici.

Renumiţii mitropoliţi ai sec. XVI s-au recrutat dintre monahi, între e s-a impus Macarie (1542-1563), autorul celebrei colecţii „Ceti-îei” (Minei de citit), cel care a introdus tiparul la Moscova în 1563,. Îrind Apostolul. A patronat în sinodul de la Moscova, din 1551, hotă-le celor „o sută de capitole”, numit apoi „stoglav”. În această acti-ite era sprijinit tocmai de „iosifeni”, care voiau astfel să corecteze, patronajul autorităţii de stat şi bisericeşti, moravurile din popor, nai îndrumat alcătuirea de cărţi de cult şi de rugăciune. Totuşi în astă activitate se observă influenţa mai puternică a mişcării neo-aste a iui Nil Sorski.

B. Odată cu creşterea rolului statului rus moscovit din punct de ere politic şi căpătând tot mai largă răspândire şi credit concepţia că) scova este a treia Romă”, s-a exprimat tot mai des dorinţa ca la icova să fie instituit un patriarh, demnitate care corespundea mai î cu prestanţa statului, al cărui şef purta titlul de ţar, încă din 1547. Astă doleanţă a exprimat-o mai apoi în 1586, ministrul Boris Go-ov către patriarhul Ioakim V al Antiohiei (1581-1592), care era nul patriarh venit în Rusia, după milostenii. Peste doi ani, când a t la Moscova patriarhul ecumenic Ieremia II (1572-1579; 1580- i; 1587-1595), Boris Godunov a repetat aceeaşi doleanţă şi 1-a: entat ca viitor patriarh pe mitropolitul Iov de la Rostov pe Don. Tru că patriarhul Ieremia nu avea încă asentimentul celorlalţi pa-: hi ortodocşi a propus amânarea răspunsului său. În cele din urmă isistenţa ruşilor, patriarhul Ieremia cedă şi la 26 ianuarie 1589 mi-olitul Iov era înscăunat ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, ocu-1 locul al cincilea în rândul patriarhilor ortodocşi, adică ultimul, < ce nu satisfăcea pe ţar, însă totuşi aşa a fost apoi confirmat la dul de la Constantinopol din 1593, obţinând până la urmă şi apro-a patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei (1590-1601), care re-ase că patriarhul rus nu poate ocupa locul al treilea în rândul iarhilor ortodocşi. Patriarhia Rusă a devenit un organism de primă) rtanţă în viaţa bisericească rusă, aşa că începea să rivalizeze prin pă şi ranguri chiar cu autoritatea ţarului.

Dar primii trei patriarhi ruşi au păstorit în epoca „tulburărilor” produse de stingerea dinastiei Ruric, în 1598, şi urcarea pe tron a dinastiei Romanovilor, în 1613, cu scurta întrerupere în care frinele statului au fost deţinute de Boris Godunov (1598-1605). Astfel în această nestatornicie social-politică, Biserica Ortodoxă reprezenta nu numai un ajutor al poporului, ci şi statornic unei vieţi orânduite. Dar vecinătatea vestică devenea ameninţătoare.

Polonii profitară de frământările interne din Rusia ca să susţină la tronul moscovit, chiar cu armele, pe falsul Dimitrie, care se dădea drept fiu al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584; ţar din 1547) care trecuse la catolicism şi se căsătorise cu fiica palatinului polon din Sandornir. La 25 iunie 1605 el urca pe tronul ţarilor având ca sfetnici doi iezuiţi. In locul patriarhului Iov a fost impus Ignatie, pe care credincioşii l-au refuzat. De aceea stăpânirea lui Dimitrie nu a fost de durată, şi i-a urmat ca ţar Vasile Şuiski (1606-1610), care a pus pe tronul patriarhal pe energicul mitropolit de Cazan, Hermoghen care rezistă cu tărie în anii critici 1609-1611, când regele polon Sigismund III Vasa (1537-1632) şi fiul său Vladislav VII (1632-1648) stăruiau să ajungă ţari ai Moscovei.

Acestor silinţe s-au opus călugării de la mânăstirea Serghievskaia Lavra, a Sf. Troiţe de la Zagorsk, conduşi de arhimandritul Dionisie şi de Avram Toliţân. Lor li s-a asociat apoi, pentru apărarea ţării, mişcarea populară condusă de Minin şi Pojarski, în timp ce patriarhul murea în temniţa în care fusese aruncat de poloni la 17 februarie 1613.

