Irving Stone



Yüklə 1,61 Mb.
səhifə37/39
tarix17.01.2019
ölçüsü1,61 Mb.
#97938
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39

Din punctul de vedere al grupului freudian, teoria aceasta o infirma pe aceea a complexului oedipal ca bază a nevrozelor. Sigmund găsi câteva lucruri bune în carte. În acelaşi timp, însă, avea sentimentul că Trauma naşterii pornea de la o premisă falsă. Decise că era mai înţelept s-o ignore.

Când Hans Sachs îi scrise lui Freud de la Berlin şi formulă serioase obiecţii la adresa cărţii, atitudinea de nemulţumire generată de aceasta se adânci şi mai mult. În încercarea de a aplana disputele, Sigmund scrise o circulară în care făcea apel la armonie, chiar dacă „este imposibil de instituit un asemenea climat între doisprezece oameni cu temperamente diferite, receptivi la cele mai noi cuceriri ale ştiinţei".

Karl Abraham, unul dintre cei mai paşnici oameni din lume, fusese şi el un profet al apostaziei şi emisese, aşa cum şi Sigmund recunoştea, o judecată mai bună asupra caracterelor umane decât însuşi profesorul Freud. Abraham îi urmărise cu atenţie pe Alfred Adler şi pe Carl Jung şi prezisese că se vor separa de grup, creându-şi propriile cercuri. Deoarece, în ciuda insistenţelor sale, Sigmund refuză să facă o analiză a cărţii lui Rank, Abraham îi scrise profesorului, avertizându-l în legătură cu pericolele pe care le prezenta această „regresiune ştiinţifică".

Otto Rank se simţea foarte afectat. Ştia că avea şi el o traumă proprie – nevoia de a rupe cu profesorul Freud, de care depinsese toată viaţa lui de adult. Ca şi predecesorii săi, Alfred Adler, Carl Jung şi Wilhelm Stekel, socotea că venise timpul să se emancipeze, să pornească pe drumul lui, să nu mai lucreze sub aripa sau în umbra profesorului Freud. Această revoluţie care se desfăşura în psihicul lui nu-i făcea nici o plăcere. Dimpotrivă, îl tulbura foarte tare, astfel că, până la urmă, căzu la pat. Când se mai înzdrăveni, primi o invitaţie de la New York ca să ţină un curs de câteva luni. Era o rezolvare ideală a impasului în care se afla, căci nu se simţea în stare să taie cordonul ombilical care îl lega de Sigmund Freud, însă nici nu mai putea să-i suporte influenţa, aşa cum Sigmund ar fi vrut să scape de proteza lui.

Dr. Pichler îi făcu o nouă proteză, care părea mai proastă decât cea veche. Sănătatea i se îmbunătăţi cu trecerea lunilor, deşi continua să facă tratamente cu raze X, iar unele dozaje excesive îi provocaseră o intoxicaţie.

Elaboră un studiu analitic intitulat Rezistenţa la psihanaliză şi Un studiu autobiografic care apăru sub formă de broşură. În final, aceasta se dovedi mai degrabă o radiografie a psihanalizei decât o autobiografie a lui Sigmund Freud, ceea ce o amuză teribil pe Tante Minna:

— Sigi, când te uiţi în oglindă, vezi propria reflectare sau imaginea subconştientului colectiv al lui Jung?

Minna era singura care îi mai descreţea fruntea lui Freud.

— Nu e vorba de subconştientul colectiv al lui Jung, râse Sigmund. Dacă te-ar auzi, m-ar acuza de neseriozitate. Ceea ce văd sunt subconştienturile tuturor pacienţilor pe care i-am tratat în decursul timpului. E o imagine mult mai interesantă decât trăsăturile deformate ale chipului meu.

