Ioan Ramurean Si Milan Sesam

De fapt, cum scria Ignaţiu de Loyola în 1541, misiunea are în prin cipiu un triplu scop: ea se adresează către „păgâni”, către eretici (protestanţi) şi către proprii credincioşi (catolici). De aceea, spre realizarea acestor acţiuni misionare, accentuate mai ales după 1550, au fost creat institute de pregătire misionară către creştinii necatolici şi către ce „păgâni”, precum au fost Colegiile Germanicum 1552, Graecorum 1571 Maroniticum şi Illyricum în 1585 şi mai ales Congregaţia De propagand jide din 1622 şi seminarul ei din 1627 pentru centralizarea şi coordonarea întregii activităţi misionare. Din 1663 şi 1703 s-au organiza şi două seminare-misionare franceze. Franciscanii, dominicanii, capi cinii şi mai ales iezuiţii erau chemaţi pretutindeni: în Canada, în Mexi şi în America latină, ca şi în India, China şi Japonia. În urma linie de demarcaţie din 1498, trasată de papa Alexandru al Vl-lea Borgi (1492-1503), „lumea nouă” era împărţită în două: „Vestul meridional: de la 100 leghe vest de Canare era al spaniolilor, iar Răsăritul era a portughezilor. Opera aceasta ¦ misionară era oarecum legată de statele – respective, care se obligau să o finanţeze ca patroni, ridicând biserici suportând cheltuieli de deplasare, dăruind luminări, vin, untdelemn odăjdii, clopote etc. Rezultatele acestei grandioase opere spirituale n-ai fost prea statornice, în primul rând pentru aceleaşi motive, pentru cart au decăzut politiceşte: starea înapoiată a popoarelor creştinate, dar metoda misionară greşită, precum şi certurile între diferitele forţe mi sionare. Acestea au fost de vină că opera misionară uriaşă a veacurilo XVI şi XVII n-a durat; în unele regiuni, ca în China, Japonia, Indi Paraguay etc, s-a destrămat aproape cu totul. Folosind mijloace externi impuse şi mai ales de „acomodare” la obiceiurile locale şi la credinţei* locale, opera iezuiţilor – care a fost cea mai bogată – n-a fost durată. În Japonia, unde pe la 1587 convertiţii se numărau cu sutei de mii (între ei şi prinţii Imperiului), misiunile catolice au fost distrus* pe la 1650, încât acolo misionarii abia din secolul al XlX-lea auma putut pune piciorul. La fel s-a destrămat opera îezuită în China şi îi India. In 1542, când regele portughez a cerut misionari pentru Indic a plecat unul din cei 6 colegi ai lui Ignaţiu de Loyola, Francisc Xavie (f 1552), despre care un istoric (Bihlmeyer) spune că a fost cel mL mare misionar de la Sfântul apostol Pavel încoace. Prima oară a lucrL pe coasta apuseană a Indiei, în Goa, apoi în sud şi pe coasta răsăritean; după aceea a trecut în peninsula Malaca şi în insulele Moluce. Predic a cucerit îndeosebi pe cei mai dispreţuiţi, pe cei din casta paria, căror le-a predicat legea dragostei şi egalităţii, botezând mai multe mii. X vier a deschis jtnult drumul pentru alţi misionari; în 1549 el pleac în Japonia, unde la fel câştigă, cu toată împotrivirea sacerdoţilor (bonzi câteva mii de japonezi şi chiar câţiva prinţi din casa domnitoare Daimioi er a murit în 1552 în drum spre China. Opera sa a fost continuată iulţi alţi ucenici, dar nu în acelaşi duh.