Când s-a încheiat pacea între Rusia şi Polonia, s-a întors acasă din exil şi Filaret Romanov, mitropolitul Rostovului, împreună cu fiul său Mihail. Acesta a fost ales ţar sub numele de Mihail Feodorovici Roman (1613-1645), iar tatăl său a fost rânduit patriarh. Acest fapt a contribuit mult la centralizarea şi consolidarea puterii noii dinastii în care poporul vedea unite ambele puteri, cea civilă şi bisericească. Noul patriarh a cerut la Sinodul de la Moscova din 1620 rebotezarea catolicilor, combaterea purgatoriului şi a doctrinei despre „Filioque”, a calendarului gregorian, precum şi a altor practici semănate de iezuiţi în acele timpuri printre ortodocşi. În continuare a fost condamnată şi „Evanghelia învăţătoare” tipărită în Ucraina, după 'unele modele apusene, fiind chiar arsă în 1627, apoi şi „Catehismul lui Laurenţiu”. Tot atunci s-au semnalat şi unele practici deosebite printre credincioşi, precum: facerea semnului Sfintei Cruci cu două degete în loc de trei; cântarea de două ori şi nu de trei ori a cuvântului aliluia în post ş.a. Nici tipăriturile de cărţi rituale de pe vremea patriarhului Filaret şi a urmaşilor săi, Ioasaf (1633-1640) şi Iosif (1642-1652). Nu au fost lipsite de greşeli care trebuiau neapărat corectate. Astfel se introduse o neîncredere în textele bisericeşti.

C. Mitropolia de la Kiev, din cadrul statului polon, cuprindea pe ortodocşii din Lituania, Ucraina şi Haliciu, fiind supusă multor persecuţii îndeosebi în urma activităţii misionarilor iezuiţi, după anul 1564 când religia ortodoxă ajunse a fi abia tolerată în urma legiuirilor cato- >. Credincioşii ortodocşi erau înjosiţi, iar Ortodoxia considerată opska vier a” – credinţa vulgului. Reşedinţa mitropolitului era şi Vilnius.

„Popa schismatic” abia că putea îngriji de această credinţă „vul-ă”, şi numai în locaşuri improprii, nicidecum în biserici zidite, fiind ăduite ca biserici ortodoxe numai construcţii din lemn de către „pa-> polonezi. Mai rău încă s-a întâmplat după înglobarea administrativă Polonia a Lituaniei în 1569, când au venit în ţară numeroşi colonişti uni ca arendaşi, care exploatau pe ortodocşi conform principiului dai; când aceştia voiau să ridice o biserică, trebuiau să cumpere cu ii grei aprobarea arendaşului.

În această situaţie, trei factori au susţinut credinţa ortodoxă: fră-; mireneşti cu drepturi stavropighiale din unele oraşe ca Liov, Villna, rov ş.a.: voievozii şi boierii ortodocşi din Polonia în frunte cu Con-îtin din Ostrog (f 1608), precum şi din Moldova, ca Movileştii, şi fine cazacii ortodocşi. Cu toate acestea, silnicia organizată de iezuiţi le regele Sigismund III Vasa (1587-1632) a forţat „unirea” cu Roma nei părţi din ucrainieni şi bieloruşi, prin sinodul de la Brest-Litovsk

— 1596. În urma ei ortodocşii au pierdut 6 din cele 9 episcopii, i biserici, şcoli şi patrimonii bisericeşti. Abia când la cârma mi-) oliei din Kiev a ajuns românul Petru Movilă (1633-1646) situaţia schimbat; acesta a obţinut recunoaşterea Bisericii Ortodoxe în Po-a, recâştigarea unei părţi din episcopii, ctitorirea Academiei de la v în 1631, înzestrată şi cu o tipografie, pentru ca de acum înainte să >oată difuza cărţi bisericeşti ortodoxe de toată încrederea. El a compus: Mărturisirea de credinţă ortodoxă” care-i va purta numele în în-ga Ortodoxie şi care va fi aprobată de Sinodul panortodox de la Iaşi

Cum însă silniciile nobililor catolici poloni nu au încetat, a început război civil în urma căruia, prin pacea de la Adrussov din 1667, o; e din Ukraina şi Kievul s-au alipit la taratul rus şi mitropolia Kie-li s-a încorporat Patriarhiei ruse în 1686.

