Irving Stone

— Sincer să fiu, nu cred, Ernest. Jung este un om universal. Respectă toate religiile şi toate culturile.

— Atunci ce naiba a vrut să spună?

— Poate că se aştepta să-ţi faci datoria de bun creştin şi să votezi pentru el, în ciuda presiunilor exercitate asupra dumitale de prietenii vienezi.

Se întoarse la Viena, îşi redeschise cabinetul şi constată că apăruseră o mulţime de pacienţi noi. Primul caz era acela al unui băiat care se împuşcase în cap şi nu putea să explice motivul. Nedumeriţi, părinţii îl aduseseră la profesorul Freud, căci băiatul se simţise bine şi fusese absolut normal până în momentul când se împuşcase. Sigmund nu avu nevoie de prea mult timp ca să ajungă la cauza primară. Sora mai mare a băiatului se căsătorise cu un an în urmă şi se mutase împreună cu soţul ei în alt oraş. Venise să facă o vizită familiei, fiind însărcinată în luna a şaptea. Băiatul se uitase la burta umflată a surorii sale, apoi se dusese în camera lui şi se împuşcase. Din fericire, ochise prost. Oricum, nu voia cu tot dinadinsul să moară, însă părinţii se temeau să nu facă o nouă tentativă.

Întrucât băiatul era prea mic ca să înţeleagă sensul totemului şi al tabuului, Sigmund îi explică pe îndelete ce se întâmplă în cazul unei dorinţe incestuoase şi de ce, încă de pe vremea aborigenilor, căsătoria între membrii aceleiaşi familii fusese interzisă. Procedând cu multă băgare de seamă, îl făcu pe băiat să înţeleagă că dorinţa incestuoasă nu era nefirească, însă trebuia recunoscută şi ţinută sub control. Peste câţiva ani, când va fi mai mare, îşi va găsi un obiect al afecţiunii sale în afara propriului clan. La sfârşitul a două luni de tratament, băiatul le dădu asigurări părinţilor că nu mai trebuie să se teamă nici pentru sănătatea, nici pentru viaţa lui.

Următorul caz era un bolnav incurabil de nevroză obsesivă, care auzea sau visa în fiecare noapte că pe acoperiş se aflau nişte oameni veniţi să-l castreze.

Poşta îi aduse vestea că Jones avea dificultăţi la Londra cu Societatea de psihanaliză recent înfiinţată. Abia începuse activitatea, că se şi răspândiseră zvonurile referitoare la revolta grupului lui Jung. British Medical Journal comenta: „Elveţienii revin la bunul simţ firesc".

Unii dintre membrii societăţii lui Jones dezertau în favoarea lui Carl Jung şi a subconştientului colectiv. Din America primi vestea că dr. Stanley Hall, cel care îl invitase pe Sigmund la Universitatea Clark şi predase apoi teoriile freudiene, devenise adeptul psihologiei individuale a lui Adler.

Sigmund şi Carl Jung schimbau din când în când câte o scrisoare oficială în legătură cu Anuarul şi cu Societatea internaţională de psihanaliză, atât şi nimic mai mult. Sigmund Freud era conştient de responsabilitatea care-i revenea pentru situaţia creată. Atât Societatea internaţională, cât şi Anuarul fuseseră concepute ca să prezinte psihanaliza freudiană. Dar Carl Jung se săturase de psihanaliză freudiană. Colaborarea la Anuar plutea fi oricând interzisă vienezilor, precum şi suporterilor lui Sigmund Freud. Congresele anuale erau în mâna lui Jung, care putea să le convoace când dorea şi să indice cine va prezenta lucrări şi care va fi atitudinea oficială a societăţii faţă de teoria psihiatrică.

— Mi-am făcut-o cu mâna mea, mormăi el. Şi nici măcar nu pot spune că n-am fost prevenit. Karl Abraham. Eugen Bleuler. vienezii mei.

