Istoria imperiului bizantin

în incursiunile sale, Baian ajunse de câteva ori la Marea Neagrã. Astfel, în anul 592 el, venind de la Anchialos, se îndreptã spre Adrianopol. Priskos încercã a-1 opri, dar, având prea putine trupe, se închise în Tzurulon (Ciorlu), unde a fost asediat de hagan. La zvonul cã flota imperiului a pornit spre Dunãre, acesta tratã cu Priskos, si se retrase în schimbul unei însemnate indemnizatii503.

în anul 593, Priskos se îndreptã împotriva slavilor, trecu Dunãrea pe la Durostorum, învinse bandele lui Ardagast, puse mâna pe tabãra slavilor si luã multi prizonieri, pe care îi transmise la Constantinopol. Altã bandã e surprinsã si capturatã cu cãpetenia ei, Muso-kios, trãdat de un gepid crestin. Dupã aceste fericite

503 Cf. D Iger, Regesten, l Teii, 102; Simokattes, 229; Cedre-nus, I, 697-89; Kulakovski, Istoria Bizantului (în ruseste) voi. II, Kiev 1912, pp. 455 si urm. [Scrierea a fost retipãritã anastatic, Ju. Kulakovskij, Istorija Vizantii (395-717), Preface by Ivan Dujeev, voi. I-III, Londra, VR, 1973J

752
rezultate, când armata se pregãtea sã treacã în imperiu, primi ordinul lui Maurikios de a rãmâne în stânga Dunãrii si a petrece acolo iarna. Aceasta a provocat nemultumirea trupelor si cu greu Priskos le putu linisti, dupã care trecu înapoi, în imperiu. El a trebuit sã împartã prizonierii slavi cu haganul, care voia sã-i împiedice trecerea.

împãratul 1-a înlocuit din nou pe Priskos cu Petros, incapabil sã facã fatã situatiei. Acesta porni asupra slavilor care prãdau Thracia, si a fost aspru dojenit de împãrat, fiindcã-i lãsase pe slavi sã se strecoare spre Constantinopol (597)504. Tot în acest an armata imperiului trece Dunãrea, câstigã o biruintã asupra lui Pira-gast, dar e învinsã la râul Ilivakia si se retrage505.

Reintegrat în comandã (598), Priskos a fãcut în primãvarã o expeditie la Dunãre, apropiindu-se de No-vae de Sus, eq Noâag rãg ãvco, ceea ce 1-a fãcut pe ha-gan sã protesteze, considerând-o pe teritoriul sãu, dar Priskos i-a rãspuns cã pãmântul e roman, 'P(op.a'iKdv vneîvai 16 eSayog™6. El a asediat Singidunum, care a fost însã reluat de Priskus. Haganul a nãvãlit atunci în Dalmatia.

în iarna 599, Baian a fãcut o expeditie în Scythia Micã, asezându-si lagãrul la Torni. Priskus 1-a urmãrit si-si puse lagãrul în apropiere. Iarna a trecut fãrã lup-

504 D Iger, Regesten, l Teii, 124.

505 Kulakovski, op. cit., pp. 455 si urm. [Toate informatiile se bazeazã pe Simokattes, izvor tradus în românã de H. Mihãescu, Teofilact Simocata, Istorie bizantinã, traducere, introducere si indice, Bucuresti, 1985 (col. „Scriptores byzantini", IX), la care s-a mai fãcut referire supra n. 465.]

506 Simokattes, 256, 22.

753

NICOLAE BANESCU

ta. De Pasti, armata bizantinã având lipsã de hranã, Haganul i-a trimis lui Priskus provizii, iar acesta rãspunde trimitându-i mirodenii. Dupã sãrbãtorile Pastilor (600), cele douã armate s-au despãrtit fãrã a se ciocni, haganul îndreptându-se spre Apus, la Nicopo-le, cãci primise vestea sosirii lui Komentiolos dinspre sud. Avarii se ciocnesc cu acesta lângã latron, si armata bizantinã se risipeste din cauza ordinelor confuze ale generalului. Drizipera cade în mâinile avarilor, care jefuiesc biserica Sfântul Alexandru, aruncând moastele martirului. Pedeapsa dumnezeiascã i-a lovit îndatã pe barbari, în lagãrul lor izbucni ciuma si sapte fii ai haganului pierirã de acest flagel.