Totuşi, ' în 1558 a fost organizată arhiepiscopia Goa din India, în ui coloniei portugheze. Iezuitul italian Robert de Nobili (1656) s-a sat păturilor conducătoare din India, brahmanilor, după metoda modării„. Ca să-i câştâge pe brahmani a învăţat limba şi ştiinţa lor, mbrăcat întocmai ca ei, şi a făcut o capelă în care observa întocmai noniile sacerdoţilor lor şi după aceea apărea în ochii inzilor cu m pe cap şi cu inele în urechi, ca un penitent brahman (sanjassy) rea că se trage de fapt dintr-o familie de maharadja şi de penitent man din Roma, şi începea apoi predica. Intri prin întrebări şi răsuri vorbea despre adevărurile naturale (existenţa unui singur Dum-x, creaţia, nemurirea sufletului), apoi trecea la cele supranaturale, id inzii nu înţelegeau el le închidea gura cu originea lui princiară; aceea slujba pompoasă îi uimea, şi încetul cu încetul „se conver->. Diferenţa de castă, care contrazicea flagrant creştinismul, nu-1 esa. La botez nu făcea exorcismeie; în loc de apă folosea numai; la fel închidea ochii îa multe obiceiuri locale de toate zilele; de i nu-i de mirare că însuşi prietenul său Fernandez, care predica iris, 1-a denunţat că prin acomodarea sa atât de largă îngăduia prea; obiceiuri „păgâne”.

De mai multe ori metoda a fost criticată, dalr până în 1644 iezuiţii vrut să asculte critica pentru a se corecta, nici în India, nici în

Î, unde o practicau iezuiţii Matteo Ricci (1610) şi Adam J. Schall >66), german de origine. Ei reuşiseră să înveţe perfect limba şi tura Chinei, să câştige prin cunoştinţele matematice (au prezis exact mei eclipse de soare), fizice, mecanice, hărţi, ceasuri, instrumente, dare, şi să fie primiţi printre demnitarii Imperiului. Prin acomoei„ respectau credinţa confucianismului şi permiteau cultul străor cu tămâie şi luminări, ceea ce a fost denunţat de Dominciani, în 1645 papa Inocenţiu al X-lea (1644-1655) le-a condamnat tole- ' „obiceiurilor chinezeşti”, dar nici după aceea nu s-au supus până

72 când, devenind şi odioşi politiceşte, au fost crunt persecutaţi, ii dintre ei care rămaseră la Pekin (Beijing), ca mecanici şi mateieni, s-au supus. În restul Chinei, misiunea iezuită n-a lăsat decât neînsemnate pentru că până la urmă papa Benedict XIV (1740- ^ a condamnat prin decrete severe, în 1742, orice metodă de „aco- % re”, ca una periculoasă însăşi misiunii creştine. '„': i Japonia câştigaseră iezuiţii cu aceleaşi metode, în 40 de ani, vreo

)0 credincioşi, creând 13 seminarii şi 250 de biserici. Treptat au V> it suspecţi politiceşte că susţin planurile de cucerire ale portu-or şi de aceea în 1597 au fost omorâţi 26 dintre ei, deveniţi astfel „i şi canonizaţi în 1862.

Felozia economică a olandezilor faţă de portughezi i-a făcut şi mai peiezuiţi încât, în 1607-1666, persecuţia cea mai cruntă a dus erminarea iezuiţilor şi a credincioşilor catolici din Japonia. Ince-ie atunci, orice creştin care intra în Japonia era obligat mai întâi ce crucea în picioare (ritualul efumi). În schimb, Filipinele care

±51tiiUitH_A UN SJ^t-Ul^tLljtl. AVI-X. V 111 255„ primiră în 1598 o arhiepiscopie cu 3 sufragani s-au creştinat în cea mai mare parte (7/8) stând sub „protecţia” spaniolilor până în 1898. La fel s-au menţinut câteva sute de mii în Indochina şi India răsăriteană.

Lăcomia şi cruzimea conquistadorilor spanioli în America a îngreunat în regiunea de centru şi sud opera misionarilor dominicani $i franciscani. Exploatarea cu sclavia „indienilor” a fost combătută vreme 'de 50 de ani de misionarul dominican spaniol Bartolomeo de la Las Casas (f 1566). In cartea sa „Despre distrugerea indienilor” (1552), a dat semnalul contra acestei barbarii şi pentru înlăturarea acesteia a făcut

7 drumuri din America până la Madrid, cerând eliberarea indienilor, ceea ce până la urmă a şi obţinut, pe baza argumentării, că „şi pentru indieni a murit Hristos pe cruce”, nu numai pentru albi.