Între membrii comitetului se făcea un schimb rapid de scrisori. Ferenczi era de părere că toţi freudienii ar trebui să iasă din societate. Karl Abraham şi Ernest Jones nu-i împărtăşeau punctul de vedere.

— Dacă ne retragem, lăsăm definitiv societatea în mâinile lui Jung. Nu vom mai avea nici o putere. Trebuie să rămânem în societate, să vedem cum vor evolua lucrurile. Jung nu va mai rămâne mult timp la conducere. Când se va simţi pregătit, se va retrage la Küsnacht şi îşi va forma un grup propriu de adepţi.

Sigmund sprijinea atitudinile mai ponderate. Abraham şi Jones avură dreptate. Luna următoare, în octombrie 1913, Jung îşi dădu demisia din funcţia de redactor responsabil al Anuarului. Trebuiau să mai aştepte mult demisia din funcţia de preşedinte al Societăţii internaţionale de psihanaliză?

Sigmund primi vestea retragerii lui Jung cu sentimente contradictorii. Se simţea uşurat, dar, în acelaşi timp întristat de pierderea prietenului său. Îl iubise sincer pe Jung. Într-un colţişor îndepărtat al sufletului său avea să-i poarte întotdeauna aceeaşi afecţiune împletită cu recunoştinţă. Explorase sentimentul ură-iubire aşa cum îl descoperise şi la pacienţii săi. Ura era cealaltă parte a scutului. Nu-şi va îngădui să-l urască pe Carl Jung sau să-l denigreze.

Dacă, aşa cum susţinuse în toţi aceşti ani, nu exista nimic accidental în minte, tot atât de adevărat era şi faptul că nu se putea vorbi de disimulare. Făcu o grimasă, amintindu-şi câteva rânduri scrise de Jung, în care acesta răspundea la o acuzaţie pe un ton care începea să semene cu acela al lui Alfred Adler. Jung îi ripostase plin de indignare: „Nimeni nu mă va putea acuza vreodată că sunt adlerian sau că am făcut parte din grupul dumneavoastră". Voise să scrie „din grupul lor", dar subconştientul lui Jung răzbătuse la suprafaţă şi rostise adevărul.

Carl Jung nu era Alfred Adler. El nu avea să exclame niciodată: „De ce să lucrez tot timpul în umbra dumneavoastră?" Ar fi fost incapabil de un asemenea gând. Va considera numai că are de adus contribuţii importante, care îl vor face egalul lui Sigmund. Şi nici nu va înfiinţa un grup rival la Küsnacht, aşa cum procedase Adler în apartamentul său de pe Dominikanerbastei. Nu-şi va propune niciodată să-i facă vreun rău lui Sigmund sau să aducă prejudicii psihanalizei freudiene.

Sigmund îi reciti scrisorile din ultimul an. Din toate acele zeci de misive răzbătea o puternică încordare nervoasă. Pentru Carl Jung, la fel ca şi pentru Freud, ruptura va fi o traumă puternică. Jung predase psihanaliza freudiană din 1900, timp de treisprezece ani, şi obţinuse rezultate extraordinare. Trecuseră şase ani şi jumătate de când venise la Viena şi se simţise puternic atras de personalitatea lui Sigmund. Carl Jung ştia fără îndoială că, despărţindu-se de Sigmund Freud, îşi părăsea cel mai drag prieten, maestrul căruia îi datora mai mult decât fostului său şef, Eugen Bleuler. Ştia, fără îndoială, că renunţa la două posturi de prestigiu, acela de redactor responsabil al Anuarului şi de preşedinte al Societăţii internaţionale de psihanaliză. Sigmund înţelegea cât se poate de bine că un om cu tăria de caracter şi statura morală a lui Jung nu putea să se îndepărteze de propriile convingeri şi să pretindă că este adeptul lui Freud, din moment ce considera că îl depăşise printr-o viziune mai largă, mai universală.