D. Reforma patriarhului Nikon, Păstorirea celui de-al şaselea titular, 3n (1652-1658, f 1681) şi activitatea lui a deschis o epocă nouă în xica Rusiei. Dotat cu o extraordinară râvnă pentru învăţătură şi ru iţă de fier, Nikon avusese o tinereţe zbuciumată. Mai târziu s-a căsă-; şi a ajuns preot într-o parohie din Moscova; dar murindu-i copiii înţeles cu soţia sa să se despartă şi să se călugărească amândoi. Prin ă deosebită intră în celebra mănăstire de la Marea Albă-Soloveţk şi 643 era ales egumen. Ţarul Alexei (1645-1676) 1-a numit apoi arhidrit pentru mânăstirea Novospaski din Moscova, unde era gropniţa lanovilor şi se consulta cu el în toate problemele de guvernare.649 Nikon ajunse episcop la Novgorod iar în 1652 era propus la ui patriarhal. El a primit scaunul patriarhal numai cu condiţia ca ţari şi boieri, să i se supună şi să asculte de Biserică, primind de a lumina – după cum luna-şi primeşte strălucirea de la soare. In >ul luptelor cu tătarii grija familiei ţarului şi chiar conducerea guului şi a capitalei se aflau în mâinile patriarhului Nikon. In aceste xvi-XVIII 287 împrejurări patriarhul Nikon a contribuit şi la reunirea Haliciului cu Moscova în anii 1653-1654.

Intre timp se constata că în cărţile de cult ale Bisericii Ruse s-au strecurat multe greşeli sesizate de mitropolitul Fotie (1516-1530} şi luminatul teolog Maxim Grecul, aşa că Sinodul de la Moscova din 1551 începe unele îndreptări în numitul „Stoglav”, fără a le duce până la capăt. Se mai adăuga faptul că, datorită conservatorismului îngust şi evlaviei neluminate a clerului şi a credincioşilor, aceste îndreptări au fost privite cu neîncredere. S-a format astfel o partidă care nu admitea că Biserica ar fi greşit şi s-ar fi alcătuit cărţi cu greşeli. Astfel, protopopii Avakum şi Ivan Neronov, preoţii Lazăr şi Nikita Pustoviat, membri în comisiile tipografice, tipăriseră până la Nikon cărţi de ritual aşa cum le moşteniseră, pline de greşeli, şi nu au voit să accepte nimic din ideile patriarhului, pe care le considerau inovaţii, erezii şi abateri, îndeosebi ţineau la: facerea semnului crucii cu două degete în loc de trei, scrierea numelui Iisus fără doi de „i”, cântarea Aliluia numai de două ori şi nu de trei ori, în Crez adăugau după „şi întru Duhul Sfânt” cuvintele „adevăratul Domn” ce suna a crez luteran cu accentul pe Revelaţia Sfântului Duh. Crucea să aibă 8 capete, nu patru, deci trei de-a curmezişul, înconjurarea Bisericii să se facă după soare şi nu împotriva lui, să fie 7 prosfore la proscomidie şi nu cinci, apoi se respingea rostirea predicilor şi aşezarea amvoanelor în biserică şi altele.

În această situaţie, patriarhul Nikon a cules vreo 500 de manuscrise din mânăstiri şi călugărul Arsenie Suhanov i-a adus de la Si. Munte Athos 700 de manuscrise greceşti, pentru a se porni la corectarea cărţilor, pe care patriarhul o urmărea cu toată ardoarea. De fapt, patriarhul Nikon era hotărât pentru o reformă pe care o aprobase şi patriarhul Paisie din Ierusalim (1645-1660), într-o scriere specială, în care semnalase toate deosebirile liturgice observate în călătoria sa prin Rusia şi pe care călugărul din Kiev, Natanail, le adunase mai demult într-o „Carte despre credinţă” (Kniga o vere, Kiev, 1644). Nikon şi-a însuşit aceste propuneri şi de aceea, chemând din Kiev dascăli învăţaţi, ca Epifanie Slavineţki şi Simion Poloţki, s-a apucat temeinic de lucru. In 1649 a şi întemeiat Academia slavo-greco-latină la Moscova.