Vestea cãderii orasului Drizipera a stârnit panicã la Constantinopol si împãratul a trimis militia demelor si excubitii gãrzii sale sã apere Zidul cel Lung. Apoi Har-maton a venit la hagan în ambasadã pentru restabilirea pãcii. Conditia impusã de Baian a fost urcarea subventiei cu 20.000 de solidi (nomismato) anual; Dunãrea a devenit hotarul dintre cele douã puteri, bizantinii putând trece fluviul în caz de rãzboi împotriva slavilor. Theophanus adaugã propunerea fãcutã de hagan lui Maurikios de a-i rãscumpãra captivii, ceea ce împãratul refuzã si captivii furã ucisi de hagan. Se pare cã Maurikios nu avea o idee prea bunã despre armata Thraciei; dar gestul sãu, atribuit avaritiei, îi înstrãina simpatia soldatilor.

în anul urmãtor (601), avarii si-au reluat nãvãlirile. Priskos, secundat de Komentiolos, îsi trecu armata peste Dunãre pe la Viminacium si, prin miscãri dibace, îi bãtu pe avari, pe Tisa, în lupte sângeroase, care durarã mai multe zile. O trupã de gepizi fu, de aseme-

754

ISTORIA IMPERIULUI

l

nea, decimatã. Avarii au fost aruncati dincolo de T{sa lãsând în mâinile lui Priskus un numãr considerabil ^e prizonieri. Niciodatã Baian nu a înregistrat o înfrân_ gere atât de mare: el a pierdut câtiva fii în aceste l\jp_ te, în aceste crunte încãierãri, si abia a putut scãpa sã nu cadã el însusi în mâinile bizantinilor507.

Dar în toamna acestui an Maurikios retrase din nou comanda lui Priskos, punând în locul lui, ca de obicei, pe incapabilul Petros. El avea sã mai facã altã gresealã, în 602, când trimise acestuia ordinul de a-si ierna trupele în tãrile sclavinilor, stârnind revolta armatei care va porni asupra capitalei, punând capãt domniei în atâtea privinte distinsã, a lui Maurikios.

Un fapt trebuie subliniat în cursul acestor marj si îndelungate lupte cu barbarii avaro-slavi.

Izvoarele bizantine vorbesc adesea de distrugerea prin foc si sabie, a oraselor atacate de barbari în Balcani. Cât de relativã este însã aceastã „distrugere", ne-o aratã, zice atât de bine N. lorga, mediul roman viguros (lorga zice: „intacty™ ce se întâlneste chiar m aceleasi locuri, în cursul acestor lupte, într-adevãr, din expunerea circumstantiatã a lui Simokattes, vedem cã orasele întãrite se apãrã si singure, ceea ce probeazã cã elementul roman era încã puternic în aceste tinu_ turi, cu toate calamitãtile ce s-au abãtut asupra I0r. Când Baian a atacat Diocletianopolis, orasul s-a apãrat

507 Simokattes, 287, si urm. [Simokattes fiind izvorul de baza al domniei lui Maurikios, este de consultat lucrarea lui M. Whitby The Emperor Maurice and bis Historian, Oxford, 1988.]

508 Histoire des Roumains et de la românite orientale, voi. n Bucarest, 1937, p. 310.

755
cu înversunare si 1-a împiedicat sã se apropie de întã-rituri509. El a trecut îndatã la Philippopolis, pe care 1-a asediat, dar locuitorii se apãrã cu bãrbãtie510 si-1 silesc a ridica asediul. Haganul a ajuns apoi la Adrianopol, pe care 1-a atacat apoi furios, dar si aici locuitorii, prin curajul lor, au zãdãrnicit toate sfortãrile sale511. El atacã de asemenea Torni, în douã rânduri, fãrã a putea sã-1 ia. Din moment ce se bizuiau astfel pe propriile lor puteri, orasele îsi luau si o libertate chiar fatã de generalii imperiului, pentru a-i sili sã-i înfrunte bãrbãteste pe dusmani. Când Komentiolos, bãtut de avari lângã latron, vine la Drizipera, cerând sã i se deschidã portile, locuitorii îl insultã si îl alungã cu pietre512. Cei din Asemon iau o atitudine identicã fatã de Petros, cãruia îi închid portile cetãtii, aclamându-1 însã pe împãrat.