În final, această analiză nu făcu pierderea lui Carl Jung nici mai puţin tristă şi nici mai puţin amară. Sigmund sesiza mai bine decât oricine altcineva puterea minţii şi a personalităţii lui Jung. Jung va continua să lucreze şi să-şi fundamenteze teoriile, iar lumea se va scinda în tabere, aflate adesea în luptă una împotriva alteia. Nu avea cum să minimalizeze severitatea loviturii primite.

După ce îl jeli suficient, Sigmund ştiu că nu există decât o singură modalitate de a micşora impactul dezertării lui Jung. Trebuia să scrie o carte despre istoria psihanalizei şi a tehnicilor ei, scoţând la iveală adevărul. Dacă îl va ataca pe Jung, va trebui să pornească de la misticismul lui, de la peregrinările lui prin domeniul legendelor şi al miturilor.

În timpul cursului de deschidere de la universitate, din ziua de 26 octombrie 1913, la care vorbea despre relaţia lui cu Josef Breuer, îi trecu prin minte un gând uluitor. Exclamă în sinea sa: „Se poate stabili o analogie completă între fuga lui Breuer în faţa descoperirii sexualităţii din spatele propriei nevroze şi ultima dezertare, cea a lui Jung! Acum nu mai încape nici o îndoială că aceasta este esenţa psihanalizei!"

Foarte bine, adevărul va ieşi la iveală. Nu-şi subestima oponentul – o mare parte din scrierile lui Carl Jung se vor dovedi viabile pentru că era un om de ştiinţă complex, cu vaste cunoştinţe de arheologie, antropologie, istorie universală a artei şi a literaturii. Dar o mare parte din lucrările lui vor purta amprenta misticismului, nu se vor lăsa supuse testelor raţiunii şi ale logicii. Învelişul spiritual greu crea o mistică ce îl reconcilia într-o oarecare măsură pe om cu soarta sa.

Nu aceasta era dorinţa şi nici scopul lui Sigmund. El voia să-l ajute pe om să înţeleagă mintea subconştientă, impulsurile instinctive, forţele sale lăuntrice. Pe scurt, era vorba de cunoaşterea omului însuşi şi a altor oameni, ceea ce reprezenta cea mai înaltă speranţă a lumii.

De Crăciun, Sigmund luă trenul până la Hamburg ca s-o viziteze pe fiica sa, Sophie, care era însărcinată în luna a şasea. Îşi amintea mereu cuvintele Marthei la întoarcerea sa din oraşul bavarez. O mamă încearcă un sentiment cu totul deosebit când află că fiica sa a rămas însărcinată. Este singura posibilitate a unei femei de a-şi vedea numele înscris pe o stâncă. Pântece din pântecele meu.

La întoarcere, se opri la Berlin ca să se consulte cu Karl Abraham, în care vedea viitorul preşedinte al Societăţii internaţionale de psihanaliză după demisia iminentă a lui Carl Jung. Abraham n-avea nimic împotrivă să preia această funcţie.

În anii precedenţi fuseseră zile când lucrase şi treisprezece ore cu pacienţii. Acum, când se întoarse la Viena să sărbătorească noul an 1914 împreună cu familia, constată că, din motive inexplicabile, clientela i se redusese la jumătate.

O pacientă care nu se putea acomoda cu realitatea şi născocea tot soiul de poveşti cu privire la darurile şi generozitatea cu care o copleşea soţul ei fu condusă înapoi în timp, în anii copilăriei sale necăjite, când se lăuda la şcoală că mănâncă îngheţată în fiecare zi, deşi în realitate, nici nu ştia ce gust are. Acum extinsese aceste fantezii asupra soţului, care îl înlocuise pe tată.