Atunci potentaţii colonialişti au început să importe negri din Africa, pe care-i foloseau ca sclavi la muncile grele pe plantaţii şi în „mine. Pentru îmbunătăţirea soartei sclavilor din aceste colonii americane s-a străduit timp de 40 de ani cu multă râvnă iezuitul Petru Claver (1654), denumit pentru aceasta „apostolul negrilor„, care argumenta ca şi Bartolomeo, că şi pentru negrii africani Iisus a pătimit, a murit şi a înviat. Astfel realizările misionare în America s-au permanentizat în nord. Primele rezultate au fost în Canada. Centre iezuite s-au' înfiinţat în Quebec, Montreal (episcopia Quebec, 1674) şi în California. În America Centrală au luat fiinţă centre iezuite în Cuba şi Mexic, iar în America de Sud în Guiana, Venezuela, Columbia, Bolivia, Ecuador, Paraguay, Chile şi Argentina, cu un cuvânt pe aproape întreg continentul american. Ca să poată avea succes, iezuiţii s-au separat de autoritatea politică. Rezultatul cel mai evident a fost în Paraguay, unde în 1609 a luat fiinţă un stat independent iezuit, după ce se instaurase o misiune activă ie-zuită începând din 1606. Statul iezuit era independent, plătea regelui doar un mic tribut. Convertiţii erau colonizaţi în comunităţi, care ajunseră până la un număr de 57, cu străzi asfaltate, cu biserici în piaţă, cu şcoli, alături de care-creară vreo 13 colegii şi o universitate în Cor-doba. O a doua în Lima; la acestea s-au adăugat case parohiale, aziluri pentru văduve şi bătrâni, spitale, cimitire, mori, cuptoare de pâine etc-Munca trebuia disciplinată, căci indienilor nu le prea plăcea. Ca să-i antreneze, îi duceau cu muzică şi procesiune pe câmp la plantaţie, ori în oraşe la fabrici. Se muncea „în comun„ cu supraveghere: ţara şi venitul erau „possesio”, bunul comun. Fiecăruia i se dădea o parcelă de lucru şi afară de cotă venitul era al lui. Gospodăria mergea destul de bine, ba se exportau chiar ceai, zahăr, produse agricole, vite. Limba era spaniola. Educaţia era religioasă.

În 1750 Spania a cedat Portugaliei o parte din Paraguay, dar noii stăpâni nu acceptară guvernarea de mai, înainte, ci au introdus guvern propriu. Iezuiţii protestară şi se revoltară. Ministrul portughez Pombal alungă, în 1759, pe iezuiţi din Portugalia şi din coloniile ei, ceea ce avu ca urmare păgânizarea unei părţi din vechiul stat iezuit. Totuşi vreo

8 milioane de indieni şi vreo patru milioane de negri au rămas creştini în America.

În Africa au activat misionari portughezi, începând din 1547, iar din 1611 au lărgit activitatea spre Angola, Congo, Guineea, Mozambic

) re Madagascar. Încercarea misionară spre Etiopia, numită apoi -eţuitor Abisinia în 1624, s-a încheiat cu eşec; motivul insuccesului ta' în faptul că europenii albi vedeau în negrii africani pe „fiii iei”.