Karl Abraham se duse în mai 1925 în Olanda ca să ţină trei prelegeri şi se întoarse cu o bronşită severă care îl imobiliză la pat. Puţin mai târziu, în iunie, Josef Breuer se stinse din viaţă. Sigmund fu năpădit de un uriaş flux de amintiri, de pe vremea studenţiei, a primelor întâlniri cu Breuer la laboratorul de fiziologie al lui Brücke, a vizitelor la soţii Breuer, care îl trataseră ca pe un frate mai tânăr, înconjurându-l cu afecţiune şi încurajări. Sigmund îi trimise câteva cuvinte de îmbărbătare Mathildei Breuer. Mai scrise şi un necrolog pentru Zeitschrift, în care declara cinstit că Josef Breuer era „creatorul metodei catartice, numele lui fiind strâns legat de începuturile psihanalizei".

Acum, Josef nu se mai putea împotrivi acestei cinstiri!

Moartea lui Breuer le aminti, lui şi Marthei, de faptul că văzuseră adesea numele Berthei Pappenheim în ziarele germane şi în diverse reviste, căci devenise una dintre liderele mişcării pentru drepturile femeii. Bertha Pappenheim nu se căsătorise niciodată, însă tratamentul aplicat de Josef Breuer îi salvase viaţa şi o transformase într-un membru util societăţii.

Familia Freud petrecu vara anului 1925 la Semmering. Sigmund nu luă cu el decât un singur pacient, un băiat american obsedat de ideea că are nişte demoni care se joacă la baza craniului lui. Era un caz dificil, însă Sigmund îl ajută pe băiat să alunge toţi demonii. În septembrie urma să se desfăşoare un congres la Homburg, în Prusia. Sigmund hotărî să nu se ducă; în schimb o trimise pe Anna ca să citească o comunicare în numele lui: Câteva consecinţe psihologice ale deosebirii anatomice dintre sexe.

I se întâmplară apoi o mulţime de lucruri care i se păreau caraghioase. I se propuse să facă un film despre psihanaliză. Samuel Goldwyn îi oferi o sută de mii de dolari ca să vină la Hollywood şi să-l asiste la filmarea marilor poveşti de dragoste ale istoriei. William Randolph Hearst îi propuse să vină la New York împreună cu familia, la bordul unui vapor special pentru a depune mărturie în cazul Loeb-Leopold, procesul a doi tineri din Chicago care uciseseră o cunoştinţă comună în vârstă de paisprezece ani, din dorinţa de a comite o crimă perfectă. Câteva zile mai târziu, colonelul McCormick de la ziarul Tribune din Chicago îi transmise telegrafic o ofertă de douăzeci şi cinci de mii de dolari în cazul în care ar accepta să vină la Chicago ca să-i psihanalizeze pe Loeb şi pe Leopold.

Tante Minna exclamă:

— Sigi, de ce nu s-or fi întâmplat toate astea pe când erai un bărbat chipeş de treizeci de ani? Ia gândeşte-te numai, ai fi ajuns star de cinema şi cel mai bine plătit reporter din lume!

Vestea cea proastă din această toamnă o constituia agravarea stării lui Karl Abraham. Se pare că în Olanda îi rămăsese un os de peşte în gât, care îi provocase o infecţie puternică. Dr. Felix Deutsch se duse la Berlin să vadă ce era de făcut, însă Karl Abraham muri în ziua de Crăciun a anului 1925. Avea patruzeci şi opt de ani. Sigmund, care crezuse că după moartea nepoţelului său Heinele, n-o să mai fie afectat de nici o înmormântare, îşi simţea sufletul răvăşit. Karl Abraham fusese geniul mişcării germane. Se dusese la Berlin, unde nimeni nu privea cu ochi buni psihanaliza. Reuşise să insufle respect pentru această ramură a ştiinţei medicale, construise un centru de pregătire şi strânsese în jurul său un grup admirabil de doctori tineri. Comunicările lui fuseseră întotdeauna elaborate cu multă meticulozitate şi scrise cu cea mai mare acurateţe. Nu se angajase în zborurile speculative ale lui Sandor, fiindcă avea alt fel de fire. Era cel mai disciplinat şi mai statornic membru al comitetului; Sigmund nu-şi făcuse niciodată iluzii în privinţa logicii care guvernează viaţa omului, dar la moartea lui Karl Abraham strigase:

— Karl Abraham abia împlinise patruzeci şi opt de ani. Mai avea cel puţin treizeci de ani de muncă creatoare în faţa lui. Iată, eu am şaizeci şi nouă, jumătate din gură tăiată şi totuşi am supravieţuit, în timp ce Karl s-a prăpădit.