Mai era apoi şi tânăra care avea necazuri în viaţa conjugală. Nu i se puteau da pe mână bani, pentru că îi arunca imediat în stradă, spunând că sunt „ceva rău, murdar". Avu nevoie de o perioadă destul de lungă de timp ca să-şi amintească faptul că o văzuse de mai multe ori pe servitoarea lor întreţinând relaţii sexuale cu un doctor în biroul acestuia. De fiecare dată, cei doi îi dăduseră bani ca să-şi cumpere bomboane. Acum, după ce se căsătorise, punea semnul egalităţii între bani şi satisfacţia sexuală. Arunca banii „răi" în stradă cu acelaşi gest de repulsie cu care îl dădea jos din pat pe soţul său. Profesorul Freud reuşi să-i atenueze simptomele: femeia nu se mai simţea obligată să arunce banii şi reuşea să suporte bărbatul atunci când acesta îşi exercita drepturile conjugale. Dar Sigmund se îndoia că femeia se va bucura vreodată de o viaţă sexuală normală.

Cel de-al treilea caz era reprezentat de o femeie cu pretenţii intelectuale care îi cerea soţului ei satisfacţii de tip masochist ca o garanţie că îi va rămâne credincioasă. Soţul trebuia s-o lovească, s-o insulte, să-i desfacă picioarele cu forţa, să-i examineze organele genitale şi apoi s-o penetreze cu brutalitate. În timpul actului sexual, îşi imagina că era înconjurată de spectatori care se delectau cu ceea ce vedeau. Între astfel de acte suferea de crize de ameţeală. Sigmund o conduse înapoi în timp şi reuşi să pună alături două elemente: şi tatăl ei suferise de ameţeli şi făcea parte dintre spectatorii imaginari la actul ei sexual. În copilărie se identificase cu tatăl ei, pe care îl auzise adesea insultând-o pe mama şi apoi violând-o în dormitorul în care dormea şi ea. Dr. Freud îi alungă ameţelile, apoi o ajută să descopere singură originea nevoii de masochism în timpul actului sexual. Femeia îi mulţumi, apoi întrebă pe un ton şovăielnic:

— Herr Professor, acum, că m-am înzdrăvenit, cum am să-i pot fi credincioasă soţului meu?

Faptul că avea mai puţini pacienţi era oarecum o uşurare, pentru că îi rămânea mai mult timp de scris la lucrarea consacrată Istoriei mişcării psihanalitice pe care intenţiona s-o includă în Anuar concomitent cu răspândirea veştii despre demisia lui Jung. Politica lui fusese întotdeauna aceea de a nu se afla în defensivă, însă de astă dată avea de gând să se abată de la regulă. Era necesar să se spună tot adevărul cu privire la naşterea şi evoluţia psihanalizei, să se ştie ce descoperise şi pusese el în mişcare şi care fuseseră apoi contribuţiile lui Alfred Adler şi Carl Jung. Va încerca să scrie istoria cu maximum de onestitate şi obiectivitate.

„Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul subiectiv al contribuţiei pe care îmi propun s-o aduc aici la istoria mişcării psihanalitice şi nici nu trebuie să se mire de rolul pe care mi-l arog. Căci psihanaliza este creaţia mea. Timp de zece ani am fost singurul om care s-a ocupat de ea şi toate nemulţumirile provocate de acest nou fenomen s-au răsfrânt asupra mea sub forma criticilor. Deşi a trecut mult timp de când nu mai sunt singurul psihanalist, mă simt îndreptăţit să afirm chiar şi astăzi că nimeni nu poate şti mai bine decât mine ce este psihanaliza, prin ce se deosebeşte de celelalte modalităţi de investigare a vieţii psihice şi, mai exact, ce anume trebuie să numim psihanaliză şi ce este bine să descriem sub un alt nume."

Povesti cum descoperise psihanaliza, începând cu cazul Berthei Pappenheim al lui Josef Breuer, trecu prin problemele isteriei masculine studiate cu Charcot, relată cum fusese respins de Meynert şi de Facultatea de Medicină, cum lucrase apoi la Nancy cu Bernheim şi Liébeault, cum folosise sugestia prin intermediul hipnozei şi prin apăsarea degetelor pe fruntea pacientului, apoi tehnica mai evoluată a asocierii libere a imaginilor, urmată de descoperirea subconştientului, a complexului lui Oedip, a sexualităţii infantile, a refulării, a transferanţei.