10. Politica luiMaurikiosfatãde Occident. Crearea Exarchatelor

Cu toate luptele grele purtate în Orient si la frontiera Dunãrii, Maurikios a dat multã atentie Occidentului. El nu a renuntat la stãpânirea teritoriilor din Apus ce mai rãmãseserã dupã sfãrâmarea operei lui lustini-an. Spre a opri progresele longobarzilor din Italia, el a urmat politica predecesorului sãu Tiberius, cãutând sã-si atragã alianta regelui Austrasiei. în acest scop,

509 Simokattes, 103, 13.

510 Ibidem, p. 103.20: ãvTL(j.âxovm re oi wv ãateoq evrpe/ecr-repov.

511 Ibidem, p. 103, 26.

512 Ibidem, p. 270, 22.

756
împãratul încã de la începutul domniei a schimbat mai multe solii cu Childebert, regele francilor Austrasiei (570-595), cu care încheie o aliantã trimitându-i suma de 50.000 de solidi pentru pregãtirea rãzboiului513. Pânã la anul 590 au avut loc mai multe expeditii ale francilor în Italia, dar ele nu au dat rezultatele asteptate de împãrat. Francii se mãrgineau sã prade regiunea pe socoteala lor sau tratau chiar cu longobarzii, si de aceea, îl vedem pe împãrat reclamând lui Childebert subsidiile pe care i le trimisese. Imperiul si-a pãstrat totusi pozitiile si exarchul Smaragdus începea în 584 o viguroasã ofensivã împotriva longobarzilor, obtinând succese apreciabile, în anul 589, portul Classis a putut fi reluat din mâinile lor514.

Spre a asigura mai bine apãrarea posesiunilor bizantine ale Italiei, Maurikios a impus acolo o schimbare în sistemul administrativ, pe care o introduse în acelasi timp si în Africa, amenintatã de revoltele berberilor (Maurusii). în fruntea administratiei bizantine

513 D Iger, Regesten, l, 76-79 si 83-85. [v. si A. Gasquet, Le roy-aume lombard: ses relations avec l'Empire Grec et Ies Francs, RH, 33, 1887, p. 58-92.]

514 Diehl si Marcais, „Le monde oriental de 395 ã 108" (Hist. Generale, „Hist. deMoyen Age", t. III), 1944, p. 128; L. Brehier, Vie et mort de Byzance (Bibliotheque de syntese hist., L'evolu-tion de l'humanite, par H. Berr), Paris, 1947. pp. 41-42. [Subiectul mai este abordat si în alte studii mai recente, ca T. Lounghis, Les ambassades..., Athena, 1980; Idem., 'H Pvtavnvr\ Kvpiap%ia ev JraAia... 395-1071, Athena, 1989; K. Chrestou, Byzanzunddie Langobarden... 500-680, Athena, 1991. Nu poate fi trecut însã cu vederea W. Goffart, Byzantine Policy in the West under Tiberius IIandMaurice, „Traditio", 13, 1957, p. 73-105.]

757
din Italia a pus un guvernator militar, cu titlul de exarcb, concentrând în mâinile sale functiunile civile si militare513.

Exarchul era investit cu o autoritate exceptionalã. El era trimis de la Constantinopol. împãratul îl lua de obicei dintre marii demnitari ai Palatului: era, în general, un cubicularius sau un chartularius sacri palatii. La titlul sãu de exarcb unea întotdeauna demnitatea de patrikios. Erau atât de strânse aceste nume, încât de multe ori exarchul e numit în actele oficiale, simplu, patricius. Titlul sãu complet în care se cuprinde si rangul si functia, locul sãu în ierarhia functionarilor bizantini era: Patricius et exarchus (Italiae)^6. La Ra-venna el locuia în vestitul palat al lui Theodoric. Când venea la Roma, era primit cu cele mai mari onoruri: clerul, purtând sfintele cruci, magistratii si toatã populatia armatã (militia Romani exercitus), precedatã de stindarde, ieseau înaintea lui la o milã de oras. Exarchul comanda toate fortele militare cantonate în Italia; sef suprem al armatei, era totodatã si capul administratiei civile. Competenta sa se întindea si asupra justitiei, finantelor si Bisericii, chiar era arbitru în afaceri religioase, supraveghea alegerile episcopale, într-un cuvânt, exarchul era un vicar al puterii imperiale.

515 Ch. Diehl, în Etudes sur Vadministration byzantine dans l'Exarchat de Ravenne (568-751), Paris, 1888, aratã împrejurãrile în care s-au creat (v. C. II, cap. VIII), atributiile întinse ale exar-chului.

516 Ludo M. Hartmann, Untersuchungen zur Geschichte der byzantinischen Verwaltung in Italien (540-750), Leipzig, 1889, pp. 29-34, unde sunt expuse functiunea si atributiile exarchului.