Foarte multă vreme suntem preocupaţi să rămânem în viaţă. După aceea ne facem probleme că o să murim. Între cele două etape există o diferenţă subtilă.

După un timp, pierdu şirul operaţiilor, al electrodisecţiilor, al tratamentelor cu raze X. Dr. Pichler fu nevoit să elimine o mică zonă papilară, îi mai făcu o grefa de piele, apoi înlătură altă excrescenţă prin diatermie. În lunile care urmară, efectuă noi excizii şi grefe de piele.

Cu cât se străduia Sigmund mai mult să evite aniversarea zilei sale de naştere, cu atât mai numeroşi erau adepţii acestei idei. Max Eitingon se erijase în organizator al festivităţilor şi nimeni nu i se putea împotrivi. În ziua când împlini şaptezeci de ani, Sigmund primi sute de scrisori, telegrame şi cablograme din întreaga lume, daruri sub formă de figurine egiptene şi greceşti. Nu încercă să-şi ascundă plăcerea provocată de scrisorile de felicitare trimise de oamenii pe care îi admira. Nu primi nici un cuvânt de la Carl Jung, în schimb, Eugen Bleuler îi scrise de la Burghölzl. Cu ani în urmă, Bleuler îl asigurase de loialitatea sa, care va dăinui mult timp după separarea de Carl Jung. Bleuler îl felicită pentru articolele Dincolo de principiul plăcerii, Eul şi id-ul. Continua să le predea studenţilor săi psihanaliză freudiană, deşi la Facultatea de Medicină din Viena nu exista un asemenea curs.

Durerile nu-l slăbeau însă nici o clipă. Proteza continua să-i irite ţesuturile gurii, provocându-i ulceraţii. Un doctor din Berlin îi confecţionă una nouă, sperând într-un miracol care nu se materializă. Apoi un expert din Boston îi făcu alta, pentru care îi ceru şase mii de dolari. Nici aceasta nu se dovedi mai bună decât celelalte. Într-un singur an suferise alte şase intervenţii chirurgicale prin excizie şi electrocoagulare. Dr. Pichler parcă stătea tot timpul cu scalpelul în gura lui Sigmund, continuând să mai taie câte ceva. Se consola doar la gândul că nici una din noile excrescenţe nu mai era canceroasă. Iradierea constantă cu raze X ţinea bestia în frâu.

Paralel, suporta noi cauterizări cu potasiu caustic, excizii ale unor papiloame, operaţii de distrugere a ulceraţiilor prin diatermie. Tot aşa se întâmplase şi cu degetul infectat al bunului său prieten Ernst von Fleischl, căruia dr. Billroth îi făcea operaţii repetate de câteva ori pe an pentru a îndepărta carnea care creştea mereu.

— Învăţăm să trăim cu demnitate, declară Sigmund. Ar trebui să scriu cele mai bune lucrări din viaţa mea pentru a justifica timpul pe care îl trăiesc cu aceste chinuri cumplite.

Refuza să ia până şi aspirine, de teamă ca mintea să nu i se înceţoşeze când avea nevoie de gândul cel mai corect sau de propoziţia cea mai potrivită pentru articolul pe care îl scria. Nu-şi mai invita decât foarte rar prietenii la masă, din cauza dificultăţilor pe care le avea cu mestecatul, însă nu se simţea singur. Se mândrea cu calitatea lucrărilor pe care le publicau tinerii formaţi sub oblăduirea sa. Devenise din nou un pater familias în sensul cel mai bun al cuvântului. În fiecare zi primea câteva zeci de scrisori. Veneau din toate ţările, de la oameni tineri care studiau, scriau şi publicau, şi fiecare dintre ei extindea sfera psihanalizei, depăşind cele mai optimiste aşteptări ale întemeietorului ei. Scria prefeţe şi cuvinte introductive la lucrările lui Max Eitingon, Edoardo Weiss, Hermann Nunberg, August Aichhorn.