De asemenea, povesti o mare parte din viaţa sa, inclusiv despărţirea de Alfred Adler şi de Carl Jung, precum şi consecinţele pe care le avusese asupra lui faptul că fusese vinovat, după spusele lui Hebbel, „de a fi tulburat somnul lumii".

„Dacă am avut sau nu o sensibilitate, aceasta s-a tocit în decursul timpului, ceea ce este în avantajul meu. Am fost cruţat de depresia psihică datorită unei împrejurări care nu survine întotdeauna ca să-i ajute pe descoperitorii singuratici. De regulă, astfel de oameni simt nevoia să dea socoteală pentru lipsa de simpatie sau pentru aversiunea contemporanilor lor şi consideră această atitudine o contrazicere periculoasă a propriilor convingeri. Eu nu am cunoscut asemenea primejdii, căci teoria psihanalitică mi-a dat posibilitatea să înţeleg atitudinea contemporanilor mei şi s-o consider o coincidenţă necesară a unor premise analitice fundamentale. Dacă este adevărat că setul de fapte pe care le-am descoperit erau ţinute ascunse de pacienţi din considerente afective, atunci asemenea reprimări trebuie să se manifeste în mod obligatoriu şi la oamenii sănătoşi de îndată ce o sursă externă îi va confrunta cu ceea ce au reprimat în ei înşişi. Nu m-a surprins faptul că au justificat respingerea ideilor mele din considerente intelectuale, deşi aceasta avea, în realitate, o origine afectivă. Acelaşi lucru se întâmplă frecvent şi cu pacienţii. Argumentele pe care le invocau erau asemănătoare şi nu prea inspirate. După cum spune Falstaff motive sunt la fel de multe ca ciupercile. Singura diferenţă era că asupra pacienţilor puteam să exercit presiuni ca să-i determin să privească din interior propria rezistenţă şi s-o depăşească, avantaj pe care nu l-am mai avut în cazul oamenilor aparent sănătoşi."

Cum să-i obligi pe aceştia din urmă să examineze chestiunea cu obiectivitate ştiinţifică reprezenta o problemă spinoasă, a cărei rezolvare era mai bine s-o lase pe seama timpului.

„Istoria ştiinţei demonstrează că afirmaţiile întâmpinate iniţial cu proteste, ulterior sunt acceptate, chiar dacă nu s-au adus noi dovezi în sprijinul lor."

Termină manuscrisul spre sfârşitul lui februarie 1914 şi îl trimise la tipar. Karl Abraham, care îl înlocuise pe Jung ca redactor responsabil al Anuarului, spera să-l includă în primul număr coordonat de el, adică în iunie. Sigmund se simţea nespus de uşurat la gândul că lucrarea avea să fie în curând la îndemna tuturor. Câteva zile mai târziu primi o veste îmbucurătoare de la Sophie: dăduse naştere unui băiat voinic.

Pe la începutul lui mai, Sigmund începu să nu se simtă bine. Îi spuse Marthei:

— În afară de boala lui Ernest Jones de la Londra, în rest lucrurile merg bine. Am primit demisia oficială a lui Jung din funcţia de preşedinte. Karl Abraham îi va lua locul şi va organiza următorul congres la Dresda. Am de gând să public cazul Omului cu lupii. Bogăţia materialului documentar face din ea cea mai convingătoare declaraţie de până acum. În toamna aceasta am fost invitat să ţin prelegeri la Universitatea din Leyda, ceea ce reprezintă prima mea recunoaştere pe plan european. Dr. A. W. van Renterghem, vestitul psihiatru olandez, a confirmat validitatea interpretării viselor şi a teoriilor referitoare la nevroze.

Martha era sincer îngrijorată, pentru prima oară după presupusa lui boală de inimă din urmă cu circa douăzeci de ani. Îngrijorarea îi fusese provocată de dr. Walter Zweig, specialist în boli gastro-intestinale, care voia să-i facă o rectoscopie ca să se asigure că Sigmund nu are un cancer la colon. Sigmund nu voia să recunoască faptul că multe dintre deranjamentele lui stomacale erau provocate de tensiune, de anxietate, de epuizare.