În regiunile cu Biserici ortodoxe sau eteroâoxe ori vechi orientale,) riană, siro-iacobită, maronită, armeană, coptă şi siro-indo-mala-nză, misionarii romano-catolici au exploatat cât au putut metoda tiei. Au realizat succese de asemenea potrivit metodelor acomoda-ste reuşind să câştige teritorii însemnate şi credincioşi numeroşi. Tre mahomedani, perşi şi alţi păgâni tot iezuiţii au fost mai activi, şi ~u aceleaşi mijloace: predică, şcoală, pastoraţie cu „acomodare”. 2. Misiunile protestante nu se pot compara, în perioada aceasta, sie catolice. Faptul se explică prin aceea că marile puteri coloniale: Lia, Portugalia şi apoi Franţa au fost catolice fervente, pe când pro-nţii n-au avut decât pe olandezi şi pe englezi, la care viaţa pro-ntă era; încă în faşă; de aceea e explicabil de ce ele n-aveau nici ieparte interesul celor catolice. Cât despre Germania, ea era atât iistrusă şi de divizată, în timpul războaielor religioase, îneât nu se a gândi la misiune. Totuşi, atât calvinismul cât şi luteranismul au at, mai ales în epoca pietistă din sec. XVIII, să-şi îndeplinească unea răspândirii învăţăturilor respective nu numai între romano-ici şi ortodocşi, ci şi printre „păgâni”. O notă caracteristică a mi-îrismului protestant era cea interioară, individuală şi personală spre ebire de catolicism care activa mai ales la suprafaţă, global, de a şi succesele protestante erau mai puţine, dar mai statornice şi efective. Calviniştii au folosit şi forţa în Transilvania, în Ungaria, anglia şi în Extremul Orient. De pildă, în Japonia, asistau la cere-ia călcării crucii, la denunţurile lor politice fără să se ruşineze. De a toate aceste acţiuni n-au fost mari şi de durată pentru că cre-Î şi culf. Ul Bisericilor erau prea străine de ale localnicilor. Prima încercare a făcut-o ofiţerul hughenot Villegaigon între -1557, în Brazilia, dar fără a avea cadrele şi mijloacele necesare.

Din 1559 regele Suediei Gustav Vasa (1523-1560) „începu să trimită anari în Laponia şi în nordul şi răsăritul Suediei şi pe coasta răsă-nă a Statelor Unite (Golful Deîaware), operă susţinută apoi de ¦zi şi de norvegieni. Din 1714 exista la Copenhaga chiar un colegiu lisionari, dintre care mai important a fost „Toma de Westen„. Opera rrai susţinută de danezi a fost în Groenlanda, unde. În 1721, nor-anul Ioan Egede (f 1758) şi fiul său Paul Egede (f 1789) au reluat ile tradiţii ale creştinismului din sec. XV şi XVI dus din Islanda, enhutenii, ca şi fraţii moravi au dat între 1732-1760 peste 220 mi-ari, care au trecut cu succes la lucru în Labrador şi America, uniţi ales cu metodiştii şi cu prezbiterienii englezi, convertind indieni şi i. Misionarul John Eliot (f 1690) a lucrat 44 de ani împotriva scla-lui indian, iar 5 generaţii din familia Mayhew, până în 1803, au lucrat, n secolul XVIII, la convertirea cu folos a indienilor. Metodiştii cu nhutenii au convertit peste un milion, de indieni şi 7 milioane negri î concurs externân India, unde regimul olandez încercase o convertire „sumară„, doar prin botezul funcţionarilor „pagini„, aceştia după venirea englezilor (1750) reveniră la „păgânism„. Cei mai distinşi misionari au ieşit din şcoala misionară a pietiştilor din Halle, care au format şi trimis, sub îndrumarea directă a lui Filip Iacob Spener (f 1705), peste 60 misionari. Tot Spener a înfiinţat la 1728 „Institutum iudaicum”, în frunte cu ebraistul Callenberg.

În misiunea de evanghelizare au activat în America de Nord şi puritanii englezi şi scoţieni, apoi cohgregaţionaliştii, baptiştii şi quakerii, apoi „Mişcarea” lui William Penn (1718) şi metodiştii, din 1730, din Anglia, regiunea fiind colonie britanică. Dar, prin războiul de opt ani pentru independenţă faţă de Anglia (1775-1783), s-au constituit Statele Unite ale Americii; Declaraţia din 4 iulie 1776, care consacra independenţa Statelor Unite ale Americii şi Constituţia din 1787 a Congresului american au proclamat toate confesiunile religioase „denomi-naţiuni” egale şi fără drept de prozelitism reciproc; prin aceasta s-a dat o nouă formă misiunii de evanghelizare, mai mult de caracter intern.