Îl admira în mod deosebit pe dr. Georg Groddeck, poet şi romancier, care avea un sanatoriu particular la Baden-Baden. Groddeck se apucase de psihanaliză din dorinţa de a-i vindeca pe pacienţii cu anumite boli somatice, care nu păreau să aibă o bază organică. Fusese primit cu multă căldură de Sigmund la Congresul de la Haga din 1920, dar îi şi şocase pe toţi cei de faţă, cu excepţia profesorului Freud, în clipa în care anunţase de la tribună:

— Sunt un psihanalist diletant.

Groddeck inventase termenul de medicină psihosomatică pentru a descrie metodele freudiene de tratare a tulburărilor somatice legate sau provocate în principal de factori emoţionali. Această aserţiune se dovedi cât se poate de clară pentru publicul psihanalizei. O altă idee a lui Groddeck considerată meritorie de Sigmund era aceea potrivit căreia „ceea ce numim eul nostru se comportă, în esenţă, pasiv în viaţă; viaţa noastră este guvernată de forţe necunoscute şi incontrolabile".

Sigmund îşi asumase sarcina de a face cunoscute şi controlabile aceste forţe.

Uneori, pe când stătea cu o sticlă de apă fierbinte apăsată pe maxilarul care îl durea, se întreba la ce interval de la moartea lui se va introduce psihanaliza la Facultatea de Medicină din Viena şi cât timp va mai trece până când pacienţii din saloanele de psihiatrie, care fuseseră în îngrijirea lui Meynert, Krafft-Ebing şi Wagner-Jauregg, vor putea beneficia de terapia lui. Cât va mai dura până când vor fi spulberate prejudecăţile? Vor dispărea oare vreodată? Dar ce drept avea el să se plângă, când Galileo Galilei nu fusese încă iertat în mod oficial pentru apostazia lui atunci când sugerase că pământul se învârteşte în jurul soarelui?

*

Cea mai extraordinară femeie care intră în viaţa lui, după Lou Andreas-Salomé care se întorsese la Göttingen, fu prinţesa Marie Bonaparte, în vârstă de patruzeci şi trei de ani, descendentă în linie directă a unui frate al lui Napoleon I, căsătorită cu prinţul George al Greciei. Moştenise o avere imensă de la mama sa, care murise de embolie când Marie avea patru luni. În timp ce veghea la căpătâiul tatălui său bolnav, în 1924, în vila familiei lor de la St. Cloud din apropiere de Paris, începuse să citească Introducerea în psihanaliză. Cartea se dovedi o piatră de temelie pentru problemele ei emoţionale şi sexuale, ca şi pentru unele paciente bolnave mintal cu care lucră la spitalul Sfânta Anna din Paris. Marie Bonaparte îi scrise de mai multe ori profesorului Freud, întrebându-l dacă ar fi dispus s-o accepte ca pacientă. Bănuind că este vorba de o diletantă din lumea bună, Sigmund refuzase.



Dar Marie nu era genul de femeie care să se dea bătută cu una, cu două. Sosi la Viena şi îi făcu o impresie deosebit de puternică lui Sigmund, care descoperi în ea o femeie curajoasă, înzestrată cu o inteligenţă pătrunzătoare. În copilărie fusese crescută de o bunică austeră, într-o casă tristă şi singuratică din pădure, unde nu i se permitea să se joace cu nimeni, cu excepţia unei verişoare pe care o vedea numai din când în când. Purta povara morţii mamei sale şi suferea de ceea ce obişnuia să numească „anxietatea găurii", întrucât pentru ea gaura ajunsese să fie simbolul feminităţii. Se simţise întotdeauna ruşinată din cauza condiţiei sale de femeie. În consecinţă, îşi dorea să fie bărbat. Ani de zile îşi cultivase o nevroză protectoare care, spera ea, o va proteja de umilinţa de a se căsători şi de a rămâne însărcinată, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul. Dorise să se facă doctoriţă, dar tatăl ei îi interzisese pe motiv că şi-ar irosi şansele de căsătorie. Dar Marie Bonaparte studiase medicina de una singură şi îşi petrecea foarte mult timp la spitalul Sfânta Anna, unde femeile o priveau cu simpatie şi îi relatau problemele sexuale care stăteau la baza maladiilor lor mentale. Marie fusese uimită să constate cât de multe femei sufereau de frigiditate.