— Ai suferit destul, Sigi. Treaba asta cu Jung te-a dat peste cap, iar acum şi dr. Stanley Hall a anunţat într-o serie de articole publicate în reviste americane că îl sprijină pe Adler.

Examenul fu dureros, însă dr. Zweig nu găsi nici o tumoră malignă. Sigmund îi dădu Marthei ştirea în felul următor:

— Cred că este un răgaz pe care mi-l acordă zeii. Dr. Zweig n-a găsit nimic, în ciuda colitei americane de care mă văicăresc tot timpul. Să spunem că m-am înşelat. Anuarul o să apară în curând cu incursiunea mea în istorie, ceea ce va pune lucrurile la punct şi îmi va da o nouă perspectivă. Hai mai bine să ne facem planuri de vacanţă pentru vara asta.

— Da. Anna vrea s-o viziteze pe Sophie, să vadă copilul.

— Bine. Poate să se oprească acolo câteva zile în drum spre Anglia. I-am promis că o să-şi petreacă vara cu familia lui Emanuel, aşa cum m-a trimis şi pe mine tata la vârsta ei, ca o recompensă pentru că îmi luasem cu bine Matura.

— Dr. Zweig e de părere că ar trebui să mergem din nou la Karlsbad?

— Da, aşa ne recomandă. Ce-ar fi să petrecem lunile iulie şi august la villa Fasolt şi în sudul Dolomiţilor? După aceea, în septembrie o să mergi cu mine la congres, la Dresda. Este un oraş foarte frumos, poate cel mai pitoresc din Germania.

Pe Sigmund nu-l interesa prea mult politica. Citea în fiecare zi câte un ziar, dar ştirile internaţionale nu aveau nici o semnificaţie pentru el, ceea ce nu se putea spune despre Alfred Adler şi Stammtisch-ul lui, care citeau zilnic câteva ziare străine. Singura criză politică ce îl ameninţase pe Sigmund, familia şi prietenii săi fusese investitura lui Karl Lueger în funcţia de primar al Vienei, după ce anterior fusese îndepărtat de către împăratul Franz Josef din cauza platformei antisemite pe care şi-o propusese. După realegerea sa, Lueger declarase: „Eu sunt acela care va stabili cine este evreu şi cine nu!"

Ulterior, îşi plasă câţiva prieteni arieni în posturi importante şi se dovedi a fi un bun administrator. Antisemitismul fu redus la tăcere până la moartea lui, survenită în 1910.

De mai mulţi ani, ziarele vieneze vorbeau despre iminenţa izbucnirii unui război. Sigmund citea articolele, dar nu ştia să deosebească tunetele adevărate de alarma falsă. De la Berlin, Karl Abraham îi dădea asigurări că nu va fi război. Acelaşi lucru îl susţinea şi Sandor Ferenczi de la Budapesta. Nici Ernest Jones, de la Londra, nu părea îngrijorat. Şi nici Pfister, de la Zürich. Deşi Sigmund ştia că sârbii încearcă să-i scoată pe croaţi din Imperiul Austro-Ungar pentru a forma împreună cu ei o uniune proprie şi că arhiducele Franz Ferdinand le promisese croaţilor autonomia de îndată ce-i va urma la tron bătrânului împărat Franz Josef, act care putea duce la izbucnirea războiului cu Rusia, ale cărei trupe erau masate la frontiera austriacă, toate aceste ameninţări şi proclamaţii durau de prea multă vreme pentru a mai fi luate în serios, cu atât mai puţin de un om care trebuia să-şi ducă propriul război.

Văzând sicriul arhiducelui transportat pe străzile Vienei în orele dimineţii, când oraşul era pustiu, exact aşa cum se întâmplase cu douăzeci şi cinci de ani în urmă şi cu prinţul moştenitor Rudolf după ce murise la Mayerling, Sigmund îi spuse Marthei:

— În spatele acestei afaceri se ascunde o mârşăvie. Dar cum putem să ştim despre ce e vorba?

