Istoria imperiului bizantin

111 Prokopios, op. cit., II, 14, 9-10.

112 Ibidem, II, 14, 22 si urm.

113 Ibidem, II, 14, 18-19-

114 Ibidem, II, 14, 22-42.

477
Ajuns în Sicilia, Solomon ceru ajutorul lui Belisarie, care a trecut îndatã cu o mânã de bucellari în Africa, ajungând la timp spre a scãpa Carthagina asediatã de Stotzas. Urmãrit de Belisariu, Stotzas si rebelii sãi furã învinsi la Membressa si fug în Numidia. Belisarie s-a întors în Sicilia, lãsând provizoriu comanda lui Theo-dor din Cappadocia si lui Ildiger, pentru a pacifica provincia115.

Dupã plecarea lui Belisarie, Stotzas atrase la el, printr-o cuvântare îndrãzneatã, trupele imperiale din Numidia si-i asasinã pe generali (vara anului 536)116.

Informat de cele întâmplate, lustinian a trimis în Africa, cu puteri extraordinare, pe Germanos, general despre care am amintit, învestit cu cea mai înaltã functie pe care o putea avea un general, aceea de prim magister militum inpraesenti. El îsi câstigase un bun nume în luptele cu slavii la Dunãre. Germanos a debarcat la Carthagina cu o micã suitã, dar nu a putut intra imediat în campanie, trebuind sã organizeze fortele imperiale. Cu un tact deosebit, optând pentru o atitudine binevoitoare, atrase, putin câte putin, o parte dintre rebeli. Amnistia acordatã rãsculatilor care se întorceau la datoria lor îi aduse pe multi înapoi. Stotzas a venit cu armata sa asupra Carthaginei, dar rebelii nu îndrãznirã sã atace si se retraserã în Numidia. In primãvara anului 537, Germanos porneste asupra lui în Numidia si, la locul numit (Ad) Cellas veteres™, îl bãtu

115 Ibidem, II, 15.

116 Data e stabilitã de Stein, op. cit., 324, n.2.

117 Stein, op. cit., 326. La Prokopios, op. cit., II, 17, 3, numele este Zralag Berepeg. , >,,:=,, > „I.1 w ' ^

478

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

zdrobitor. Stotzas scãpã fugind în Mauritania. Cu aceasta, insurectia condusã de el a luat sfârsit. Cei care au scãpat din luptã si-au declarat supunerea. Altã rebeliune, instigatã de un buccellar numit Maximin, în 538, a fost repede înãbusitã. Rãmâneau triburile berbere, intacte si unite.

Dupã aceste mari rezultate, Germanos se întoarce (539) la Constantinopol si Solomon îsi reia comanda în Africa, cumulând din nou functiunile de prefect al pretoriului si de magister militum.

De astã datã Solomon si-a dat toatã mãsura capacitãtii sale militare, îndreptãtind încrederea ce i-o arãta împãratul. El a curãtat armata de elemente rebele, tri-mitându-le la Bizant si în Italia, lui Belisarie, si-a recrutat elemente noi, i-a expulzat pe vandalii care dãduserã arme rebelilor lui Stotzas si a reînceput rãzboiul cu berberii printr-o expeditie în Aures. O victorie obtinutã la picioarele acestui masiv va sili pe mauri sã se retragã în Mauritania. lavdas a rezistat un timp într-o citadelã, pe vârfurile prãpãstioase ale muntelui, dar, în cele din urmã, a fost alungat si a fugit, rãnit, în Mauritania. Tezaurul sãu a cãzut în mâinile lui Solomon; tot platoul înalt al Numidiei a fost ocupat. Solomon construi acolo o multime de fortãrete, pentru a-i tine în respect pe indigeni. Dupã aceea atacã si supuse toatã Mauritania primã, vechea Mauritanie sitifianã, unde ridicã, de asemenea, multe fortãrete mari si mici118. Astfel, în 540, antica provincie romanã a Africii, de la Tri-politania pânã la hotarele Mauritaniei caesariene, de

118 Prokopios, op. cit., II, 19 si 20; Diehl, L'Afrique byzantine, 87-91; Stein, op. cit., 327. •,..... .< • :

479
la mare pânã la masivul Aure si la stepele din Hodna, a recunoscut stãpânirea lui lustinian. Datoritã energiei lui Solomon, tinutul a avut o perioadã de liniste.