În timp ce făcea ordine printre hârtiile tatălui său de la moşie, dădu peste cinci carneţele negre pe care le umpluse cu diverse povestiri, de la vârsta de şapte până la zece ani. Nu-şi amintea să fi scris aceste povestiri, dar simbolistica lor stranie, pe care n-o mai descifra, o înspăimânta. Ajunse la concluzia că implicaţiile lor pot fi eliminate din subconştientul ei numai prin psihanaliza freudiană. Cu un an înainte publicase sub un nume fals studiul Note asupra cauzelor anatomice ale frigidităţii femeilor, unde sublinia importanţa zonei clitorisului, căci multe dintre pacientele de la Sf. Anna îşi foloseau clitorisul ca sursă de plăceri sexuale.

Marie Bonaparte veni la profesorul Freud cu dragoste şi încredere, convinsă că este profetul care putea să-i scoată din spital pe pacienţii de la Sf. Anna, la fel ca şi pe nenumăraţi alţi pacienţi închişi în saloanele de psihiatrie reprezentate de propriile lor minţi. Avusese o căsătorie destul de reuşită cu prinţul George, în ciuda marii diferenţe de vârstă dintre ei. Dăduse naştere unei fete robuste din punct de vedere fizic şi mental. Acum, când îl descoperise pe profesorul Freud, intenţiona să-şi îndeplinească visul vieţii ei şi să devină cercetătoare în domeniul medicinei.

Întrucât Marie Bonaparte avea de gând să consacre un studiu sexualităţii feminine şi frigidităţii, tratamentul ei la Sigmund îmbina terapia propriu-zisă cu pregătirea în psihanaliză. După ce analiză mai multe luni conţinutul carnetelor mici şi negre, Sigmund reuşi s-o conducă înapoi în timp la amintirile din copilărie, la temeri, anxietăţi, vinovăţii, conflictul ei timpuriu cu „gaura", aceasta reprezentând pedeapsa aplicată femeilor. Aduse semnificaţia carneţelelor de însemnări în planul conştiinţei, căci numai în felul acesta le putea face faţă. Interpretarea viselor Mariei Bonaparte îl conduse la următoarea concluzie:

— Fără îndoială, în primii ani de viaţă, ai asistat la o scenă de coit. Nu exista nici un adevăr, oricât ar fi fost de stânjenitor, pe care Marie Bonaparte să nu-l poată accepta. Însă afirmaţia aceasta o luă prin surprindere.

— Aşa ceva este imposibil, domnule profesor Freud. La mine acasă nu mai locuia nimeni altcineva în afară de doica mea, tata şi bunica.

— Toate amintirile dumitale din subconştient indică această direcţie.

— Îmi pare nespus de rău că nu pot fi de acord cu dumneavoastră. O asemenea ipoteză mi se pare nu numai puţin probabilă, dar chiar imposibilă.

— Atunci să căutăm mai departe.

După ce se întoarse la Paris, Marie Bonaparte îl găsi pe un fost grăjdar, fiu nelegitim al bunicului ei. După ce îi puse întrebări meşteşugite, Marie află, că într-adevăr, omul întreţinuse relaţii intime cu doica ei în timp ce copilul se afla în aceeaşi încăpere, dar înainte să împlinească un an. Îi scrise profesorului Freud o scrisoare lungă, în care îi relată toată discuţia cu grăjdarul ce venea în sprijinul concluziei trase de Sigmund pe baza materialelor oferite de vise. Sigmund îi răspunse imediat: „Acum înţelegi cum e posibil ca un om să nesocotească contradicţiile atunci când este sigur de un anumit lucru? Aşa s-a întâmplat şi cu mine şi de aceea am rezistat împotriva tuturor, în pofida dispreţului şi a neîncrederii celor din jur".