— Mi-e frică, Sigi, răspunse Martha cu lacrimi în ochi. Dacă izbucneşte războiul. avem trei fii majori.

Sigmund o cuprinse în braţe.

— Nu-ţi aminteşti, dragă Martha, că şi în decembrie 1912 am fost în pragul războiului cu Rusia pentru Serbia? În pofida acelei situaţii politice furtunoase, nu s-a întâmplat nimic.

Furtuna nu se dezlănţui, cel puţin nu în ziarele vieneze. Numai în cafenele se purtau discuţii înfierbântate în legătură cu notele diplomatice şi negocierile febrile dintre ministerele de externe europene.

O săptămână mai târziu, când nu se întrevedeau nici un fel de semne de război, Sigmund o trimise pe Anna la Hamburg în vizită la Sophie, apoi în Anglia pentru restul verii.

Îşi făcea planuri s-o ia pe Martha cu el la Congresul de la Dresda. Acesta urma să fie exclusiv un congres de psihanaliză, preconizat să se desfăşoare într-o atmosferă de înţelegere şi simpatie, fără Alfred Adler şi disidenţii vienezi, fără Carl Jung şi disidenţii elveţieni. Colaboratorii lui cei mai apropiaţi aveau să se întâlnească cu el câteva zile mai devreme, să discute despre noua structură a societăţii. Membrii comitetului vor profita de ocazie pentru a petrece câteva ore plăcute împreună. Veneau Brill de la New York, James Putnam de la Boston, Theodor Reik şi Abraham de la Berlin, Pfister de la Zürich, Osipov de la Moscova, Edoardo Weiss de la Triest.

CĂLĂTORIE PERICULOASĂ.

Dar războiul izbucni.

Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei îl asigură pe împăratul Franz Josef că, dacă Austria o să intre în conflict cu Rusia din cauza acţiunii ei de pedeapsă împotriva Serbiei, Germania „va sta alături de ea, ca aliată".

Austria declară război Serbiei. Rusia îşi mobiliză trupele. Germania declară război Rusiei. Franţa îşi mobiliză trupele. Germania declară război Franţei şi invadă Belgia. În aceeaşi zi, Anglia, onorându-şi tratatul cu Belgia, intră în război cu Germania.

Martin Freud se înrolă voluntar în armată. La fel procedă şi Ernst Freud. Oliver săpa un tunel în Carpaţi.

Atât Comitetul cât şi Societatea de psihanaliză din Viena se treziră angrenate în război. Viktor Tausk, Hans Sachs şi Otto Rank fură chemaţi sub arme. Paul Federn deveni medic militar. Sandor Ferenczi fu mobilizat la Budapesta. Karl Abraham ajunse într-un spital militar din Germania.

Profesorul Sigmund Freud, prea bătrân la cei cincizeci şi opt de ani ai săi pentru a fi mobilizat pe front, se simţi dintr-o dată plin de fervoare patriotică. Pentru prima dată în mai mulţi ani de zile, era conştient de apartenenţa sa la Austria şi se mândrea că ţara sa îşi demonstrase virilitatea în faţa întregii lumi. Armata ei va cuceri rapid Serbia, va ocupa Belgradul, va pune capăt tulburărilor din Balcani. Imperiul Austro-Ungar, care se cam micşorase în ultima vreme, avea să-şi recapete teritoriile şi va deveni din nou o mare putere a lumii. Nu se îndoia nici o clipă de justeţea războiului. Nici de deznodământul său. Austria fusese îndreptăţită să declare război. Germania făcuse ceea ce se cuvenea, onorându-şi promisiunea făcută Austriei.

Era îngrijorat însă din pricina Annei, care se afla în Anglia. Ambasadorul austriac o aduse cu bine înapoi, la Viena.

Admiră repeziciunea cu care armata germană îşi pulveriza adversarii. Se temea însă că succesele germanilor, care vor pune capăt războiului până la Crăciun, le vor permite acestora să ridice nasul.