758
Prima mentiune a exarchului de Ravenna e din 584517.

în Africa bizantinã, aceleasi împrejurãri critice impuseserã crearea Exarchatului de Africa (sau Cartha-go). întâia mentiune a exarchului e aici din iulie 591, el dateazã prin urmare tot din domnia împãratului Maurikios. Gennadios îndeplinea aceastã înaltã functiune; el a fost pacificatorul Africii. Singur dintre toti functionarii provinciei e investit cu demnitatea de patricius. El locuieste la Carthagina, în vechiul palat al regilor vandali si are aceleasi competente ca si cel de Ravenna518.

Ch. Diehl vede cu drept cuvânt în aceste exarchate ale împãratului Maurikios originea regimului themelor, care, începând din secolul al VH-lea, se aplicã progresiv asupra întregului teritoriu al imperiului, si al cãrui caracter primordial e preponderenta puterii militare asupra celei civile. Pericolul persan, si apoi arab, îl impuserã în Asia, iar pericolul slavilor în Balcani.

Interesul pe care Maurikios 1-a avut pentru pãrtile din Occident ale imperiului se vede si din testamentul pe care-1 fãcuse, dupã câte ne relateazã Theophylak-tos Simokattes519, în anul 597. Amenintat în acel an de o boalã grea, împãratul îsi asternu în serios hotãrârile în privinta succesiunii pe care voia s-o lase copiilor

517 în scrisoarea papei Pelagius al II-lea din 4 octombrie 584, e desigur Decius, cum conchide L. M. Hartmann, cãci în aceeasi scrisoare se vorbeste de un vir gloriosus dominus Decius patricius., L.M. Hartmann, op. cit., Leipzig 1889, p. 9).

518 Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la doomination byzanline en Afrique (533-709), Paris, Laroux 1896, cap. IV, „Exarchatul de Africa".

519 VIII, 11, pag. 305.

759
sãi. El decide anume ca fiul sãu mai mare, Theodosi-us, sã rãmânã la Constantinopol, stãpân pe Orient, iar cel de-al doilea, Tiberius, la Roma, stãpân pe Italia si insule. Celelalte pãrti ale imperiului (deci Illyricum si Africa) le împãrtea între ceilalti doi fii mai mici. Ideea caracterului de imperiu roman universal capãtã astfel si cu Maurikios o nouã confirmare.

11. Politica religioasã.

Pentru a restabili unitatea Bisericii, Iustin al II-lea dezlãntuise persecutia împotriva disidentilor si mãsuri aspre au fost îndreptate contra samaritenilor si monofizitilor. La Constantinopol si în provinciile asiatice mãnãstirile acestora au fost închise, bisericile lor prãdate, episcopii depusi sau arestati.

Tiberius arãtã acelasi zel pentru ortodoxie: arienii si pãgânii care mai erau în Siria au fost prigoniti. Sub influenta patriarhului Eutychios, începu si persecutia monofizitilor, care luã în capitalã un caracter deosebit de violent520.

Maurikios a fost, în materie religioasã, mai tolerant, silindu-se a pãstra pacea internã si a înlãtura chestiunile supãrãtoare, care ar fi produs tulburarea linistii. El a avut totusi un conflict cu Biserica Romei, provocat de ambitia patriarhului loan Postitorul (MjOTeuTîfoJ)521 . în fruntea Bisericii Romane se afla în acest timp vestitul Grigorie cel Mare (590-604). El se trãgea dintr-o

520 Ch. Diehl, op. cit., pp. 135-6. [V. si Supra, n. 463.]

521 loan de Nikiu spune despre el cã nu bea vin si nu mânca niciodatã mâncare gãtitã, Ap. Amantos, op. cit.,p. 272, n. 2.

760

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

familie de patricieni si, cãlugãrindu-se, îsi împãrtise averea sãracilor, închinându-se Bisericii. Papa Pelagius 1-a trimis ca apocrisiarius (nuntiu) la Constantinopol, unde a stat vreo sase ani (578-585). A cunoscut astfel afacerile din Rãsãrit si pe noul patriarh loan Nesteutes (582-595), cu care a venit apoi în conflict. Când acesta si-a luat titlul de patriarh ecumenic (oiKovneviKoq na-rpiâpx'ng), Grigorie cel Mare, care vedea în aceasta o atingere a primatului Bisericii Romane, protestã energic, într-o scrisoare adresatã împãratului. El socotea acest titlu al Patriarhului de Constantinopol o trufie desartã, sfidare a stãrii nefericite a Europei cãzute în puterea barbarilor si o ofensã adusã Bisericii Universale522. Fatã de trufia ambitiosului patriarh, el se intitula, cu simplitatea umilintei evanghelice, „robul robilor lui Dumnezeu" (servus servorum Dei). Maurikios, care socotea cearta inoportunã, si care de altminteri nu era tocmai multumit de ingerintele papei în afacerile publice, nu-i dãdu satisfactie, si rezultatul a fost, cu începere de la 597, o adevãratã rupere a relatiilor dintre Constantinopol si Roma. Când nedemnul Phokas uzurpã apoi tronul lui Maurikios, Grigorie cel Mare se grãbi a-i trimite o scrisoare elogioasã, atât de putin potrivitã acestui crunt tiran, ceea ce aduse mai târziu (607) din partea acestuia interdictia pentru patriarhul de Constantinopol de a se intitula ecumenic, Biserica Romanã fiind recunoscutã capul tuturor Bisericilor523.