G. Romerskirchen, Bibliographia missionaria, Roma, din 1936; Revista: Studia misionaria, Roma, din 1946; Bibliothaeca Missionum, Roma, din 1916 ss; Bihlmeyer – Tuchle – Vicaire, op. Cit., voi. 3, p. 340-353 şi bibliografia, p. 527-536; Matteo Ricci, Histoire de l'expedition chretienne en royaume de la Chine (1582-1610), Paris, 1979; J. Richard, La Papaute et Ies missions d'Orient au moyen îge, XIII-XV-eş., Rome, 1977, XXXIV – 325 p.; A. Mulden, Missionsgeschichte, Stuttgart 1960; B. de Vaux, Les missions, Paris, 1960; S. Delacroix, Hisioiie uni-verselle des missions catholiques, 2 voi., Paris, 1956/7; B. Arens, tiandbuch der katpl. Missionen, Freiburg, 1920; V. Cronin, The h'ie oi Roberto de Nobili, Londra, 1959; G. Fernandez, Bartolomeo de Las Casas, Santiago da Cili, 1954; J. Schenk, Petrus Claver, Stuttgart, 1954; G. Grozzoli, L'opera dei Gesuiti del Paraguay, Roma, 1951; Al. Vianu, Istoria Statelor Unite ale Americii, Edit. Ştiinţifică, 1974; W. Woodward, Les Etats Unis, Paris, 1976; D. Artand-A. Kaspi, Histoire des Etala Unia, Paris, 1975; Al. De Tocqueville, La democraţie Americaine, Paris, 1975.

Noi relaţii între Biserică şi stat în Apus. Febronianismul. Iosefinismuî. Concordatele *

Faţă de concepţiile teocratice şi universaliste ale papalităţii medievale, epoca Renaşterii şi a Reformei a impus concepţia seculară a separării (puterilor. De aceea, chiar în cadrul Bisericii catolice care se considera îndeosebi după Conciliul de la Trident (1545-1547; 1551-1552; 1562-1563) şi după ascensiunea iezuiţilor, tot o organizaţie suprastatală, au apărut idei liberale şi atitudini mai politice. Deschizător de drumuri în această privinţă a fost umanistul Eras->mus din Rotterdam (f 1536) cu lucrarea sa dedicată împăratului Carol Quintul (1519-1556), intitulată: Instrucţia unui principe creştin; renumitul umanist preconiza tipul suveranului pios, care vrea binele poporului, dar pentru aceasta cere şi puterea corespunzătoare chnar în unele domenii eclesiastice; în acelaşi timp Niccolo Macchiavelli (1469 1527), autorul prestigioasei scrieri 71 principe, vedea numai interesul

* Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan. 17 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

; Stat, fără a se uita Ia mijloacele, de multe ori necreştine, care tre-liau folosite. Formarea statelor naţionale a aflat sprijin în Reforma otestantă, care preconiza limbă naţională şi participarea poporului la inducerea statului şi Bisericii. De aceea utopiştii Thomas Morus 480-1535) şi Thomas Campanella 568-1639) visau în operele lor ate în care rolul Bisericii era limitat, în orice caz subordonat puterii meşti. Canoniştii olandezi Vas Espen (f 1728) şi Hugo Grotius (f 1645) du tratate ştiinţifice despre centralizarea puterii de stat şi chiar bise-; eşti în mâna suveranilor, suverani pe care ideeâ creştină, dar nu pală, îi lega întreolaltă în dreptul internaţional.