în 543, revolta triburilor berbere s-a dezlãntuit din nou, provocatã de insolenta si incapacitatea lui Sergi-os, nepotul lui Solomon, trimis ca duce în Tripolitania. Luându-si resedinta în Leptis Magna, el stârneste revolta tribului numit Levathai, omorând 80 dintre oamenii sãi, trimisi cu daruri pentru a întãri pacea. Situatia fiind pentru el gravã, veni la Carthagina, spre a cere unchiului sãu ajutor. Antalas din Byzacena se revoltase si el, fiindcã Solomon îi omorâse un frate. Ajutat de Cutsina al Numidiei, Solomon îl învinse pe Antalas aproape de Theveste, dar, câteva zile mai târziu, indisciplina trupelor îl fãcu sã piardã bãtãlia de la Cillium (mai-iunie 544), în Byzacena, în care el însusi pieri119.

lustinian a fãcut o gresealã când i-a hotãrât ca urmas în Africa pe Sergios, ceea ce nu ne surprinde, acesta fiind logodit cu o nepoatã a Antoninei. Sergios s-a arãtat incapabil sã domine situatia. Revolta a luat proportii, cea mai mare parte a triburilor berbere fiind alãturi de Antalas. Stotzas apãru si el cu vandalii credinciosi. Antalas, nevoind sã rupã cu imperiul, scrise lui lustinian, declarându-i cã maurii sunt gata sã se supunã dacã îl revocã pe Sergios, dar împãratul nu a dat urmare scrisorii. Maurii, din ce în ce mai numerosi, rãspândirã peste tot mizeria, jaful si incendiul, uciderea si fuga locuitorilor. lustinian trimise, în sfârsit, un coleg lui Sergios (545), în persoana lui Areobindos,

119 Prokopios, Bell. Vând., II, 21, 16 si urm. Data de 544 e stabilitã de Stein, op. cit., 548, n.l. :,;..: ^\- . ..•- t*

480
sotul Prejectei, om nobil, cum îl caracterizeazã Proko-pios120, dar fãrã nici o experientã a rãzboiului. El soseste însotit de Prejecta, de Athanasios, ca prefect al pretoriului, si de Artabane, cu putine trupe armene. Dupã ordinul împãratului, Sergios trebuia sã lupte în Numidia, unde Cutsina luase si el armele contra imperiului, iar Areobindos în Byzacena. O luptã a avut loc în Proconsularis, în care loan, fiul lui Sisinniolus, ofiter brav, lãsat singur fatã de forte mult superioare, a cãzut, dupã ce 1-a rãnit mortal pe Stotzas121. în urma atâtor dezastre, lustinian 1-a rechemat pe Sergios, pe care îl trimise în Italia; Areobindos rãmâne acum sef suprem. Dar în curând ducele Numidiei, Guntarich, care pregãtea o revoltã, pentru a se declara rege, îl asasinã pe Areobindos (sfârsitul anului 545), gândin-du-se sã se cãsãtoreascã cu Prejecta, a cãrei înrudire cu împãratul i-ar fi legitimat stãpânirea. Soarta lui Gun-tarith era însã, la rândul ei, pecetluitã; el a cãzut (în iarna 545-546), strãpuns la un banchet de sabia lui Artabane, care-i suprimã si pe principalii lui complici, printre care mai multi vandali, în timp ce pe altii i-a trimia la Constantinopol122. împãratul 1-a rãsplãtit nu-mindu-1 magister militum, dar, dupã câteva luni, la cererea sa, 1-a rechemat la Constantinopol, unde va ajunge la mari demnitãti.

120 Ibidem, II, 24, 1-2.

121 Ibidem, II, 24, 9-14.

122 Ibidem, II, 26, 30-33; 28, 29 si urm.; Cf. Stein, op. cit., 551-552. [Numele Guntarith este redat de Prokopios sub forma Gontharis (v. si Bell Gotb., III, 31, 3 sau III, 32, 6), aflatã la originea actualului Gunter.]

481

NICOLAE BANESCU

Succesorul lui Artabane în Africa a fost loan Trogli-ta, unul dintre cei mai buni conducãtori ai lui lustini-an123. El se distinsese ca duce de Mesopotamia, în rãzboiul cu persii si nu venea întâia oarã în Africa, unde mai comandase un regiment de federati sub Belisarie, Solomon si Germanos. Troglitâ a sosit pe mare la Car-thagina, în toamna anului 546. Cutsina trecuse de partea imperialilor, dar Antalas continua sã prade tara, în vreme ce maurii din Tripolitana, condusi de seful le-vath Ierna, se uniserã cu cei din Byzacena. în iarna 546-547, într-o câmpie din aceastã provincie, Troglitâ repurta o victorie desãvârsitã asupra triburilor coalizate. Antalas a reusit sã scape, dar Ierna si mii de alti berberi au fost ucisi si steagurile lui Solomon, pierdute în lupta de la Cillium, au fost gãsite de bizantini în tabãra dusmanã.