În 1654, avu loc un sinod sub preşedinţia ţarului Alexei, în care patriarhul Nikon a făcut o expunere amănunţită a întregii reforme. S-a decis să se ceară şi aprobarea patriarhilor greci, cărora li s-a şi trimis o listă cu 28 întrebări în acest sens, la care se primi îndată răspuns afirmativ. Lucrul mergea repede, deşi se formase o rezistenţă destul de înverşunată, sub conducerea episcopului Pavel de Colomna şi a foştilor tipografi, în frunte cu Avakum şi Nikita Pustoviat. În cursul anilor 1655-56 s-au ţinut mai multe sinoade la care au participat patriarhii Makarie de Antiohia (f 1647-1672) şi Gavriil de Peci (ucis de turci în 1659) şi alţi ierarhi străini, între care şi Ghedeon al Moldovei (1653- 1659), în care s-au aprobat noile cărţi liturgice: Ceaslovul, Triodul, Irmologhionul, Psaltirea, Molitvelnicul.

Dar aplicarea reformei, care în fond era numai o îndreptare a textelor greşit publicate, a stagnat şi patriarhul Nikon a căzut victima rigilor şi unor greşeli ale sale, aşa că în 1657 a demisionat pripit, urmaş a fost ales Ioasaf. Totuşi, pentru ratificare se ceru convocarea ii sinod patriarhal. În anii 1666-1667 a şi avut loc vestitul sinod la Moscova, la care participară 30 de ierarhi, între care şi patriarhii sie al Alexandriei (1657-1678), Makarie III al Antiohiei, trei mi-poliţi din partea Patriarhiei Ecumenice, teologul Paisie Ligaridis de sa şi arhiepiscopul de Sinai, care reprezentau Patriarhia din Ieru-m. Procesul contra lui Nikon 1-a purtat Paisie Ligaridis, caracterizat Nikon ca „eretic şi agent provocator”.

Sinodul a condamnat persoana lui Nikon, în schimb i-a aprobat 3rma care s-a generalizat cu toată împotrivirea grupării opuse ai or aderenţi se numiră starovierţi, adică vechi-credincioşj. Deoarece i răsculat împotriva deciziilor sinodale, au fost numiţi şi „rascolnici”, ză răzvrătiţi. Aceştia credeau că prin îndreptarea cărţilor bisericeşti: realiza o cădere a Bisericii sub puterea lui antihrist. Prin această jotrivire au provocat o schismă care, fireşte, nu se poate asemăna cu prin care luase naştere protestantismul în Apus. Aici era vorba

0 încadrare primitivă în condiţiile de revoltă social-economică din

L Centrul de rezistenţă rascolnică a fost la început în mânăstirea

Dveţk de la Marea Albă, de unde schisma s-a răspândit în Rusia trală. Rascolnicii preferau să moară, să fie exilaţi şi chiar să fte de vii în biserici, decât să mai rămână „în biserica lui antihrist”, de mare era ignoranţa lor.

E. Mai târziu, însuşi ţarul Petru cel Mare (1682-1725), care i-a; onit din motive de stat, era privit ca „antihrist”. La aceasta se mai ugă şi disputa teologică din anii 1630-1691 dintre „latinofronii neni” şi fraţii Lichudis Ioanikie şi Sofronie (f 1717 şi 1730), greci

Kefalonia, care apărau poziţia ortodoxă în ceea ce priveşte pre-; rea Sfintelor Daruri. Până la urmă, rascolnicii au fost lăsaţi în pace, mizându-se în mai multe grupări sectare, peste 30, în două categorii: preoţi (popovţî) şi fără preoţi (bezpovţî). Ei reclamau „Stoglavul” îndreptător al lor, dar textul acestuia se răspândise în copii greşite.

Cât priveşte reforma bisericească a ţarului Petru cel Mare, începând

1682, ea era o adevărată revoluţie, dar nu pe tărâmul credinţei, ci idministraţiei. Format intelectual mai mult sub influenţa Apusului

1 anglicanismului, Petru era adeptul absolutismului luminat, care centra în mâinile suveranului toate aspectele puterii de stat, dâne o justificare politico-bisericească: statul tutelează toate sectoarele ii interioare, inclusiv ale celei bisericeşti, cum scria în cartea daslui şi a sfetnicului său Teofan Prokopovici (f 1736): „Dreptarea monarhului”. Apoi prin „regulamentul duhovnicesc” din 25 ia-rie 1721 sau Legea de organizare a Bisericii ruse, operă colectivă rului cu Teofan Prokopivici, era înlocuită demnitatea de patriarh cu sinod dirigent (imitând pe protestanţi), prezidat de mitropolitul din ¦ograd (unde a fost mutată capitala în 1703) şi din care făceau parte u arhiepiscopi, şapte arhimandriţi şi doi protopopi, între ei con-rul ţarului şi protopopul armatei şi flotei. Ţarul era reprezentat tr-un funcţionar superior numit oberprocuror. Împotriva acestei