522 A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, voi. I, Paris, 1932, p. 227.

523 Amantos, 'lampia TOU Bvtavnvov Kpâwvq, voi. I (395-867 H.. Xp., Athena, 1939 p. 273; D Iger, Regesten, p.155.

761

NICOIAE BÃNESCU

Papa Pelagius a murit de ciumã în 590. Diaconul Gregorius de la mãnãstirea Sfântul Andrei, a fost ales cu unanimitate de Senat, cler si popor, împãratul Maurikios îl confirmã, si la 3 septembrie 590 a fost uns episcop al Romei, dupã ce fusese probabil hirotonit preot.

Astfel începe pontificatul lui Grigorie cel Mare. El expuse teoria ministeriului pastoral în Liber regulae pastoralis, care devine în Evul Mediu codul vietii clericale, dupã cum Regula Sfântului Benedict a rãmas codul vietii monastice; a fost scris în anul 591.

Grigorie I era unul din cei mai fideli amici ai lui Maurikios, îi multumea împãratului pentru generozitatea milosteniilor sale si pentru zelul în apãrarea credintei curate contra ereziei. Dar de câte ori suveranul bizantin încerca sã impieteze asupra drepturilor Bisericii sau a constiintei crestine, el gãsea în fata lui opozitia hotãrâtã a Pontifului.

Cel mai cunoscut conflict între papã si împãrat a fost acela care a avut loc cu privire la admiterea soldatilor în mãnãstiri. Prin edictul din 592, Mauriciu interzicea oricãrui functionar si oricãrui soldat intrarea în cler sau mãnãstire. Grigorie, recunoscând temeiurile unora din precautiile legislative ale edictului, protestã contra caracterului absolut al prohibitiilor imperiale. El vãzu în ele o violare a libertãtii vocatiilor eclesiastice. Ceru sã îndulceascã rigoarea acestei legi, ceea ce Mauriciu fãcu. Functionarii au fost admisi a intra în mãnãstiri, cu conditia de a-si rezolva, în prealabil, problemele de serviciu, iar soldatii dupã o probã de 3 ani de noviciat524.

12. Revolta din anul 602.

Priskus, am vãzut, fusese înlocuit din nou, în toamna anului 601, la comanda armatei de la Dunãre, cu Petros, fratele împãratului. Noul comandant fãcuse, în 602, cu o parte din trupe, o incursiune dincolo de Dunãre, omorând multi barbari si întorcându-se cu o

524 Fernand Mourret, „L'Eglise et le Monde barbare", în Histoire generale de l'Eglise, Paris 1931, pp. 77-78.

762
mare pradã, împãratul dãdu ordin lui Petros ca armata sã ierneze dincolo de Dunãre, în teritoriul dusmanului, ceea ce provocã o revoltã militarã. Comandantul nu avu autoritatea necesarã pentru a potoli miscarea; el ceru în zadar împãratului revocarea ordinului. Armata ridicã în fruntea ei pe unul din ofiterii subalterni, un necunoscut, centurionul Phokas, si acesta porni cu ea cãtre Constantinopol.

Prin mãsurile sale severe fatã de indisciplina de atâtea ori manifestatã de trupe, prin spiritul sãu economic, care-1 fãcu sã reducã uneori solda acestor trupe525, Maurikios era urât de soldati si impopular în capitalã. Nu trebuie sã uitãm totodatã cã autoritatea imperialã slãbise mult de la lustinian încoace, de pe urma gravelor împrejurãri ce avusese de înfruntat. Ch. Diehl a arãtat foarte bine starea de neliniste caracteristicã epocii în care aristocratia îsi recapãtã influenta, în care factiunile Circului se agitau permanent si manifestatiile populare tulburau adesea Capitala, în vreme ce în provincii insubordonarea functionarilor, coruptia si rapacitatea lor, atestate de corespondenta papei Gri-gorie cel Mare, erau tot atâtea simptome ale scãzutei administratii a împãratului526.