Ordinea pãrea a fi aproape restabilitã, când maurii din Tripolitana, pe la mijlocul anului 547, reluarã ostilitãtile, sub un sef cu numele Carcasan, îndreptându-se cãtre Byzacena. Troglitâ a pierdut bãtãlia de lângã Marta (azi Mãret), în regiunea Syrtei Mici. El si-a reorganizat armata, a câstigat un ajutor însemnat de la maurii din Numidia, încheind un fcedus cu lavdas, îl împacã pe Ifisdaias, sef berber important din Numidia, cu aliatul imperial Cutsina si, în primãvara anului 548, porneste în campanie împotriva lui Antalas si Carcasan. O luptã sângeroasã a avut loc în Byzacena meridionalã, care a decis soarta rãzboiului. O sulitã arun-

123 Dupã Stein, supranumele de Troglitâ, care se întâlneste numai la Jordanes, aratã cã el era probabil originar din regiunea numitã Tpâyihoq situatã în Macedonia (op. cit., 554, n.2). '•"•"^'-

482
catã de Troglita asupra lui Carcasan 1-a lovit mortal si biruinta a rãmas imperialilor. Antalas a trebuit sã se supunã si el. Linistea s-a restaurat, astfel, pentru multi ani în Africa bizantinã, care suferise teribil în aceste îndelungate rãzboaie.

loan Troglita a fost învestit cu demnitatea de patriciu si a rãmas comandant în Africa pânã în 553- Faptele lui glorioase au fost citate de poetul Fi. Cresconius Corippus într-o epopee, intitulatã dupã numele sãu, lohannis (loaniada).

Pacea a fost, însã, încã o datã tulburatã în 563, prin ineptia guvernatorului militar Rogathinus. Bãtrânul sef Cutsina, care adusese atâtea servicii imperiului, era asigurat printr-o pensie anualã. Când a venit, în 563, la Carthagina, sã-si primeascã banii, Rogathinus 1-a suprimat, nu se stie de ce. Fiii sãi s-au ridicat atunci în Numidia si revolta a fost destul de serioasã pentru ca lustinian sã trimitã în Africa pe Marcian, unul dintre nepotii sãi, care a pus capãt tulburãrilor124.

b. Reorganizarea Africii bizantine, încã din aprilie 534, când se credea cã totul s-a sfârsit odatã cu capitularea lui Gelimer, lustinian a emis cele douã constitutii privitoare la reorganizarea Africii recuperate. Una privea administratia civilã, schitând noua orânduire întocmitã de împãrat. Acesta tinea sã restabileascã în Africa administratia pe care o cunoscuserã supusii sãi. Importanta pe care o atribuia eliberãrii lor se arãta, cum observã Diehl, în hotãrârea ca Africa sã fie administratã, ca Oriens si Illyricum, nu de un proconsul,

Stein, op. cit., 559; Bury, Historyll, 147-148.

483

NICOLAE BANESCU

ci de un praefectus praetorio si sã formeze o diecezã specialã, cu resedinta la Carthagina125. Rescriptul imperial din aprilie 534 punea în fruntea administratiei cu acest titlu pe Archelaus, care exercitase mai înainte functia la Bizant si în Illyricum, aflându-se acum în Africa, în calitate de casier general al corpului de expeditie.

Prefectul pretoriului era mare dregãtor al imperiului, lustinian restabili aceastã magistraturã în toatã autoritatea sa. Atributiile sale se întindeau asupra întregii administratii civile; ele priveau deci legislatia (prefectul asigura promulgarera tuturor legilor si deciziilor imperiale), administratia (propunând suveranului pe guvernatorii diferitelor provincii si numind direct anumiti functionari), justitia (prefectul având o competentã considerabilã si pronuntând sentintele fãrã apel), în sfârsit, finantele, în care autoritatea prefectului era foarte întinsã. Chestiunile religioase nu-i erau nici ele strãine: avea politia cultelor si protectia Bisericii ortodoxe.