Era o atitudine pe care o exersase îndelung. În timp ce se afla în vizită la Ernst, la Berlin, se întâlni cu Albert Einstein, care îşi publicase deja teoria relativităţii şi se bucura de reputaţia celui mai mare matematician şi fizician al lumii. Nerăbdători să se cunoască, cei doi bărbaţi se aşezară unul în faţa celuilalt şi vorbiră fiecare în limbajul lui, Einstein în termeni de matematică şi Sigmund în termeni de psihanaliză. Nici unul nu înţelegea o iotă din ceea ce spunea celălalt. Singura deosebire o constituia faptul că profesorul Freud acceptă descoperirile ştiinţifice ale lui Einstein drept adevăruri incontestabile, în timp ce Einstein îi mărturisi că are îndoieli în privinţa subconştientului şi nu crede că acesta ar putea fi igienizat în scopul îmbunătăţirii sănătăţii oamenilor sau a cunoştinţelor lor.

Deşi Sigmund fusese nominalizat de mai multe ori pentru Premiul Nobel, când acesta i se atribui Austriei, opţiunile se îndreptară spre Wagner-Jauregg, în semn de recunoaştere a meritelor sale în vindecarea parezei coroborată cu malaria. Câţiva oameni îl contestară pe Wagner-Jauregg, nu însă şi Sigmund, căci, după părerea lui, proaspătul laureat realizase într-adevăr un uriaş salt al imaginaţiei.

Era de aşteptat ca operaţiile repetate, tratamentul cu raze X, diatermia şi toate celelalte neplăceri să se reflecte şi asupra altor părţi ale corpului său. Tulburările cardiace pe care le avusese în tinereţe reveniră. Deranjamentele digestive deveniră mai degrabă organice decât psihosomatice. Răcea adesea şi făcea febră. Avea nevoie de un medic personal. Într-o zi din martie 1929, când Marie Bonaparte veni la ei acasă şi îl găsi bolnav şi nefericit, spuse:

— Domnule profesor Freud, îmi permiteţi să vă fac o propunere. Cunosc un internist în vârstă de treizeci şi doi de ani, care are pregătire şi în domeniul psihanalizei. Acum câteva luni, dr. Edelman m-a trimis la el să-mi facă nişte analize. Are o privire atât de deschisă şi o asemenea francheţe încât te cucereşte de la început. Nu de mult m-am îmbolnăvit şi, în absenţa dr. Edelman, Max Schur m-a îngrijit într-un mod exemplar. Dr. Edelman, care a fost profesorul şi prietenul acestui tânăr, mi-a propus să devin pacienta lui, mai ales că suntem amândoi „dependenţi de psihanaliză". Aş putea să-l aduc pe dr. Schur să vă vadă? Locuieşte în apropiere, la numai zece minute de aici, pe Mölkergasse.

— Da, te rog. Pare să fie un tip interesant.

Dr. Schur ajunse la locuinţa familiei Freud în mai puţin de o oră.

Lui Sigmund îi plăcu ceea ce văzu pe chipul încrezător şi calm al tânărului. Dr. Schur luă foaia de observaţie a lui Sigmund, apoi îl examină, şi Sigmund observă că semăna puţin cu dr. Josef Breuer în tinereţe, despre care se spunea că „ghiceşte" bolile oamenilor. Cuvântul fusese utilizat greşit, căci şi Josef Breuer şi Max Schur erau psihanalişti pricepuţi, care cunoşteau interrelaţiile dintre psihic şi fizic.

După ce dr. Schur îi scrise lui Sigmund o reţetă, acesta spuse:

— Cred că dumneata şi cu mine putem stabili o relaţie pacient-doctor bazată pe un respect reciproc şi pe încredere. Am avut însă unele experienţe nefericite cu predecesorii dumitale, aşa că te rog să-mi promiţi un lucru.

— Despre ce este vorba, domnule profesor Freud?

— Îţi cer să-mi spui întotdeauna adevărul.

— Vă promit, domnule profesor. Şi intenţionez să mă ţin de cuvânt.

— N-am nici o îndoială. Mulţumesc.

