Irving Stone

— Fetiţa mea dragă, când o să te duci înapoi, la tine în cameră, te rog să te examinezi cu luare-aminte în oglindă. Nu ai nimic banal în trăsăturile feţei. În plus, vreau să-ţi spun că, prin profesia mea, am ajuns să-i cunosc foarte bine pe bărbaţi, şi nu frumuseţea fizică este cea care-i interesează în primul rând, ci mai degrabă tipul de personalitate. Tinerii cu care am crescut eu voiau ca fetele să fie vesele, politicoase, capabile să le facă viaţa cât mai frumoasă. Tu ai o fluiditate emoţională care nu te slujeşte întotdeauna foarte bine, din cauza excesului de suişuri şi coborâşuri. Oricum, sentimentul pe care îl încerci acum este explicabil, căci am suferit şi eu de aşa ceva în tinereţe, la fel ca şi mătuşa Rosa. Nu trebuie să te laşi înspăimântată de moartea unchiului Heinrich şi să-ţi faci griji în privinţa viitorului. De aceea viaţa are o savoare atât de deosebită pentru noi: ştim că nu va dura veşnic. Va apărea cineva care te va îndrăgi pentru calităţile tale, aşa ca noi toţi, cei aflaţi acum în jurul tău. Faptul că eşti Mathilde Freud nu-ţi va mai dăuna de acum înainte. Bărbaţii care îşi caută o tovarăşă de viaţă doresc un nume respectabil şi o atmosferă plăcută în căminul familial. Ai avut întotdeauna încredere în judecata mea. Sfatul meu e să te duci la Meran şi să stai acolo împreună cu familia dr. Raab până pe la sfârşitul lui mai.

Mathilde păli, apoi spuse cu o voce puţin răguşită:

— Nu cred că e vorba de o simplă fantezie când mă gândesc că o să rămân fată bătrână. Am două exemple foarte aproape care îmi dau motiv de îngrijorare: Tante Minna şi Tante Dolfi.

— Mătuşa Minna este o persoană de o moralitate cu totul excepţională. În tinereţe şi-a dăruit inima lui Ignaz Schönberg. Fără îndoială că ar fi putut să se mărite după moartea lui Ignaz, însă este convinsă că o femeie nu poate să-şi îngăduie decât o singură dragoste în viaţă. A fost alegerea ei.

— Dar Tante Dolfi?

Sigmund oftă, privilegiu pe care şi-l permitea rareori în sânul familiei.

— Aici este probabil greşeala mea şi a unchiului Alex. După ce a murit bunicul Jakob şi celelalte mătuşi ale tale s-au căsătorit, trebuia ca unul dintre noi să-i poarte mamei de grijă. Am asigurat-o pe Dolfi că va avea întotdeauna tot ce-şi doreşte. Şi aşa a şi fost. numai că nu s-a căsătorit. Dar dacă Dolfi ar fi adus acasă vreun bărbat şi ar fi spus „Acesta este omul cu care vreau să mă mărit", în familia noastră ar fi avut loc o căsătorie. Orice femeie care doreşte cu adevărat un soţ, şi-l găseşte. Tu vrei din tot sufletul un soţ, aşadar. Silogismul acesta are sens pentru tine?

— Da, Papa, ca de altfel tot ce spui tu. Dar vorbeşti în termeni generali, în timp ce indivizii singuratici ca mine trebuie să se descurce în situaţii particulare, în cazul de faţă cu un bărbat anume.

— Va apărea şi el, se va materializa, din aer, din apa mării. Este un miracol care se repetă mereu, draga mea Mathilde. Masculii şi femelele fiecărei specii reuşesc întotdeauna să stabilească un contact în împrejurări uneori de-a dreptul incredibile.

Mathilde zâmbi, şi faţa ei ştearsă deveni fermecătoare.

— Ai putea să-mi promiţi că la douăzeci şi patru de ani voi fi măritată?

— Îţi promit. Sunt un vizionar nu numai când e vorba de trecutul oamenilor, dar şi în privinţa viitorului lor.

Mathilde îl sărută pe amândoi obraji, cu ochii strălucind.

— Mulţumesc, Papa. Acum trebuie să plec, ca nu cumva să depăşesc timpul afectat consultaţiei.

Martha şi Minna îi găsiră Rosei un apartament în apropiere şi îşi asumară sarcina instalării ei acolo. Apoi Sigmund se mută în apartamentul surorii sale. Locuinţa era foarte curată, aşa că nu mai trebuia zugrăvită. Mai întâi aduse un tâmplar care montă o uşă între apartamentul nou şi cel vechi, astfel încât să nu mai fie nevoit să treacă pe palier. Aşeză cuierul pentru pălării şi umbrele pe care Martha îl cumpărase pentru prima lor locuinţă din Sühnhaus cu aproape douăzeci şi doi de ani în urmă, în holul frumos lambrisat şi cu lumină difuză care pătrundea prin ferestrele cu geamuri colorate. Instală apoi optsprezece cuiere pentru grupul de miercuri seara, în aşa fel încât fiecare membru să-şi aibă locul său unde să-şi pună haina. Ceea ce fusese bucătăria Rosei, chiar la intrare, se transformă în sală de aşteptare, cu masa ovală şi scaunele de piele, iar camera din mijloc deveni cabinetul lui medical.

Pe uşa noului său apartament fixă plăcuţa care anunţa orele de consultaţii pentru viitorii pacienţi:

Prof. dr. Freud.

Când Martha şi Minna veniră să inspecteze biroul, Minna nu se putu abţine să nu exclame:

— Sigi, dacă o să-ţi treacă vreodată prin minte să te laşi de medicină, poţi să deschizi liniştit un magazin de antichităţi. Ai cu mult mai multe piese decât anticarul din colţul străzii.

Sigmund zâmbi.

— Sunt ca o veveriţă care îşi adună alune pentru iarnă.

Prima întâlnire a grupului de miercuri în noul apartament se ţinu în ziua de 15 aprilie 1908. Sosiră doisprezece membri şi vizitară pe rând toate încăperile, discutară despre felul în care arătau sculpturile în lumina puternică, puse mai bine în valoare pe mese, pupitre şi deasupra vitrinelor. Fiecare membru îi aduse câte un mic dar de casă nouă: un faun de la Pompei, o figurină de piatră din India, o bucată de veşmânt egiptean.

Sigmund le propuse ca o dată cu mutarea în casă nouă, grupul lor să se transforme în Societatea de psihanaliză din Viena, aşa cum plănuise vara trecută la Roma. Toţi aprobară entuziasmaţi. Sigmund a fost ales preşedinte, iar Otto Rank secretar. Alfred Adler le propuse să înceapă colectarea fondurilor pentru alcătuirea unei biblioteci ştiinţifice complete din toate domeniile înrudite cu preocuparea lor de bază. Conveniră să facă abonamente la publicaţii ştiinţifice care până la acea dată puteau fi găsite doar la biblioteca universităţii. De asemenea, căzură de acord în privinţa participării tuturor membrilor la primul Congres de psihanaliză care urma să se desfăşoare la Salzburg, la sfârşitul lui aprilie. Carl Jung rezervase deja camere şi făcuse toate aranjamentele necesare.

Preşedintele Sigmund Freud prezentă apoi pentru discuţia din seara aceea un chestionar lung trimis de dr. Magnus Hirschfeld din Berlin, în legătură cu Scopul explorării instinctului sexual. Acesta urmărea să determine, din punct de vedere medical, natura factorilor care influenţau viaţa sexuală atât a oamenilor sănătoşi, cât şi a celor bolnavi. Toţi membrii fură de acord să coroboreze răspunsurile la întrebări cu problemele specifice de care se ocupa fiecare în parte. Dacă rezultatul final li se va părea îmbucurător, poate că vor publica materialul sub egida Societăţii de psihanaliză din Viena, dovedind astfel lumii întregi că acum exista un organism oficial al psihanaliştilor, prin analogie cu acela ale psihiatrilor, neurologilor şi psihologilor.

La ora zece, când Martha şi Minna aduseră cafelele şi prăjiturile, Sigmund le invită să rămână cu ei ca să sărbătorească evenimentul.

Oskar Rie îi telefonă doctorului Freud şi refuză să-i transmită mesajul dacă Sigmund – care ura telefonul şi recurgea la el numai în cazuri de forţă majoră – nu voia să ridice receptorul. Când acesta consimţi în sfârşit să vorbească, Oskar spuse:

— Familiile Rie şi Königstein vă invită la cină sâmbătă seara. E Paştele.

— Şi ce vom sărbători? Reînvierea?

Familia Rie ocupa un apartament mare şi demodat pe Stubenring. Oskar urmase sfatul lui Freud de a se căsători „pentru a avea cui să-i ofere cadouri" şi se însurase cu Melanie Bondy. Avea acum patruzeci şi patru de ani şi tocmai plecase de la Institutul Kassowitz, unde ocupase postul lui Sigmund de şef al departamentului de paralizii infantile, pentru a se putea consacra în întregime clientelei sale. Se specializase ulterior în bolile contagioase ale copiilor. Oskar primise tot timpul calificativul Genügend – suficient la Şcoala de Medicină şi aşa era şi acum, „suficient de bun", stabil, conştiincios, răbdător, un medic care le inspira încredere copiilor. Nu-l interesase niciodată munca de cercetare sau de publicare de materiale în revistele de specialitate. Singura lui satisfacţie o constituia alinarea suferinţelor celor mici.

Leopold Königstein avea acum cincizeci şi opt de ani şi primise titlul de profesor onorific cu un an înaintea lui Sigmund. Îşi ţinea prelegerile din cadrul Dozentur-ei la Spitalul policlinic, unde făcuse progrese importante în domeniul chirurgiei oculare. Leopold era genul de om a cărui înfăţişare devenea mai plăcută pe măsura trecerii anilor, deşi părul de pe frunte i se rărise, aceasta transformându-se într-un câmp de bătălie pe care câteva fire răzleţe se luptau să mai supravieţuiască. Ochii păreau de două ori mai mari şi mai pătrunzători, nemaifiind umbriţi de părul cândva bogat.

— Haideţi, mărturisiţi, strigă Sigmund, nu-i aşa că unul din voi a fost numit decan al Facultăţii de Medicină?

După o cină veselă şi animată, Oskar deschise o sticlă de şampanie.

— Exact acum zece ani, spuse Königstein, ne întorceam împreună acasă de la spital. Ţi-am reproşat că erai obsedat de hobby-ul tău cu subconştientul. De fapt, ai şi menţionat asta în Interpretarea viselor.

— Ce ciudat că îţi aminteşti lucrul acesta, Leopold. Credeam că nu mi-ai citit cărţile.

— Nu ţi le citisem, dar acum le-am studiat din scoarţă-n scoarţă. În mijlocul familiilor noastre reunite, vreau să mărturisesc că ai avut tot timpul dreptate, iar eu am greşit. Pentru a-mi face publică părerea, te-aş ruga să mă incluzi şi pe mine în delegaţia vieneză la Congresul de la Salzburg.

Sigmund roşi de plăcere. Oskar Rie strânse buzele cu un aer vinovat şi spuse:

— Martha, îţi mai aminteşti de licoarea aceea pe care ţi-am adus-o de ziua ta, când vă petreceaţi vacanţa la Bellevue? Sticla aceea care mirosea a ulei rânced? Incidentul acela a fost consemnat şi în Interpretarea viselor. Sigmund, şi acum mai simt în nări mirosul acela când îmi amintesc de momentul în care m-ai rugat să mă uit peste lucrarea consacrată etiologiei sexuale a nevrozelor. Am citit o pagină sau două, ţi-am înapoiat manuscrisul şi ţi-am spus: „Nu văd nimic interesant". Asta se întâmpla la Institutul Kassowitz, acum treisprezece ani. Ei bine, am greşit. Nu pot să plec din Viena ca să asist la întâlnirea de la Salzburg, dar aş dori ca de la toamnă să mă incluzi printre membrii Societăţii de psihanaliză.

— Ei bine, murmură Martha, îndreptându-se spre Leopold şi spre Oskar ca să-i sărute pe fiecare pe obraz, „este mai multă bucurie în ceruri pentru un păcătos care se căieşte."

Sigmund sosi la Salzburg duminică dimineaţa devreme şi se duse direct la Hotelul Bristol din Makartplatz. Făcu o baie, îşi schimbă hainele şi se întoarse în foaier. La recepţie întâlni doi bărbaţi. Aceştia schimbară câteva cuvinte, apoi îi zâmbiră. Deşi nu-l cunoştea pe nici unul din ei, presupuse, judecând după privirea fixă pe care o îndreptau spre el, că veniseră la congres. Se apropie de ei, întinse mâna şi se prezentă:

— Freud, Viena.

— Jones, Londra.

— Brill, New York.

— Domnilor, aţi luat micul dejun? Chiar dacă aşa stau lucrurile, n-aţi vrea să bem o cafea împreună?

— Cu plăcere.

Se duseră într-o mică sufragerie rezervată celor câţiva oaspeţi care nu doriseră să ia micul dejun în cameră. Jones avea douăzeci şi nouă de ani, Brill treizeci şi trei. Amândoi veneau de la Zürich – unde lucraseră cu Bleuler şi cu Carl Jung – cu o zi înaintea grupului elveţian reprezentat nu numai de Bleuler şi Jung, ci şi de Max Eitingon, căruia Sigmund îi dăduse primele lecţii de psihanaliză; Franz Riklin, Hans Bertschinger şi Edouard Claparède de la Geneva, primul medic din acel oraş care se interesa de psihanaliză.

După micul dejun, Sigmund îi întrebă pe Jones şi pe Brill dacă ar fi de acord să facă o plimbare împreună.

— Vreau să-mi alung cârceii din picioare după atâtea ore petrecute în tren.

— Vom avea ocazia să comparăm nevrozele de la Viena cu cele londoneze şi newyorkeze, spuse Brill.

Traversară piaţa Makart, înţesată de locuitorii Salzburgului îmbrăcaţi în hainele lor de duminică, îndreptându-se spre biserică. Trecură apoi spre Grădinile Mirabell, scăldate în lumina soarelui.

De acolo se aşternea o privelişte spre fleşele bisericilor din Oraşul Vechi şi spre impunătoarea fortăreaţă de piatră care încununa vârful munţilor de dincolo de râu.

Sigmund se întoarse spre Ernest Jones şi îi mulţumi pentru că-i sugerase lui Carl Jung convocarea acestei întruniri; la rândul lui, Jung făcuse toată munca organizatorică necesară pentru întâlnirea a patruzeci şi doi de oameni din şase ţări.

— Este un moment istoric, remarcă Jones. De aceea am dori ca întrunirea noastră să poarte titulatura Congresul internaţional de psihanaliză.

— Anul viitor, dacă lucrările acestuia vor fi încununate de succes. Acum vă rog să-mi povestiţi câte ceva despre împrejurările care au influenţat orientarea voastră spre psihanaliză.

Străbăteau Oraşul Vechi, cu străduţele lui înguste şi întortocheate şi cu vitrinele multicolore. Ernest Jones mergea între Sigmund şi Brill. Era un om scund de statură, cu un cap eroic, proiectat parcă pentru un bărbat mult mai înalt şi mai solid, care nu părea însă disproporţionat.

— Mi-ar fi plăcut să fiu ceva mai înalt, spuse el zâmbind, dar trebuie să accept inevitabilul.

Ca şi Sigmund Freud, era primul născut al unei mame care îl adora şi al unui tată îngăduitor, dar, spre deosebire de mentorul său, Ernest Jones provenea dintr-o familie înstărită, care îi asigurase întreţinerea pe tot parcursul studiilor medicale. Jones considera că şi el face parte dintr-o minoritate persecutată – velşii. Obţinuse diploma de medic la douăzeci şi unu de ani şi primise medalie de aur la toate examenele în timpul anilor pregătitori de la Şcoala de Medicină a Universităţii din Londra. În perioada stagiaturii la spital, fusese repartizat la unul din cele mai sărace cartiere evreieşti din Londra. Îl impresionase în mod deosebit căldura relaţiilor dintre aceşti oameni şi căpătase pentru ei o simpatie care durase apoi toată viaţa.

Se pregătise ca neurolog şi petrecuse trei ani ca medic într-un spital de copii. În dorinţa lui de a face cât mai mult în calitate de chirurg, neurolog şi patolog, le pretindea eforturi suplimentare surorilor şi asistentei şefe, care nu-i împărtăşeau entuziasmul. Necazurile lui începură trei ani mai târziu, când diagnostică un abces în cutia toracică a unei fete grav bolnave. Medicul care îi era şef, o autoritate, îl contrazise pe Jones susţinând că este vorba de o tuberculoză. Sâmbăta următoare, abcesul se spărsese şi, văzând puroiul care ieşea din el, Jones se hotărî s-o opereze pe loc ca să-i salveze viaţa. Când medicul se întorsese săptămâna următoare, fusese foarte supărat. Puţin mai târziu, logodnica lui Jones urma să fie operată de apendicită. Jones dorea să fie alături de ea în timpul operaţiei. În calitatea sa de medic care era chemat acasă, nu avea voie să părăsească spitalul, dar obţinu o învoire de la chirurgul de serviciu. Asistenta şefă îl pârâse şi Jones fusese imediat destituit. Acesta marcase începutul procesului care, după cum spunea el, „îi crease un prost renume".

Pe moment, incidentul nu i se păruse prea grav. Îşi petrecuse luna următoare studiind pentru examenele finale şi ieşi din nou primul, cu medalie de aur. Era sigur că va obţine un post la neurologie, la Spitalul Naţional. Nu mai exista un alt medic englez cu calificarea lui. Însă şeful Consiliului de administraţie al Spitalului Naţional era doctorul cu care Jones intrase în conflict. Acesta declară că Jones „este un om cu care se lucrează foarte greu" şi dădu postul nepotului său.

— Am fost exclus din lumea medicală londoneză cu o tinichea de coadă.

Rupsese astfel orice fel de legături cu elita medicală sau cu Alma Mater la care ar fi vrut să se întoarcă, aşa cum se întâmplase şi cu Freud după ce publicase Etiologia isteriei. Jones deschisese un cabinet particular în Harley Street, împreună cu un alt doctor mai în vârstă şi mai cunoscut. Tatăl lui plătea chiria pentru spaţiu. Îşi petrecuse apoi următorii doi ani străbătând spitalele din Londra în căutarea unui post – de la spitalul universitar Charing Cross, la spitalul de boli nervoase din West End, ba chiar şi la spitale de mâna a doua şi a treia. De fiecare dată era respins din cauza poveştii aceleia de demult. În cele din urmă, fu angajat la un dispensar obscur, Faringdon şi, puţin mai târziu, la spitalul marinarilor din Dreadnought, unde ţinea şi prelegeri de neurologic. Mai câştiga câte un ban în plus făcând recenzii pentru presa medicală şi prezentând prelegerile ţinute de alţi medici.

Un prieten îl introduse în Societatea Fabiană, unde avu prilejul să asculte discursuri rostite de Bernard Shaw, H. G. Wells şi Sidney Webb. Aici cunoscu o tânără olandeză, pe nume Loe, de care se îndrăgosti. Era o femeie înzestrată cu un curaj deosebit, combinat cu o constituţie psihonevrotică. Cei doi trăiră împreună şapte ani, locuind când la el, când la ea. Loe îşi spunea doamna Ernest Jones, deşi nu se căsătoriseră oficial.

Urmă apoi lovitura cea mai dură. Făcea studii legate de afazie şi organiza unele experienţe la o şcoală de retardaţi mentali. Două fete l-au acuzat că se comportă indecent în timpul unui test. Dr. Ernest Jones fusese arestat, petrecuse trei zile la închisoare, apoi obţinuse eliberarea pe cauţiune şi trăise luni întregi de coşmar, amânat mereu de câte un magistrat sau altul, până când, în cele din urmă, unul din ei clasă cazul, considerându-l absurd. Presa medicală făcea acum mare caz de nevinovăţia lui. Medicii cu care lucrase în spitale strânseră fondurile necesare pentru plata taxelor legale. El personal nutrea convingerea că cele două fete erau lesbiene şi încercaseră să transfere asupra lui propriul sentiment de vinovăţie.

În momentul de faţă, 1906, trata cazuri de convulsii fără o bază somatică şi paralizii inexplicabile ale unor membre şi organe. Experienţa muncii la spitalul de copii îi confirmase existenţa sexualităţii la copii.

— Englezii sunt cei mai mari ipocriţi când este vorba de sex. Însă cunoaştem cu toţii faptele de viaţă. Îmi amintesc că, în anii de şcoală, un coleg în vârstă de nouă ani, fiul unui ministru important, mi-a spus în timp ce se tăvălea pe jos din cauza unor dureri de stomac: „O, Dumnezeule, aşa de rău mă doare, că nu cred că aş fi în stare să f. o fată dacă ar fi sub mine în clipa asta". Da, zău aşa, copiii nu au sexualitate!

Practica psihoterapia într-un mod ponderat, deşi nu citise încă lucrările lui Sigmund Freud, când dădu de altă belea. La Spitalul de boli nervoase din West End era internată o fetiţă de zece ani cu paralizia isterică a braţului stâng. Dr. Savill, medicul în îngrijirea căruia se aflase fetiţa, publicase o carte despre neurastenie. În cazul fetiţei diagnosticase „o irigare insuficientă într-o anumită parte a creierului". Jones descoperi că fetiţa obişnuia să se ducă mai devreme la şcoală ca să se joace cu un băiat ceva mai mare, care în cele din urmă încercase s-o seducă. Fata se întorsese şi respinsese atacul cu braţul care apoi înţepenise şi paralizase, deşi, în realitate, nu dăduse nici o lovitură.

Tânăra le povesti celorlalte fete din salon că doctorul îi vorbise despre probleme sexuale. Întrucât în spital nu era voie să se pomenească despre sex, se iscă scandal. Părinţii fetei auziră şi ei şi se plânseră Comitetului spitalicesc, care îl somă imediat pe Jones să-şi dea demisia.

În acel moment, dr. C. K. Clarke, profesor de psihiatrie la Universitatea din Toronto, făcea un tur prin clinicile de psihiatrie din Europa în căutarea unui director pentru un institut pe care urma să-l înfiinţeze în Canada. Tânărul Jones, disperat, binecuvântă prilejul care i se oferea să înceapă o viaţă nouă. Ceru să i se acorde o perioadă de şase luni ca să se pregătească la Burghölzli cu Bleuler şi Jung.

Prima lucrare a lui Freud pe care o citise fusese cazul Dora. Deşi nu ştia destul de bine germana ca să poată urmări detaliile, rămăsese profund impresionat de metoda lui Sigmund. Decise că va trebui să înveţe temeinic limba germană şi începu să studieze Interpretarea viselor.

— Am ajuns la convingerea că la Viena există un om care ascultă cu atenţie fiecare cuvânt rostit de pacient în faţa lui. Aşadar, era tocmai acea rara avis, psihologul adevărat. Spre deosebire de ceilalţi oameni care sunt interesaţi de procesele mentale din considerente morale sau politice, acest om manifesta pentru prima oară un interes ştiinţific faţă de ele. Şi astfel, interesul ştiinţific s-a limitat la ceea ce Sherrington numeşte lumea energiei, lumea „materială". Acum acest lucru se extindea şi asupra gândirii.

Cei trei bărbaţi făcuseră înconjurul oraşului. Sigmund se întoarse spre Brill.

— Dacă nu vă deranjează să vorbiţi în timp ce urcaţi, aş dori să mă caţăr cât mai sus pe Mönchsberg ca să am o privelişte cât mai bună asupra oraşului.

— Să urc? Ha! Aş putea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule profesor Freud, chiar şi dacă aş fi îngropat într-un puţ de mină!

Abraham Arden Brill era un bărbat scund, cu gâtul scurt, cu pleoape grele şi ochi blânzi, deşi văzuseră multă durere şi cruzime. Pentru el, viaţa fusese multă vreme o cursă cu obstacole. Când era animat de o idee, personalitatea lui parcă lua foc. Privea fascinat lumea prin ochelarii cu rame de oţel. Purta nişte gulere înalte americane uriaşe, pe care păreau că se sprijină maxilarele. Era atât de dornic să afle, să experimenteze, să trăiască, încât un străin l-ar fi putut cataloga drept un om maleabil. Un singur lucru îl dădea de gol: bărbia pe care o împingea înainte când se simţea în pericol.

Brill era austriac de origine şi îşi convinsese părinţii, pe vremea când avea numai cincisprezece ani, să-i cumpere bilet de vapor până în America, unde intenţiona să-şi desăvârşească educaţia şi să se stabilească în Lumea Nouă. Nişte pungaşi de pe vas îl uşuraseră de cei câţiva dolari pe care părinţii reuşiseră să-i economisească pentru el, aşa că debarcă la New York lefter şi fără să ştie o boabă englezeşte. Dar era puternic, plin de resurse şi deborda de optimism, aproape la fel ca şi Karl Abraham. Proprietarul unui salon îi dădu voie să doarmă pe jos, cu condiţia să facă curăţenie în local. Mai târziu cunoscu un doctor care, tot aşa, fu de acord ca Brill să doarmă pe podeaua cabinetului său. În timp ce îşi termina liceul.

La vârsta de optsprezece ani luase decizia care justifica prezenţa lui la întâlnirea cu psihologii freudieni: deşi nu avea nici un cent, hotărî că trebuia să devină medic. Absolvi Colegiul New York City şi intră cu o bursă la Universitatea din New York, obţinând astfel titlul de licenţiat în filosofie. După aceea fusese admis la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor de la Universitatea Columbia. Ori de câte ori i se terminau banii, întrerupea studiile la universitate pentru un semestru, îşi găsea două-trei locuri de muncă, trăia pe apucate şi economisea banii ca să mai poată studia un an.

După ce îşi luase diploma de medic, la vârsta de douăzeci şi nou de ani, Brill lucrase patru ani la spitalul Islip, unde îngrijise pacienţi cu tulburări psihice. Metodele terapeutice pe care le avea la dispoziţie nu dădeau rezultate, aşa că se întorsese descurajat spre neurologie. În acelaşi timp, citea literatura de psihiatrie care se publica în Germania şi traducea ceea ce i se părea mai important în engleză, mai ales studiile lui Kraepelin editate de Institutul din München. În 1907 se dusese la Paris ca să lucreze la Ospiciul din Bicêtre împreună cu dr. Pierre Marie, pe care îl cunoscuse şi Sigmund în postura de şef al grupului lui Charcot de la Salpêtrière. Dezamăgit de rezultatele obţinute de dr. Marie cu pacienţii suferinzi de tulburări psihice, Brill urmă sfatul unui medic prieten şi se duse la Zürich, să lucreze cu profesorii Eugen Bleuler şi Carl Jung. Ulterior, el avea să fie numit asistentul lui Bleuler, în locul lui Karl Abraham.

— Acest ultim an petrecut la Burghölzli a fost momentul de cotitură al vieţii mele, exclamă Brill radiind de bucurie, în timp ce mergeau în zigzag pe poteca abruptă de munte, spre pădurea verde de deasupra lor. Până atunci nu mai auzisem de psihanaliza dumneavoastră. În patruzeci şi opt de ore am participat la prima şedinţă unde s-au prezentat cazuri analizate după metoda freudiană. Credeam că o să-mi plesnească creierul! Prima pacientă despre care am discutat obişnuia să-şi toarne din când în când cerneală roşie sau vin roşu pe cearceaf. La Spitalul de stat din New York sau la Ospiciul din Bicêtre, ar fi fost considerată o altă mostră de conduită anormală. Dar Bleuler şi Jung susţineau că este vorba de un comportament dictat de subconştientul femeii care avea o anumită semnificaţie. Raţionamentul lor s-a dovedit corect; femeia ajunsese la menopauză şi, în mintea ei, voia să respingă ideea că îmbătrânise. Încerca să se întoarcă în timp, la o perioadă mai bună, când încă mai avea menstruaţie. Am plecat de la şedinţă cu un exemplar din Interpretarea viselor sub braţ. În lunile următoare am citit cu nesaţ tot ceea ce aţi scris. Iată-mă, aşadar, în 1903, la începutul activităţii la Spitalul de stat din New York, după ce fuseseră publicate Studiile asupra isteriei, Interpretarea viselor, Psihopatologia vieţii cotidiene, ca să nu mai vorbesc de monografiile dumneavoastră despre Obsesii şi fobii şi Neuropsihozele defensive, fără să fi citit un rând din ceea ce scriseseţi. Aveam treizeci şi doi de ani, mă aflam la jumătatea vieţii şi încă nu ajunsesem la dumneavoastră. Şi totul a fost numai o chestiune de noroc: unul din profesorii mei de la New York, Adolf Meyer, studiase tot la Burghölzli şi aşa am ajuns şi eu acolo, căci altfel m-aş fi dus probabil la München, la Kreapelin, unde mi-aş fi însuşit alte criterii de clasificare a psihozelor.