Prefectul pretoriului era înconjurat de un numeros personal. Rescriptul din 534 enumera diferitele categorii de persoane pentru fiecare serviciu, cu apunta-mentele lor: consiliatii, functionari de rang înalt, bine plãtiti, îl ajutau pe prefect în administrarea justitiei. Cancellarii, care vin imediat dupã consilieri, îl ajutau în aceeasi materie. Alãturi de acestia era officium pro-priu-zis, cu un personal foarte numeros, împãrtit în douã categorii: angajatii distribuiti într-un numãr de birouri, scrinia (commentariensis si ab actis), birouri

L'Afriqne, Livre II, I-ere pârtie, l'administr. civile.

484

l C

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

însãrcinate cu redactarea actelor si pãstrarea arhivelor; libelli, care primeau cererile adresate prefectului; scri-nium operum, însãrcinat cu lucrãrile publice si constructiile; scrinium arcae, având administratia caselor prefecturii si ordonantarea cheltuielilor provinciei etc. si auxiliari grupati în corporatii sau scholae (exceptores, grefieri administrativi, chartularii, însãrcinati cu socotelile; mittendarii, pentru perceperea impozitelor; cur-sores, curieri pentru serviciul corespondentei; singularii, un fel de gardã personalã, întrebuintati în misiuni de încredere; draconarii, purtãtorii drapelului etc.)126.

Sub autoritatea prefectului erau sapte guvernatori, cu titlul de consulares sau praesides, însãrcinati cu administratia civilã a provinciilor. Provinciile Africii bizantine erau acum: Proconsularis, Byzacium si Tripoli-tania, comandate de consulares; Numidia, Mauritania I (sitifianã), Mauritania II (caesariana, tingitanã) si Sardinia, comandate de praesides.

în ce priveste reorganizarea militarã, lustinian pre-scria, de asemenea, prin cealaltã constitutie pentru Africa, modul în care întelegea sã se înfãptuiascã ocupatia militarã. Trupele de frontierã, care consistau în cea mai mare parte din limitanei, asezate în lagãrele întãrite (castra)127 ale frontierei, sub comanda ducilor, trebuiau sã fie în stare, în caz de agresiune, a ajuta ti-

126 Ibidem, pp. 98-106.

127 Charles Diehl (.L'Afrique byzantine, Livre II, I-ere pârtie, chap. II) expune principiile sistemului defensiv al Africii bizantine, distingând între elementele acestui sistem: orase fortificate (civitates), lagãre întãrite (castra), fortãrete mari (castella), redute mai putin importante (burgi) si ziduri de baraj (clisurae).

485

NICOLAE BANESCU

nuturile unde erau rânduite fãrã sã astepte întãriri de la armata de expeditie. Limitaneii erau soldati coloni, care dobândeau terenuri în apropierea frontierei si erau obligati sã le cultive128. Armata mobilã, cantonatã în interiorul tãrii, în orase, era compusã din milites comitatenses, organizatia în numeri sau KaTdAoyoi, constituind trupe de infanterie si regimente de cavalerie recrutate din populatiile provinciilor, apoi din federati (Joederati), în genere cãlãri, regimente de mercenari barbari din natiunile vecine, nu în sensul primitiv al cuvântului, ca entitãti autonome129.

Pe lângã acestia, armata mobilã cuprindea si contingente de indigeni (gentiles), recrutati din triburile

128 Ludo M. Hartmann a reprodus (Untersuchungen zur Geschichte aer byzantinischen Verwaltung in Italien, 540-750, Leipzig, 1889, nota de la p. 52-53) pasajul caracteristic asupra acestor trupe din constitutia din aprilie 534 privitoare la administratia militarã a Africii si adresatã lui Belisarie: „pro limitaneis vero ordinandis (.quia necessarium nobis esse videtur, ut extra comitatenses milites per castra limitanei constituantur, qui possit et castra et civitate Hmitis defendere et terras colere, ut aliipro-vinciales videntas eos perpartes ad illa loca se conferanf) exem-plum fecimus unius numeri limitaneorum, ut secundum exem-plum, quod nos misimus, per castra et loca, quae provideret tua magnitudo, eos ad similitudinem nostri exempli ordinet, sic ta-men ut, si inveneris de provinciis idonea corpora, aut de illis, quos antea milites habebant, limitaneorum constituas numero in uno-quoque limite, ut, si forsitan commotio aliqua fuerit, possint ipsi limitanei sine comitatensibus militibus una cum ducibus suis adi-uvare loca, ubi dispositi fuerit, non longe limitem exeuntes nec ipsi limitanei nec duces eorum...".