V i. A Vili reforme erau tradiţionaliştii, îndrumaţi de Ştefan Iavorski (f 1772), arhiepiscop de Cernigov şi locţiitor de patriarh între 1700-1721, prietenul şi colaboratorul ţarului Petru cel Mare. Dar reforma primind aprobarea patriarhilor răsăriteni, care vedeau în ţarul Petru pe ocrotitorul lor faţă de samovolniciile turceşti, opoziţia s-a resemnat. Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726; 1732-1733) a aprobat schimbările lui Petru cel Mare la 23 septembrie 1723.

De atunci s-a mai simţit influenţa principiilor protestante mai ales pe vremea ţarinei Ana Ivanovna (1730-1740), când ministrul ei, de origine germană, a introdus nu numai limba şi moda germană, ci a luat măsuri şi împotriva cărţii „Piatra credinţei”, scrisă de Ştefan Iavorski, locţiitorul de patriarh şi rivalul lui Teofan Prokopovici, în care era combătut protestantismul.

După decesul Anei, a urmat la tron ţarina Elisabeta 1741-1761, care a inaugurat o epocă de mai mult sprijin pentru Biserica Ortodoxă, încât au fost închise biserici armene, moschei tătăreşti, au fost expulzaţi evrei, ceea ce dădea rascolnicilor posibilitatea să-şi ridice capul. Era pe vremea savantului M. V. Lomonosov (f 1765), ostenitor pentru ştiinţă şi limbă.

Urmă la tron ţarina Ecaterina a Ii-a (1762-1796) care era tolerantă, iar domnia ei cunoscu chiar măsuri contradictorii. Evlavioasă la început, din 1763 ea începu să secularizeze bunurile bisericilor şi mânăstirilor pentru a putea face daruri din ele nobililor şi ierarhilor devotaţi şi favoriţi; în schimb clerul de parohie era lăsat pe seama credincioşilor.

Acest fapt însă nu a oprit-o să protesteze contra secularismului Revoluţiei franceze (1789), ale cărei idei propovăduite de Rene Des-cartes (f 1650) şi Voltaire (f 1778), le accepta în corespondenţa sa, dar le şi condamna în acelaşi timp. Toleranţa ei o simţiră rascolnicii şi iezuiţii. Apoi, întreita împărţire a Poloniei în 1772, 1793 şi 1795, din vremea ei, aduse la Ortodoxie vreo opt milioane de'uniţi, care se sim-¦ ţeau atât de persecutaţi de fanatismul catolic. În schimb rutenii din Haliciu (Galiţia) şi Ucraina carpatică, atraşi prin silnicie la uniaţie între 1643-1700, ajunseră sub dominaţia Habsburgilor. Abia spre sfârşitul domniei, ţarina şi-a mai schimbat păr/erile prin intervenţ'a eruditului mitropolit Platon Levşin al Moscovef (f 1812).

Ştiinţa de carte se răspândi în masele largi ale poporului în timpul lui Petru cel Mare şi Ecaterina If, ambii înfiinţând o mulţime de şcoli în oraşe şi chiar la sate, în care predau cu sârg apostolic un Sf. Dimitrie de Rostov (f 1703), mare neoisihast, apoi însuşi Teofan Prokopovici -şi Mitropolitul Platon Levşin, cel care a introdus limba rusă înşcoli şi în scris. Pentru Biserică existau patru academii duhovniceşti şi 57 se-minarii eparhiale.

În aceste trei secole misiunea externă a Bisericii Ruse a crescut considerabil, atingând în nord Karelia şi coastele Oceanului Îngheţat, în răsărit trecând prin Siberia, după 1581, peste triburile calmuce şi chir-ghize, în sud spre Caucaz şi Extremul Orient, atingând Kamciatka şi coastele Americii. În acest scop au fost succesiv înfiinţate Arhiepiscopiile de la Tobolsk, prin arhiepiscopul Kiprian (f 1620) şi de la Irkutsk, lângă 19 – Istoria Bisericească Universală Voi. II ui Baikal, de arhiepiscopul Filotei (f 1721). Cei mai însufleţiţi minări erau monahii. Apoi în urma vizitei spătarului Nicolae Milescu, 36 – f 1708) în serviciul ţarinei Ecaterina a Ii-a, la Peking (Beijing), 1672/4, s-a înfiinţat şi acolo un centru misionar, în 1694. La Irkutsk uat fiinţă un Seminar misionar cu limbile de predare rusă, mongolă chineză, Biblia fiind tradusă chiar în opt limbi care erau vorbite diferiţii localnici.