Aşa se explică de ce pe tărâm administrativ-bisericesc regii şi prin-3ii au mărginit tot mai mult puterea bisericească. Carol Quintul a fost timul împărat care s-a lăsat încoronat de către papă. Opoziţia contra minaţiei papalităţii s-a arătat în timpul Reformei atât de puternică şi brutală încât literatura, arta şi filosof ia timpului au făcut exces, mai; s în lumea germanică. În schimb orice rege sau principe, începând cel mai catolic: Ferdinand al Spaniei (1479-1516), a pretins ca ori-ordonanţă papală şi bisericească să nu poată fi publicată în statul îpectiv fără „placetum regi”, sau aprobarea regală. Nici chiar deciziile nciliului tridentin n-au putut fi promulgate decât tot pe această le, în unele state, afară de Polonia, Portugalia, dominate de iezuiţi, ci bula „In Coena Domini” (introdusă din 1564), prin care se anate-itizau anual în Joia Paştilor, festiv, toţi ereticii şi, după Trident, şi 3testanţii, n-a putut fi promulgată, căci aproape toţi principii cato-i şi protestanţi au interzis-o, până ce în 1770 ea a fost suprimată de îlaşi papă liberal Clement XIV (1769-1774), care a desfiinţat şi or-ml iezuit. Interdictul şi-a> pierdut valoarea; ultimul caz celebru a fost 1606, când Veneţia a fost pusă sub interdict. Atunci celebrul şi sa-itul călugăr Paolo Sarpi (f 1623), monah din Veneţia, a păşit energic, sprijinul statului, în predici şi scrieri împotriva imixtiunii papale, iţinând că papalitatea n-are putere „in temporalibus”. Urmarea a fost în afară de iezuiţi, capucini şi teatini – care au fost alungaţi atunci L republica Veneţia – toate celelalte ordine călugăreşti şi tot clerul continuat să slujească la biserici, iar îndemnul la război făcut de re Spania n-a fost ascultat. Papa a trebuit să-şi retragă interdictul.: i măcar ţări şi provincii devotate, ca Sicilia n-au făcut altfel; în 5, când insula a fost pusă sub interdict, au fost alungaţi din ea 3.000 clerici, care se supuseră interdictului. Portugalia a păşit pe la 1650; de energic împotriva papei care nu voia să recunoască ruperea de mia, încât a lăsat mulţi ani neocupate episcopatele vacante, veniturile-a secularizat şi voia chiar să întemeieze o Biserică naţională dacă >a n-ar fi cedat în 1669. Cel mai clasic caz I-a oferit Franţa, prin li-tăţile Bisericii galicane, care aveau tradiţie veche.

1. Febronianismul. Acelaşi spirit liber a trecut în Olanda şi în Ger-nia, chiar şi în Italia. Profesorul Van Eapen (f 1728) de la Louvain, de le a trebuit să fugă în Olanda pentru că n-a voit să semneze bula Unige-J-s, a fost cel mai profund cunoscător şi propagator al galicanismului. Vul său principal a fost episcopul titular de Trier, John. Nik. Von

Hontheim (1790), care a publicat în 1763, sub pseudonimul Justinu Febronius, celebra carte Despre starea Bisericii şi despre autoritate (episcopului Romei… Spre a împăca pe toţi creştinii şi Biserica. Cartea i produs o impresie puternică, mai ales că spiritele din parlament erai mai liberale şi voiau să se poată înţelege cu protestanţii. „Febronianis mul” susţine că papalitatea este o instituţie pământească nu divină, ci scop de a veghea doar ca centrum unitatis, ca preşedinte, fiind inferi oară conciliului. Episcopii sunt egali între ei; organizarea ideală e ce naţională autocefală; poporul să se trezească, prinţii să uzeze de „pla cet” sau „apellatio ab abusu”; s-ar putea ţine chiar conciliu general d unire cu protestanţii. Cât de mult s-a răspândit febronianismul (carte, apăru în scurt timp în trei ediţii şi prelucrări germane, franceze, italie ne, spaniole, portugheze; chiar şi Petru Maior (1760-1821) la noi er; cucerit de ideile lui) s-a văzut şi din faptul că, fiind scandalizaţi d< numirea unui nunţiu papal la Miinchen, pentru o mai mare centraliza re, arhiepiscopii electorali de la Mainz, Trier, Salzburg, Koln, geloşi d vechile lor libertăţi, acum ameninţate, s-au adunat într-o şedinţă 1 Bad Ems (1786), dând o „punctuaţie” în 23 de articole, cerându-şi drep turile vechi. Roma a respins desigur totul, iar după aceasta, semnatar; şi-au retras petiţiile.