525 în 587, ordin cãtre strategul Philippikos, la hotarele Persiei, pentru reducerea soldei (poyca) trupelor cu un sfert (D Iger, Regesten, 1. Teii, 88, p. 11); în 592/3, ordin cãtre strategul Petros ca armata sã primeascã soldele 1/3 în bani, 1/3 în arme si 1/3 în îmbrãcãminte (Ibidern, 114, p. 14), dar la aceeasi datã Maurikios a dat ordin ca soldatii care s-au distins si în urma bravurilor au suferit accidente sã fie concediati si hrãniti în orase pe socoteala statului (Ibidem, 115, p. 14).

526 Ch. Diehl, op. cit., pp. 137-138. Cf. Le senat et le peuple byzantins aux VIP et VII? siecles, „Byzantion" I, pp. 206-207.

763
Bizantinistul francez ne face sã întelegem astfel mai bine carenta autoritãtii, psihologia maselor populare, ca si învãtatul rus Kulakovski, care bagatelizeazã totusi personalitatea respectabilã a împãratului Maurikios527.

La apropierea rebelilor de Constantinopole, Maurikios, neavând trupe, si-a pus speranta în factiunile circului, pe care le trimite sã apere zidul lui Theodo-sius. El îi favorizase pe Verzi (nu pe Albastri, cum credea Manojloviae); acestia însã îl trãdeazã cei dintâi528, încercã în acelasi timp a trata cu Phokas, dar acesta respinge orice propunere. Rebelii nu se hotãrâserã încã sã-1 facã pe centurion împãrat, cãci îi propuneau lui Theodosios si socrului sãu Germanos sã pri-

527 Ni-1 prezintã ca un arghirofil si un venal, cu „grija excesivã pentru îmbogãtirea rubedeniilor sale numeroase" (Istoria Bizantului, voi. II, p. 486). în testamentul politic din 597 al lui Maurikios, „modestul provincial ridicat de capriciul soartei patronul împãratilor", Kulakovski vede „îngustimea orizontului sãu mental si putina întelegere a înaltei sale situatii", deoarece, afirmã el, „considerând imperiul ca averea sa personalã, Maurikios dispunea de el ca de o mosie a familiei, lãsând fiecãruia dintre fiii sãi câte o parte din imperiu", Ibidem, p. 487.

528 Yvonne Janssens, „Les Bleus et Ies Verts sous Maurice, Phokas et Heraclius", Byzantion, 11 (1936), pp. 499 sqq. Cf. H. Gregoire, „L'empereur Maurice s'appuyait-il sur Ies Verts ou sur Ies Bleus?" 2 Extr. din „Annales de l'Institut Kondakov", X, 1939-împotriva pãrererii lui F. D Iger (Byzantion 51, pp. 542-543), învãtatul belgian confirmã teza sustinutã de d-ra Janssens, probând cã, într-adevãr, „contrar fabulei convenite a manualelor", împãratul Maurikios a favorizat statornic pe Verzi. Vezi si H. Gregoire, Maurice le Marcioniste, empereur armenien et Vert, Byzantion, XIII (1938), pp. 395-396, în care autorul confirmã aceeasi pãrere.

764
meascã, unul dintre dânsii, coroana lui Maurikios. împãratul vru sã ia mãsuri împotriva lui Germanos, suspectat de uzurpare. Când acesta se refugie la Sfânta Sofia si Maurikios dãdu ordin sã fie arestat, populatia se revoltã pentru a-1 apãra. Factiunile se retraserã atunci de la ziduri si se unirã cu multimea, care striga pe ulite epitete insultãtoare la adresa lui Maurikios529. Verzii se duserã înaintea lui Phokas, la Rhegion, proclamându-1 împãrat. Maurikios s-a îmbarcat pe 22 noiembrie si si-a cãutat scãparea cu familia sa pe coasta asiaticã, refugiindu-se în biserica Sfântul Autonomos, lângã Nicomedia. în acelasi timp, el îl trimise pe fiul sãu Theodosios sã cearã ajutorul regelui persan Chos-roes al II-lea. Dar evenimentele se precipitã: la 23 noiembrie 602, Phokas se încoroneazã împãrat la Heb-domon, în aclamatiile poporului si îsi face, a doua zi, intrarea solemnã în capitalã, aruncând multimii, dupã expresia lui Simokattes, „o ploaie de aur". La Hippo-drom, factiunile se ceartã pentru locurile de onoare, Verzii voind sã-1 aibã pentru ei; unul dintre Albastri strigã atunci în ritmul obisnuit al aclamatiilor: „Maurikios încã n-a murit, aflã adevãrul!" (Mavpixioq OVK aneftave // /J.â'âe TT)V «A^tfeiav/J530. Tiranul trimite atunci soldati care îl uciserã pe împãrat si pe cei cinci fii ai sãi, capetele lor fiind expuse la Constantinopol, iar trupurile aruncate în mare. Fiul cel mare, Theodo-

529 Theophylaktos Simokattes, pp. 300-301: m nKi\Qr\ vppem TOV MavpiKiov efiaÃÃav... eq TOV MavpiKiov eppa-

ovv \iLf)' vftpecog aa^aTa.