În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Rusă a depus mari strădanii de siune în interior către iudei, mahomedani şi rascolnici.

Vezi notele precedente: lucrări de istoria rusă, scrise de D. P. Gorski, P. Us-ski, V. V. Bolotov, E. Golubinski, A. P. Lebedev; H. D. Dopmann, Russische hodoxe Kirche în Geschichte und Gegenwart, Berlin, 1977; B. H. Tatişev, Istoria siiskaia, voi. 2/3, Moscova-Leningrad, 1964; M. Pankratova, Istoria U. R. S. S.,

2, Bucureşti, 1950; E. Donnert, Das Moskauer Russland, Kultur und Geistesleben 15. Und 16. Jahrhundert, Leipzig, 1976, 244 p.; A. Şumkin, Moskovskaia rus', s, 1975; N. Zernov, Les Russes et leur Eglise, (în greceşte), Atena, 1972, 207 p.; im. Ioan Kologrivov, Ocerki po istorii russkoi sviatosti, Bruxelles, 1961; A. Kli-ov, Reformationoe dvijenia v Rossii, Moscova, 1960; G. Fedotov, Sviatăe drevRusi, (până sec. XVII), ed. Nouă, New York, 1959; H. Schaeder, Moskau das Rom, ed. II, 1957; I. Glazik, Die russische orthodoxe Heidenmission, seit ¦r dem Grossen, Munster, 1954; L. Muller, Die Kritik des Protestantismus în russischen Theologie, vom 16. Bis 18. Jahrh., Stuttgart, 1951; A. M. Ammann, llavische Kirchengeschichte, Stuttgart, 1950; E. Benz, Die Ostkirche und die ische Christenheit, Tiibingen, 1949; T. Melnikov, Istoria bisericească a rascolBrăila, 1940; Editura Nauka, „ Krestianiskie vojni v Roşii 17-18 vekov,: kva, 1974, 47 p.; Al. V. Muller, The spiritual Regulation of Peter the Great, ira, 1972, 188 p.; M. Arseniev, Die geistigen Schicksale des russischen Volkes, z, 1966; Completări în colecţia „Bogoslovskie truda„, Moscova, în 1974, vo-ul al 13-îea. Pentru antecedente: B. Grekov, La culture de Russie de Kiev, cova, 1947; I. Pulpea-Rămureanu, Bisericile ortodoxe cu specială privire asupra ricii Ortodoxe Ruse, în „Studii teologice” I (1949), nr. 1-2, p. 3-30, pentru

XVI-XVIII. T. Spidlik, /grandi Santi mistici russi, Roma, 1977, 336 p.

Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Româee.

Situaţia Bisericii Ortodoxe din Balcani, Austria şi Ungaria.

Mitropolia de Karlovit *

Secolele XVI-XVII au adus şi pentru creştinii ortodocşi din sud-il Europei ca cei din ţările române, Ungaria habsburgică şi Balcani diţii şi împrejurări deosebite. Puterea turcească zdrobea în 29 au-t 1526 statul Ungariei feudale, iar în 1541 turcii au ocupat din nou [a şi au transformat Ungaria în paşalâc turcesc pentru 145 de ani, î la 2 septembrie 1686. Viena se vedea ameninţată. Pe de altă parte Moldova a recunoscut suzeranitatea turcească, începând din timpul îvodului Petru Aron (1455-1457), care pentru prima oară a oferit anului Mohamed II (1451-1457), prin boierul Mihail Logofătul, nte de 9 iunie 1456, un tribut anual de 2000 piese aur (P. P. Pa-eseu, Pe marginea folosirii izvoarelor cu privire la supunerea Mol-ei la tributul turcesc, Vaslui, 1456, în „Studii”, V (1952), p. 187-198).

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.

Muntenia plătea tribut turcilor din 1417, din timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Transilvania, Banatul şi uneori Maramureşul s-au constituit din 1541 în principat autonom cu reşedinţa la Alba-Iulia, sub suzeranitatea turcească, plătind un tribut anual turcilor, ca şi Muntenia şi Moldova, până la 2 septembrie 1686, când Transilvania intră în componenţa Imperiului austriac.