2. Continuarea febronianismului a făcut-o iosefinismul, numit ast fel după împăratul Austriei Iosif al II-lea (1765-1790), fiul Măriei Te reza (1745-1765). El şi-a asigurat domnia prin celebrul său „patent d toleranţă” din 1781, prin care necatolicii din imperiul său, protestant şi ortodocşi, aveau să primească prin dispensă drepturi politice, sociale civile şi culturale. Ascultând de sugestiile febroniene, el aplică place turn regi folosit de altfel şi de mama sa şi reuşi astfel să subordonez Biserica romano-catolică statului. Nici un act episcopal nu s-a promul gat fără „placet”, seminariile s-au secularizat, peste 6000 de mănăstiri m; mici au fost suprimate şi din avutul lor s-au înfiinţat fondurile reli gionare pentru parohii slabe şi salarii preoţeşti, pentru azile, spitale et< La intervenţia papei „şcoala iosefină” documenta că afacerile intern al (c) Bisericii „jura în sacris” rămân neatinse, dar cele externe, „jur circa sacra”, sunt ale statului. S-a amestecat până şi în fixarea număru lui de luminări care trebuiau arse în Biserică, datorită principiuk laic „funcţionăresc”, căruia i-a fost supusă şi Biserica. De aceea Frie derich cel Mare al Prusiei (1740-1786) îl batjocorea spunându-„sacristen”. Din nefericrie după moartea lui Iosif, în 1790, reformele h au fost revocate aproape în toate provinciile Imperiului, dar ideile a rămas dominante.

Şi Leopold II (1790-1792), fratele mai mic al lui Iosif II, fuses crescut în acelaşi spirit liberal. Ca mare duce al Toscanei (1765-1790 a convocat la Pistoia un sinod sub îndrumarea episcopului local Scipi Ricci, punând în discuţie spre a fi aplicate idei janseniste şi febroniene limba naţională în cult, papa e recunoscut numai „caput ministeriale' în rest rolul său era cel fixat în declaraţia clerului galican; disciplinare clerului cade în sarcina mitropoliilor autonome etc. Poporul italiai obişnuit sute de ani cu supremaţia papei, n-a primit însă aceste ide

Ideile umaniste ale Renaşterii şi ale Reformei duceau în ritm ver-inos la o separare a sferelor de influenţă dintre cele două puteri, itul şi Biserica Romei au pierdut, rând pe rând, puterea seculară, pe e nici inchiziţia, nici indexul, nici interdictul şi nici chiar forţa poli-i şi culturală a iezuiţilor nu le-au putut păstra,.

3. Atunci papalitatea a căutat să-şi apere interesele în mod abil, n aşa-numitele concordate sau învoieli între Roma şi statele laice.

Concordatele ocupă un loc deosebit în istoria papalităţii, fiind de t nişte tratate politice, în felul lor urmărind probleme religioase. Con-ctanţii acestui tratat juridic 'bilateral erau: pe de o parte papa Curia romană, Sf. Scaun, Vaticanul – iar de cealaltă parte condu-orii politici ai unor state. Obiectul tratatului privea următoarele stiuni: educaţia religioasă, căsătoria, divorţul, organizarea eparhiilor, nirea clerului, organizarea ordinelor şi congregaţiilor monahale şi eosebi recunoaşterea Bisericii papale ca persoană de drept public, e a fi subiect de drepturi juridice şi economice şi a putea astfel reavenituri şi averi.

Era curioasă această concepţie, ca un papă, căpetenia catolicismului, încheie o convenţie juridică cu credincioşii săi pentru chestiuni reli-îse, care în realitate trebuiau să fie rezolvate potrivit canoanelor bi-ceşti. Pentru Apus s-a ivit însă această nouă necesitate din motive dezvoltare istorică specifică, indicate prin forma socială a feudalis-lui. În aceste împrejurări concordatul nu mai era în fondul său o blemă pur religioasă, ci de politică de stat, privind şi probleme gioase.

Ca tratat juridic bilateral, concordatul venea cu cerere şi ofertă, atoare la drepturi şi obligaţii, în vederea unei înţelegeri de com-mis. Deci fiecare din cele două părţi oferea ceva şi totodată cerea a în schimb. Dacă Vaticanul cerea satisfacerea dorinţelor sale reli-ise, atunci el ce oferea în schimb? Nu puteau fi alte chestiuni, decât îai cele de ordin politic şi economic.