530 V. Krumbacher, Gesch. der byz. Litteratur, ed. II, Munchen, 1897, p. 793-

765
sios, întors în mod imprudent, a fost de asemenea ucis, iar sotia lui Maurikios si fiicele sale închise într-o mãnãstire.

13- Phokas (23 noiembrie 602- 5 octombrie 610)

Astfel ajunge la tron soldatul acesta incult, desfrânat si sângeros, de origine thrac, un tiran semibarbar, cum atât de bine îl caracterizeazã Simokattes, fiito-6âp6apoq Tbpavvog^1. Pentru a se putea mentine, el inaugureazã un regim de teroare, care provoacã în interior agitatii populare si conspiratii. Primejdia cea mai mare a venit însã din afarã: Chosroes al II-lea s-a folosit de împrejurãrile prielnice care i se ofereau pentru a relua rãzboiul, sub pretextul rãzbunãrii binefãcãtorului sãu, Maurikios. Lilius a fost trimis de Phokas în ambasadã Ia persi, pentru a comunica urcarea sa pe tron; dar Chosroes al II-lea, indignat de uzurpatia întâmplatã, deschide îndatã ostilitãtile (603). Dara e atacatã si cade în anul 605 în mâinile persilor, în anul urmãtor, acestia intrã în Armenia Bizantinã si Mesopotamia: Theodosiopolis, Amida, Edessa sunt pierdute de imperiu. Siria si Palestina sunt de asemenea devastate de persi, care, în 608, se aruncã asupra Asiei Mici, ajungând, în 609, pânã la Chalkedon. Pentru a putea face fatã acestui rãzboi în Orient, Phokas încheiase pace cu avarii, mãrindu-le tributul. Anarhia s-a întins în provincie. Narses, energicul general din Orient, se revoltase la Edessa încã de la începutul domniei uzurpatorului (603). El a fãcut greseala de a se lãsa sedus de
promisiunile generalului Domentiolos (se zice, frate al lui Phokas) si a fost executat fãrã milã. Invazia persilor a dezlãntuit conflictele între evrei si crestini, în orasele Siriei a izbucnit rãzboiul civil, întetit de agitatia monofizitilor, prigoniti de Phokas. în anul 608, o revoltã în Antiochia a fost reprimatã de Bonosos, cornitele Orientului, cu mare cruzime532.

La Constantinopol se urzeau comploturi împotriva tiranului. Germanos, nemângâiat de a fi pierdut tronul, a complotat de douã ori pentru a-1 înlãtura, atrã-gând-o în actiunea sa si pe vãduva lui Maurikios. întâia oarã, reprimarea a fost mai blândã, Germanos, Constantina si fiicele sale fiind închisi în mãnãstiri. Dar a doua oarã (în 607), toti au fost executati, împreunã cu altii, între care si prefectul pretoriului, Theodo-sios. Ce a mai rãmas din familia lui Maurikios a pierit, de asemenea, mai pe urmã533. Cel mai bun general, Priskos, a scãpat cu viatã, uzurpatorul cãutând sã-I câstige pentru el, numindu-1 comite al Excubitorilor si cãsãtorindu-1 cu fiica sa (607). Generalul însã, simtin-du-se suspectat, nu i-a putut sprijini cauza. Revolta împotriva regimului de teroare era generalã. La Hip-podrom, Verzii, care îl ajutaserã pe Phokas la proclamarea sa ca împãrat, erau acum si ei în tabãra dusmanilor sãi, strigându-i, în batjocurã, aceste stihuri iambice.-jfldrAiv g rov KCXVKOV emeql nâXiv wv vovv ânmXeaaq (Iarãsi din oalã ai bãut, si iarãsi mintile ai pierdut)™.