Max Schur însemnă foarte mult pentru familia Freud. Ca şi Anna, intuia starea de spirit a profesorului Freud fără ca acesta să rostească vreun cuvânt. Deşi Sigmund era cu patruzeci şi unu de ani mai mare decât Schur, între ei se înfiripă o strânsă prietenie. Profesorul Freud deveni omul cel mai important din viaţa lui Max Schur. Sigmund îi trimitea dr. Schur pacienţi ca să-i examineze şi să-i trateze, atunci când nu-şi dădea seama în ce măsură boala este organică sau de natură psihologică. Max Schur începu să vină în vizită la familia Freud împreună cu logodnica sa, Helen. Aceasta studia medicina la Universitatea din Viena şi era o fată inteligentă, frumoasă şi, în acelaşi timp, foarte blândă, pe care familia Freud o înconjură cu aceeaşi afecţiune ca şi pe Schur.

În 1930, la puţin timp după ce publicase una din monografiile sale cu profunde implicaţii, Civilizaţia şi nemulţumirile ei, Sigmund primi Premiul Goethe pentru literatură. O trimise pe Anna la Frankfurt ca să primească premiul, dar nu se putea împăca cu gândul că îi fusese refuzat Premiul Nobel pentru ştiinţă, în favoarea unui premiu pentru artă. Mulţi dintre criticii săi susţineau că în psihanaliza lui este mai multă artă decât ştiinţă. Premiul Goethe părea să confirme cel puţin parţial acest punct de vedere. Îşi începu discursul de acceptare cu următoarele cuvinte: „Munca mea de-o viaţă a avut un singur scop. Am urmărit tulburările cele mai subtile din funcţia psihică a oamenilor sănătoşi şi bolnavi şi am încercat să deduc – sau, dacă preferaţi, să ghicesc – din semne de acest fel cum este construit aparatul care serveşte aceste funcţiuni şi ce forţe – convergente sau opuse – intră în acţiune. Ceea ce am reuşit să aflu cu concursul prietenilor şi colaboratorilor mei mi s-a părut important pentru fundamentarea unei ştiinţe mentale care ne dă posibilitatea să înţelegem atât procesele normale, cât şi pe cele patologice, ca făcând parte din acelaşi curs firesc al evenimentelor".

Primii ani de viaţă se scurg încet şi sunt plini de evenimente. Ultimii ani sunt ca nişte stele căzătoare. Timpul se grăbea acum atât de tare, încât Sigmund avea uneori senzaţia că este imobilizat într-o capsulă. Scria în fiecare noapte şi duminica, după ce o vizita pe Amalie, care, deşi împlinise deja nouăzeci de ani şi era foarte slăbită, îl aştepta întotdeauna în capul scărilor sau în salon împreună cu toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii ei. Muri liniştită în somn, în acel septembrie senin, în vârstă de nouăzeci şi cinci de ani.

În anul următor, oraşul lui natal, Freiberg, îi făcu onoarea de a aşeza o placă comemorativă pe casa fierarului unde văzuse lumina zilei. Sigmund comentă ironic: „Încep să mă simt ca un monument".

Cu cât trăieşti mai mult, cu atât ţi se pare mai mic numărul lunilor dintr-un an. Timpul îşi pierduse consistenţa. Ceea ce se anunţa în zori ca o nouă zi, se contracta rapid într-o noapte chinuită. Frontierele dispăruseră. Anul se termina înainte ca cineva să observe că începuse. Abia pierduse o bătălie în faţa celor care voiau să-i sărbătorească ziua de naştere, că trebuia să înceapă alta. Nu trebuia să-şi omoare timpul: ceea ce mai înainte fusese o substanţă solidă, devenise ulterior lichidă, apoi gazoasă şi, în final, doar un abur care se evaporase. Timpul era un tren, îşi spuse el, iar oamenii pasageri fără bilete. care vor merge până la Karlsbad dacă îi vor ţine balamalele! Bătrânul şi bunul Papa Jakob, cu poveştile lui! Combinaţia aceea de umor copilăresc şi înţelepciune îi menţinuse moralul lui Sigmund de-a lungul întregii sale vieţi.


Yüklə 1,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin