Vechea dusmãnie politicã dintre lumea iranicã si cea romanã era sporitã prin opozitia lor religioasã, în Armenia persanã crestinii furã prigoniti de suverani si de preotii mazdeeni, iar influenta religioasã greceascã energic combãtutã, persii cãutând sã impunã armenilor influenta religioasã sirianã. Dar armenii se împotrivirã cu îndãrãtnicie acestor presiuni si se produse o miscare în timpul domniei lui Theodosius al II-lea
Bury, op. cit., p. 94.
278
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN
pentru crearea unei culturi religioase nationale, în fruntea acestei miscãri au fost Mesrob si meritosul catholicus Sahag. Cel dintâi descoperi scrierea armeanã si traduse Biblia în limba tãrii. Curtea bizantinã sprijini din toate puterile scoala de traduceri a acestor initiatori, întemeiatã pe literatura greacã.
lezdegerd se simti dator a înfrâna miscarea plinã de viitor a nationalismului armean, si în 415 el numi rege al Armeniei pe propriul sãu fiu, Sapor. în tulburãrile ce se iscarã, templul focului din Susiana fu ars si fatã de mãsurile aspre luate împotriva lor multi crestini îsi cãu-tarã refugiul pe teritoriul Imperiului bizantin. Pulcheria îi ocroti, refuzând a-i preda, ceea ce aduse rãzboiul între cele douã imperii. Când lezdegerd si Sapor furã îndepãrtati de Bahram, alt fiu al regelui (420), aceasta nu schimbã situatia si generalul bizantin Ardabur deschide ostilitãtile printr-o nãvãlire victorioasã în Arzanene (Armenia de Sud), în august 421. Luptele tinurã un an fãrã vreun rezultat, cãci nici bizantinii nu puturã cuceri Nisibis, nici persii fortãreata de hotar Theodosiopolis, situatã în nordul Armeniei bizantine.
Nãvãlirea peste Dunãre a hunilor în 422 îi sili pe bizantini la tratative cu persii. Se încheie pacea pe o sutã de ani, dar ea nu aduse nici o schimbare teritorialã si nu avu lungã duratã. Cu toate promisiunile persilor, prigonirea crestinilor se va relua, în 428, dinastia nationalã a Armeniei e rãsturnatã si tara incorporatã ca simplã provincie persanã, administratã de functionari trimisi de la Ctesiphon334.
334 Stein, op. cit., pp. 424-425.
279
în ordinea moralã însã literatura de traduceri sprijinitã de Bizant, scoase definitiv Armenia din sfera orientalismului, legând-o de civilizatia greco-romanã, si acesta e meritul domniei lui Theodosius al II-lea fatã de poporul armean.
e. Nãvãlirea hunilor în Peninsula Balcanicã. Attila. [Sãvârsitã de mâna unei cãpetenii hunice de la nord de Dunãre, uciderea lui Gainas arãta încã o datã Imperiului roman proportiile noului pericol hunic, venit din vecinãtãtile Chinei si ajuns pânã la Dunãre, dupã ce în ultimul sfert al veacului al IV-lea îsi croise o stãpânire care îngloba o mare parte din Europa rãsãriteanã, întinsã din Caucaz pânã în Pannonia. Hunii supuseserã pe alani si triburile germanice întâlnite la nord de Marea Neagrã si de Dunãrea de Jos (ostrogoti, gepizi, heruli, rugi si altii), silindu-i pe vizigoti, în rândurile cãrora crestinismul de orientare arianã fãcuse progrese rapide si considerabile, sã solicite instalarea la sud de marele fluviu, chiar pe teritoriul Imperiului, în calitate de federati. Elementul gotic înregistrase astfel prima sa afirmare în viata Imperiului de Rãsãrit si chiar la Constantinopol, cu urmãri deosebit de periculoase pentru stãpânirea romanã. La acestea se adãuga acum revãrsarea hunilor, care la mijlocul ultimului deceniu al veacului al IV-lea trecuserã prin pãsurile Muntilor Caucaz, jefuind teritoriile nord-estice ale Imperiului, ba chiar si Asia Micã, ajungând pânã în Siria si Mesopotamia. în primul sfert al veacului al V-lea, hunii s-au organizat sub o formulã statalã incipientã, sub conducerea lui Rua sau Rugila, astfel
280
cã Theodosius al II-lea a fost silit sã le acorde considerabile subsidii anuale.
Apogeul puterii hunice a fost atins sub regele Attila (434 - 453), fiu al lui Mundiuch, fratele lui Rugila. în prima jumãtate a domniei sale, Attila a cârmuit împreunã cu fratele sãu mai mare, Bleda, pe care 1-a asasinat, rãmânând singur stãpânitor. între timp, printr-un acord favorabil încheiat cu Imperiul la Horreum Margi, acesta din urmã consimtea sã-i plãteascã un tribut anual de cel putin 350 de livre aur pentru ca avansul amenintãtor al hunilor în unele directii ale Peninsulei Balcanice (ajungând în Thracia si chiar în Grecia continentalã, dupã ce au pus mâna pe Ratiaria, Viminacium, Singidunum, Sirmium si Naissus) sã sileascã autoritãtile de la Constantinopol la un tribut de 2100 livre de aur, cãrora li se adãugau initial alte 4000 de livre, cu titlu de arierate.
în asemenea împrejurãri, Thodosius al II-lea a tratat cu hunii prin intermediul mai multor ambasade, cea mai cunoscutã fiind condusã de Priskos (448-449), a cãrui relatiune de cãlãtorie pânã la curtea lui Attila constituie o sursã pretioasã de informatie pentru cunoasterea stãrilor de lucruri de la Dunãrea de Mijloc si chiar de la nordul acesteia: conglomeratul de popoare sau etnii aflate sub stãpânirea hunicã oferã elementele unei civilizatii de mixturã euro-asiaticã, în care limba latinã continuã sã reprezinte o „lingua franca", înteleasã de mai multe etnii, ceea ce înseamnã cã era vorbitã de o populatie din regiune.
Stãpânirea hunicã a premers astfel statele medievale de stepã, dar efemeritatea ei impune rezerve în privinta unor concluzii de prea mare generalizare335.
281
NICOLAE BANESCU
f. Disputele religioase. Nestorianismul si mono-fizismul. Asaltat de primejdia barbarã din exteriorul, ca si din interiorul sãu, Imperiul cunostea, tocmai în partea de rãsãrit, unde se plasa centrul sãu vital, escaladarea celui de-al doilea val al disputelor cristologice.
însotit de majoritatea migratorilor germanici trecuti la crestinism, arianismul, ca prim val care marcase aceste dispute în veacul al IV-lea, încetase de a mai reprezenta o chestiune de primã importantã pentru statul roman. Dar controversele religioase nu încetaserã câtusi de putin n interiorul sãu, discutii pasionate de dogmã purtându-se în Capitala bizantinã pretutindeni si în toate situatiile, fie ele chiar si din cele mai putin potrivite, conform pãtrunzãtoarei remarci a Sfântului Grigore de Nyssa336. De aceastã datã, disputele vizau natura lui Christ, pe care scoala din Antiohia îl considera drept omul nãscut dintr-o simplã femeie, dar care prin virtutiile sale se dovedise vrednic de a se uni cu Verbul dumnezeiesc, în vreme ce scoala din Alexandria, mult mai aplecatã spre misti- \ cism, sustinea cã în toatã viata sa de pe pãmânt Christos a rãmas Dumnezeu, fãrã nici un amestec cu
335 [Franz Altheim, Geschichte derHunnen, 5 voi. Ed. a Il-a, Berlin, 1969-1975; E. A. Thompson, A History ofAttila and the '' Huns, Oxford, 1948; G. E. Write si O. Maenche-Helfen în BZ, 60 (1967), p. 41-69 si resp., 61 (1968), p. 270-276; L. Varady, Dos let-zteJahrhundertPannoniens, 376-476, Amsterdam, 1969; alte ti- , tluri în EPLBIP, voi. III, Athena, 1998, s.v. „Attila", p. 288.
336 [Hesseling, Essai sur la civilisation byzantine, p. 24; A.A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, voi. I, Paris, 1932, p. 100-101; L. Brehier, Le monde byzantin, voi. I (Vie et mort de ' Byzance), ed. I-a, Paris, 1948, p. 18]. , ,
282
firea omeneascã. Atât prima doctrinã, mai rationalistã, cât si cea de a doua, puneau în pericol dogma întrupãrii, asa cum fusese ea definitã prin Conciliul de la Niceea. Rod al scolii din Antiohia, a celor douã persoane si douã naturi, învãtãturã sustinutã de Nestorios, elev al lui Theodor din Mopsuestia, apoi patriarh de Constantinopol în perioada 428-431, a fost condamnatã de cãtre al treilea Conciliu ecumenic de la Ephes (431). Ea nega calitatea de „Nãscãtoare de Dumnezeu (Theotokos) a Maicii Domnului, sustinând cã Mãria era doar mama lui Christos („Christotokos"). Exilat la început în regiunile unde Imperiul se învecina cu lumea arabã, apoi în Egipt, unde avea sã moarã mai târziu (451), Nestorios a avut adepti care i-au dus învãtãtura în Persia sassanidã, creind o bisericã de sine stãtãtoare si rãspândindu-i doctrina pânã în China si Extremul Orient, unde a supravietuit pânã în zilele noastre.
Produs al scolii din Alexandria, doctrina naturii unice a lui Christ, sau monophysitã, a fost sustinutã la Constantinopol de arhimandritul Eutyches. Excomunicat de cãtre un sinod patriarhal (448), acesta a fost însã reabilitat în anul urmãtor de cãtre un sinod ulterior, „tâlhãresc" („brigandajul de la Ephes", august 449), convocat de cãtre Dioscor, urmasul faimosului Kyril al Alexandriei (412-444), care obtinuse la Ephes condamnarea lui Nestorios, având si sprijinul papei Coelestinus. Papalitatea nu s-a lãsat însã sedusã de succesele doctrinare ale scaunului alexandrin, declar-ându-se de acord cu sinodul de la Constantinopol, care 1-a condamnat pe Eutyches (448), iar papa Leon I (440-461) a elaborat celebrul sãu Tom doctrinar, unde
283
NICOLAE BANESCU
se sustinea cã si dupã întrupare trebuie sã distingem douã naturi perfecte în unica persoanã a lui Christos. Tomul papei Leon I era de fapt o scrisoare dogmaticã adresatã patriarhului Flavian de la Constantinopol (Epistola dogmatica ad Flavianum), prin care s-a pregãtit condamnarea monophysismului de cãtre con-ciliul de la Chalkedon (451), convocat de noul împãrat Marcian si soldat cu un mare triumf al ortodoxiei].
Nestorios venea din cercul teologilor din Antiohia, adversari Bisericii din Alexandria. Dogmaticii secolului al IV-lea au provocat o vie discutie privitoare la christologie. Antiohienii sustineau prezenta a douã naturi deosebite în Christos, una desãvârsit divinã si alta desãvârsit umanã. Dupã aceastã conceptie, numai omul s-a nãscut în Christos din Fecioara Mãria si numai el a suferit pe cruce. Biserica din Alexandria vedea însã în cele douã naturi ale lui Christos, mai ales supranaturalul si dãdea precãdere naturii divine a Mântuitorului, sustinând cã cele douã naturi formeazã o unitate indivizibilã.
Nestorios cãutã sã-i abatã pe credinciosii sãi si clerul de la veneratia exageratã care-i fãcea sã o socoteascã pe Fecioara Mãria „Nãscãtoare de Dumnezeu", OeoroKog; în predicile sale, el nu se sfia a o numi „Nãscãtoarea lui Hristos", XpiaioTOKog. Un preot, Anastasios, adus cu el din Antiochia, proclama, în predicile pe care le tinea, ca nimeni sã nu o mai numeascã pe Mãria „Nãscãtoare de Dumnezeu", cãci Mãria a fost un om si dintr-un om nu se poate naste Dumnezeu, ceea ce produse agitatie în populatia capitalei. ' \
284
Crestinismul îsi deschisese larg portile credintelor si cultelor similare, cu care convertitii erau obisnuiti, toate religiile - cum observã atât de just Bury - având un fond comun de superstitii. O legiune de sfinti si martiri înlocuiau vechea legiune a zeilor si eroilor337. Tot astfel, fatã de popularitatea ce o avea în lumea pãgânã cultul zeitei naturii, Biserica fãcuse o concesie acestei înclinãri a multimii, dând o însemnãtate deosebitã cultului mamei lui Dumnezeu. Mãria înlocuia, deci, pentru aceastã multime, divinitãtile feminine, în privinta adaptãrii credintelor si ceremoniilor pãgâne la obiceiurile crestine, sunt instructive faptele semnalate de Rev. H.F. Tozer, în editia datã de el operei lui Finlay (Oxford, 1877). El ne aratã cã mai mult de opt biserici în Attica au fost clãdite pe locul templelor pãgâne si numele dedicatiei lor amintesc, de obicei, numele acelor temple. Caracteristic este cã altarul celor 12 zei e înlocuit printr-o bisericã a celor 12 Apostoli; templul zeitei Ilithya este acum biserica Panaghiei Blastike (a Fecunditãtii); o bisericã a Sfântului Nicolae, patronul marinarilor, ocupã locul unde se afla templul lui Poseidon; templul lui Tezeu e închinat Sfântului Gheorghe, sfântul rãzboinic. Pe locul unui templu al lui Asclepios e o bisericã a Sfintilor Anargyri (Cosma si Damian)338.
337 Bury, History..., I, pp. 372-373-
33s p 424_ n. i. [o constatare asemãnãtoare se poate face si pentru biserica Sfintei Fecioare sau a Maicii Domnului de la Ephes, în legãturã cu existenta anterioarã a unui templu pãgân închinat Zeitei-Mame.]
285
Nestorios îsi atrase dusmãnia pioasei Pulcheria, atotputernicã la Curtea lui Theodosius, dar el îsi aflã mai ales un mare dusman în Kyrillos, patriarhul Alexandriei. Disputele religioase ale veacului al IV-lea dãduserã Bisericii metropolei egiptene un mare prestigiu. Sfântul Athanasios avusese un rol însemnat în victoria credintei ortodoxe asupra arianismului, la Niceea. De acest prestigiu se foloseau patriarhii Alexandriei, care, gelosi pe rivalul lor de la Constan-tinopol, râvneau la suprematia Bisericii orientale. Ei aveau o mare autoritate asupra clerului si aflau în cãlugãrii numerosi din mãnãstirile desertului o armatã credincioasã si fanaticã. Kyrillos, om foarte ambitios si autoritar din punct de vedere dogmatic, era un dusman înversunat al christologiei antiohiene si, în conflictul cu Nestorios, cãutã sã dividã familia imperialã, dar nu reusi. El scrise la Constantinopol împãratului, Pulcheriei, Augustei, sustinând cã expresia ©eoroKog e sacrã prin traditie si christologia antiochianã desparte cele douã naturi ale lui Christos. Pulcheria era de pãrerea lui, dar Theodosius si Eudokia spijineau pe Nestorios. în rãspunsul cãtre patriarhul de Alexandria, împãratul îi imputã cã seamãnã discordia în Bisericã si în familia imperialã si-i fãcea cunoscut cã va aduna un Sinod, care sã punã capãt discutiei.
Astfel se întruni, la 7 iulie 431, Sinodul din Efes, numit Al Treilea Sinod Ecumenic339. Candidianus reprezenta la acest Sinod pe împãrat si el avea ordin a
339 [C. Hefele - H. Leclercq, Histoire des conciles, voi. II, Paris, 1907, p. 287-377; P.T. Camelot, Ephese et Chalcedoine, Paris, 1962].
286
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN
se abtine de la orice manifestare, lãsând Sinodului deplinã libertate de a decide. Fãrã a astepta sosirea lui loan al Antiohiei si a legatilor papei Coelestinus, Kyrillos deschise Sinodul si 200 de episcopi îl judecarã pe Nestorios si-1 condamnarã ca eretic, excomu-nicându-1 si depunându-1 din Scaunul sãu.
Câteva zile mai târziu, sosi loan al Antiohiei, cu episcopii sirieni si se adunarã în contrasinod, prezidat de Candidianus, se declararã singurul Sinod îndreptãtit si, ca atare, îl excomunicarã si-1 depuserã pe Kyrillos si pe mitropolitul Memnon de Efes. Legatii papei, veniti si ei, trecurã de partea lui Kyrillos. Candidianus a raportat lui Theodosius în favoarea lui Nestorios, dar Kyrillos stiu sã cumpere prin gratificatii si daruri de tot felul pe functionarii palatului, care-1 influentarã pe împãrat. Acesta îi ceru lui Nestorios sã abdice; în acelasi timp, confirmã si depunerea pronuntatã de minoritate împotriva lui Kyrillos si a lui Memnon. Dar, sub influenta celor din jurul sãu, a clerului si populatiei agitate de cãlugãrii lui Kyrillos, împãratul îl sacrificã pe Nestorios si aprobã întoarcerea în Scaun a lui Kyrillos si a lui Memnon.
Nestorios, retras la Antiochia, unde se bucura de popularitate, deveni inoportun patriarhului loan, care ajunsese la întelegere cu Kyrillos, printr-o formulã ce proclama „unirea fãrã amestec a celor douã naturi ale lui Christos". Nestorios fu exilat, în 436, la Petra, în Arabia. Pulcheria îl decise în urmã pe fratele ei a-1 transfera într-o oazã din Thebais, unde fostul patriarh muri în anul 451.
în Biserica Alexandriei, ca o reactie împotriva nestorianismului, îsi fãcu drum un nou curent religios,
287
NICOLAE BANESCU
care atribuia naturii divine a lui Christos precãderea, socotind cã natura umanã a Mântuitorului se pierde în natura divinã. Un partizan al teologiei alexandrine, arhimandritul Euthyches din Constantinopol, profesând doctrina doketismului (dupã care natura de om a lui Christos e numai aparentã), fu pedepsit de patriarhul Flavian. Papa Leon I cel Mare aprobã, printr-o scrisoare dogmaticã340, mãsura colegului sãu, dar urmasul lui Kyrillos, Dioskoros, tot atât de ambitios, se declarã pentru cel pedepsit. La insistentele sale, Theodosius al II-lea adunã, la 8 august 449, un nou sinod la Efes, care a trecut în istorie, dupã expresia papei Leon I, cu numele de „sinodul briganzilor". Era un nou triumf al Egiptului si el va da extensie doctrinei cunoscute sub numele de monofizitism (juia tpvcrig, o singurã naturã divinã). O mare teroare se dezlãntui împotriva lui Flavian, depus împreunã cu Ibas de Edessa si Theodoret de Kyrros, ca eretici.
340 [Epistola dogmatica ad Flavianum a papei Leon I a fost invocatã si mai târziu ca document cu valoare dogmaticã de cãtre papalitate, spre exemplu în cursul tratativelor de împãcare care au pus capãt schismei akakiene dintre Roma si Constantinopol, la începutul domniei lui Iustin I (518-527), în vremea papei Hormisdas (514-523). în cursul acestor tratative, cãlugãrii „sciti", proveniti adicã din Scythia Minor, au pus în circulatie o nouã formulã de conciliere între ortodocsi si monofiziti; numitã si „theopaschitã", aceastã formulã n-a obtinut însã sustinerea din partea paplitãtii, care avea propria ei formulã de împãcare si avea tot interesul sã o promoveze. Aceastã formulã fusese definitã de papa Leon I tocmai în scrisoarea dogmaticã adresatã patriarhului Flavian de la Constantinopol].
288
Flavian muri pe drumul exilului. Slabul împãrat întãri asemenea decizii.
Aceste delicate, subtile chestiuni religioase au tulburat adânc linistea si autoritatea Statului bizantin în secolul al IV-lea. Dar, cum observã atât de just Ch. Diehl, nu trebuie sã vedem în ele numai certuri de teologi, disputând asupra unor formule dificile si de atâtea ori zadarnice, ci „sub aparentele religioase pare cã se ascund interese, programe, aparitii politice si cã antipatia veche si profundã a Egiptului si Siriei semite împotriva lumii grecesti si a capitalei sale, Constantinopol, a gãsit bucuros în aceste certuri prilejul de a se manifesta". De altã parte, raporturile Bisericii si Statului în Imperiul bizantin si-au avut rolul lor în aceste dezbateri religioase541.
Slãbiciunea împãratului nu putu impune cu autoritate o solutie crizei ce frãmânta Biserica si luptele continuarã. Un an mai în urmã, la 28 iulie 450, Theodosius al Il-lea pãrãsea aceastã lume, lãsând ur-'masului sãu sarcina grea de a concilia pãreri atât de neîmpãcate.
g. Organizarea învãtãmântului superior la Constantinopol. Codex Theodosianus. în timpul domniei lui Theodosius al Il-lea s-au realizat douã lucruri de mare însemnãtate pentru civilizatia bizantinã: întemeierea Universitãtii din Constantinopol si publicarea unei culegeri a edictelor imperiale sub numele împãratului, Codex Theodosianus.
Ch. Diehl, G. Marcais, Le monde oriental, cap. IV, 21-22.
289
NICOLAE BANESCU
în ce priveste învãtãmântul superior, adevãratul sãu centru în imperiu fusese pânã acum orasul Atena, unde catedrele vestitilor sãi retori si filosofi aveau atâta rãsunet. Triumful crestinismului, în secolul al IV-lea, atinsese în chip serios prestigiul acestui înalt învãtãmânt, din care se împãrtãsea entuziast tinerimea din toate provinciile imperiului. Invazia pustiitoare a lui Alaric, în ultimii ani ai acelui secol, zdruncinase la rândul sãu mult viata intelectualã a metropolei elenismului. Ea primea acum o nouã loviturã, prin Universitatea orânduitã de Theodosius al II-lea la Constan-tinopol.
Strãmutarea capitalei imperiului în orasul întemeiat de marele Constantin atrãsese aici o multime de retori si filosofi, care initiarã, ca mai înainte în atâtea mari centre ale Orientului, învãtãmântul superior. Theodosius dãdea acum acestui învãtãmânt o organizare care-1 consolida.
împãratul publica, în 425, un edict prin care întemeia Universitatea din Constantinopol, fixând numãrul profesorilor la 31. Materiile predate de ei erau: gramatica, retorica, dreptul si filosofia.
Edictul stabilea 10 profesori de gramaticã pentru limba latinã si 10 pentru limba greacã, 3 retori (ora-tores) pentru învãtãmântul în limba latinã si 5 retori sau sofisti (.sophistae) pentru cel în limba greacã. Se înfiinta apoi o catedrã de filosofic si douã de drept342.
i42 Vezi Fr. Fuchs, Die hoheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, Leipzig, 1926; L. Brehier, Notes sur l'histoire de l'en-seignement superieur ã Constantinople, „Byzantion", 3 (1926), p. 82 si urm. [O serie de aspecte au fost reluate de cãtre P. Lemerle, Le premier humanisme byzantin. Notes et remarques sur en-
290
Crearea catedrelor de limba greacã si numãrul mai mare al retorilor greci aratã rãspândirea pe care o avea aceastã limbã în capitalã si în provinciile din Orient. Noua Universitate fu instalatã într-un loc special, cu vaste sãli de studiu (în bazilica theodosianã, lângã Capitoliu). Profesorii furã opriti de a mai da lectii particulare; ei primeau acum onorarii de la Stat, purtau un costum special si formau o asociatie.
Fundatia lui Theodosius al II-lea, menitã a avea un rol însemnat în viata intelectualã a imperiului, s-a resimtit de multe ori de împrejurãrile grele prin care a trecut statul; ea s-a ridicat însã iarãsi, prin grija marilor suverani, care au reorganizat-o de mai multe ori în cursul veacurilor, punând în fruntea ei învãtati celebri prin vasta lor eruditie si prin activitatea ce au desfãsurat-o.
Domnia lui Theodosius al II-lea ne-a lãsat si o culegere a constitutiilor imperiale, de care adesea se simtise nevoia. Multe constitutii, promulgate izolat, nu se mai pãstraserã sau cãzuserã în uitare, ceea ce pricinuia neajunsuri pentru jurisconsulti. A fost deci nevoie a se remedia nesiguranta în aplicarea dreptului si, înainte de Theodosius, se alcãtuiserã douã culegeri juridice: una, cunoscutã sub numele de Codex Gregorianus, din epoca lui Diocletian (c.300), iesitã probabil din îndemnul acestuia, cuprindea constitu-
seignement et culture ã Byzance des origines au X-e siecle, Paris, Presses Univ. de France, 1971 si P. Speck, Die Kaiserliche Universitãt von Konstantinopel, accentul cãzând însã asupra unei perioade istorice ulterioare.] <> •> -
291
tiile de la Hadrian pânã la Diocletian (294); cealaltã, compusã sub urmasii acestuia, în secolul al iV-lea, era intitulatã Codex Hermogenianus, cuprinzând constitutiile de la sfârsitul secolului al III-lea (296) pânã la 324. Amândouã aceste culegeri nu ni s-au pãstrat; le cunoastem numai din fragmentele ce ni s-au transmis.
Sub Theodosius al II-lea se simtea nevoia unei noi culegeri si împãratul hotãrî a se aduna într-un compendiu edictele împãratilor crestini de la Constantin cel Mare pânã la el inclusiv. Aceastã nouã culegere, Codex Theodosianus, trebuia sã se aplice si în Occident, exprimând astfel unitatea imperiului. Ea fu publicatã în Orient, la 15 februarie 438, de Theodosius al II-lea, împreunã cu Valentinian al III-lea, a cãrui vizitã la Constantinopol, pentru cãsãtoria sa cu fiica lui Theodosius, Eudoxia, a înlesnit aceastã cooperare343. La 23 decembrie acelasi an, la o întrunire a Senatului Romei vechi, Codul, redactat de legistii Romei Noi, a fost recunoscut în mod public344.
Redactat în limba latinã, acest Codex e împãrtit în 16 cãrti, împãrtite, la rândul lor, în titluri (titult). Decretele apãrute dupã publicarea Codexului furã numite novelle (leges novellae).
Codul theodosian e un izvor pretios pentru cunoasterea istoriei interne a imperiului în secolele al IV-lea si al V-lea. El a servit ca bazã legislatiei lui lustinian. Introdus în Occident în epoca invaziilor ger-
343 Cu prilejul acestei vizite, se alipi Orientului si Illyricum occidental (Pannonia si Dalmatia), cu capitala sa Sirmium.
344 Actele oficiale au fost date în traducere de Bury, History..., I, pp. 233-234.
292
mani ce, a exercitat o mare influentã asupra legislatiei barbare. Faimoasa Lex romana visigothorum, destinatã supusilor romani ai regatului vizigot, nu e decât un rezumat al Codului theodosian. E numitã si Breviarium Alariciamim, dupã numele rezumatului publicat de regele vizigot Alaric al II-lea, la începutul secolului al Vl-lea. Importanta acestui Breviarium în viata europeanã a veacului al IX-lea se vede si din faptul cã, la cererea bulgarilor cãtre papa Nicolae I de a H se trimite „legile lumii", acesta a trimis regelui Boris (866) „legile venerabile ale romanilor", care, dupã pãrerea unor învãtati bulgari, n-au fost altele decât vestitul Breviarium^.
Dostları ilə paylaş: |