532 L. Brehier, Vie et mort de Byzance, p. 48.

533 Ch. Diehl, op. cit., p. 140.

534 Theophanes, l, 296.

767
Lumea, exasperatã, cãuta un salvator. El a fost aflat în persoana exarchului Africii bizantine, patriciul He-raklios. Acesta luptase glorios sub Maurikios în campaniile împotriva persilor, si împãratul 1-a rãsplãtit pentru serviciile sale numindu-I în Africa, dupã Gen-nadios, dându-i de colaborator pe patriciul Gregorios, fratele sãu. Când, la anul 602, Phokas a uzurpat domnia, Heraklios s-a tinut în rezervã, fatã de noul regim. Pe mãsurã ce tirania acestui regim a devenit mai cruntã, atitudinea exarchului a fost mai ostilã. El nu putea sã uite executarea binefãcãtorului sãu Maurikios si a sfârsit printr-o loviturã pe fatã, retinând în 608 la Car-thagina vasele care duceau anual grâu la Constantinopol. De atunci, ochii tuturor adversarilor tiranului s-au îndreptat spre el ca spre salvatorul imperiului. Senatul îl ruga sã intervinã; ginerele lui Phokas, Priskos, îi scria îndemându-1 a pune capãt sângeroasei tiranii. Un incident grãbi hotãrârea. Sotia patriciului, Epiphania, se gãsea la Constantinopol cu Eudokia, logodnica fiului sãu. Phokas le închise într-o mãnãstire. Atunci exarhul se hotãrî. El era bãtrân, dar avea lângã sine pe fiul sãu, Heraklios, si pe nepotul sãu Niketas (fiul lui Gregorios), amândoi doritori sã ajute imperiului535.

Niketas se îndreptã cu o armatã, pe uscat, spre Egipt si cuprinse, cu toatã rezistenta opusã, Alexandria; strãbãtu apoi Siria si Asia Micã, spre Constantinopol. Heraklios, fiul exarchului, porni cu flota adunatã la Carthagina cãtre capitala imperiului. Cei doi sefi se învoirã - dupã cum afirmã Theophanes si Nikephoros

535 Ch. Diehl, L'Afrique byzantine. Histoire de la domination byzantine en Afrique (533-709). Paris, Le Roux 1896, pp. 517-518.

768

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

Patriarches - ca acela care avea sã soseascã mai întâi dintre fiii lor sã se proclame împãrat. Dar Bury a dovedit cã e o legendã „cursa pentru imperiu" dintre He-raklios si Niketas. Geografic, trecerea lui Niketas pe uscat, la întrecerea cu flota lui Heraklios, îl fãcea sã piardã dinainte partida, învãtatul englez a arãtat cu mult temei cã participarea lui Niketas la întreprindere a avut drept scop sã ocupe Egiptul, si dupã aceea sã-1 sprijine, cât ar fi fost necesar, pe Heraklios. Niketas si-a îndeplinit misiunea înainte de pornirea pe mare a lui Heraklios. Posesiunea Egiptului, grânarul imperiului, era de o importantã capitalã pentru un pretendent la tron, si ocuparea lui a fost, probabil, cea dintâi grijã a generalilor africani536.

Heraklios ajunge, la 3 octombrie 610, la Constanti-nopol. Intrarea flotei în port a dezlãntuit o revolutie în capitalã. Prins de multime si adus înaintea lui Heraklios, tiranul Phokas a fost lãsat pradã furiei populare, care-l ucise, împreunã cu principalii sãi consilieri (Domentiolos, Bonosos, Leontios). în ziua de 5 octombrie 610, Heraklios a fost proclamat solemn de senat si popor ca împãrat, încoronat, împreunã cu sotia sa Eudokia, de cãtre patriarhul Sergios, în biserica Sfântului stefan din palat. El este întemeietorul unei noi dinastii.

536 Editia operei lui Gibbon, voi. V, Appendixm. 5. [Asupra domniei lui Phokas mai pot fi consultate studiile: P. Goubert în OCP, 33, 1967, p. 604-619; V. Kucma în „Vizantijskie Ocerki", 3, 1977, p. 182-194, precum si lucrarea lui D. Olster, The Politics of Usurpation in the Seventh Century: The Reign ofPbocas, (disertatie), University of Chicago, 1976.]
Domnia lui Heraklios înseamnã în acelasi timp încheierea unei perioade si începutul alteia. Cultura clasicã elenicã, pe care o aflãm în istoriografie, îsi dã ultimul vlãstar în Theophylaktos Simokattes. Acum începe perioada de completã barbarie care tine un veac si jumãtate. Lupta teribilã pentru existentã împotriva Orientului, care dureazã, în toatã aceastã perioadã de timp, pune capãt vietii intelectuale. De acum iesim din antichitatea clasicã si cãlcãm în pragul Evului Mediu.