129 Stein, op. cit., 87.

486

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

africane. Africa a fost împãrtitã militar în 4 circumscriptii: Tripolitania, Byzacena, Numidia si Mauritania.

Un magister militam Africae era comandant tuturor trupelor, având un ajutor, domesticus (în textele epocii ulterioare: unoaipa-nyydg). Comanda peste numeri o aveau tribuni sau comites.

tara a iesit cu totul ruinatã din îndelungatele lupte purtate în toate provinciile ei si Prokopios însirã urmãrile nefericite ale cuceririi. Administratia bizantinã instalatã din nou nu a fost dintre cele mai bune, fiscalitatea abuzivã apãsa greu asupra populatiei, care a avut de suferit si din cauza intolerantei religioase. Nu se poate tãgãdui totusi, cum aratã Diehl, grija împãratului de a introduce ordinea si a asigura linistea în tara eliberatã. Ruinele fortãretelor bizantine rãspândite peste tot în Africa mãrturisesc activitatea desfãsuratã de lustinian pentru protectia tãrii; lucrãrile de utilitate publicã în orase, mãsurile pentru repopularea regiunilor devastate ne aratã interesul suveranului pentru prosperitatea Africii, cu atâtea jertfe reîncorporatã în imperiu"0.

c. Cucerirea Italiei. Rãzboiul cu gotii. Africa în mâinile bizantinilor constituia o admirabilã bazã de operatii pentru cucerirea Italiei, împrejurãrile aveau sã ofere în curând si aici un pretext interventiei Imperiului bizantin.

Lui Theodoric îi urmase la tron un copil, nepotul sãu, Athalaric, pe care Amalasuntha, fiica marelui re-

130 V. observatiile savantului francez din Cambridge Medieval History, voi. II, pp. 22-24.

487
ge, îl avea din cãsãtoria sa cu vizigotul Eutharic. Ea a luat frânele cârmuirii în timpul minoratului fiului sãu. Regina primise o educatie romanã la Ravenna, stia bine greceste, era curajoasã si inteligentã131, si hotãrî sã dea fiului sãu educatia pe care o primise si ea. îl încredinta deci grijii a trei goti civilizati, care împãrtãseau vederile sale. Dar gotii, ca popor, nu întelegeau civilizatia italianã si credeau numai în arta rãzboiului. Câtiva sefi se prezentarã reginei, protestând împotriva regimului de educatie a regelui, menit sã facã din el un efeminat si las132. Amalasuntha a fost nevoitã sã primeascã protestele lor, desi nu erau pe placul ei. Atha-laric a fost scos din pregãtirea pedagogilor si, fiind o naturã slabã, a fost târât de tinerii asociati acum la educatia sa nationalã în vicii care îi ruinarã repede sãnãtatea. Rãu vãzutã de goti, Amalasuntha, amenintatã de un complot, luã mãsuri împotriva conspiratorilor si simti nevoia sã-si pregãteascã retragerea. Ea îi scrise lui lustinian, întrebând dacã ar fi dispus sã o primeascã, în caz de nevoie, împãratul a fost bucuros sã o primeascã si i-a pregãtit o casã la Dyrrachion, unde sã poatã poposi în drumul sãu spre Constantinopol. în acest timp, trei dintre sefii goti ostili au fost îndepãrtati de la Curte, trimisi în misiuni militare la frontierã, unde, mai târziu, aveau sã fie ucisi.

Amalasuntha avea o rudã apropiatã în Italia, Theo-dahad (Theodad), vãrul ei (fiu al Amalafridei, regina vandalilor, o sorã a lui Theodoric). El nu avea nimic din însusirile militare ale rasei sale. Se bucurase de o

131 Prokopios, Bell. Goth., I, 2, 3-4.

132 Ibidem, I, 2, 6 si urm.

488
educatie liberalã si se închinase studiului filosofici lui Platon. Era însã de o mare cupiditate. Avea numeroase proprietãti în Toscana si, prin încãlcãri asupra vecinilor, se fãcuse stãpân pe o mare parte a acestei provincii. Populatia se plânsese împotriva rapacitãtii sale si Amalasuntha îl silise la restituiri133.

Theodahad nu avea ambitii de mãrire. Idealul sãu era sã-si petreacã viata în plãceri la Constantinopol si a cãutat sã-si realizeze aceastã dorintã îndatã ce s-a ivit prilejul. Doi episcopi din Rãsãrit venirã la Roma, pentru chestiuni de doctrinã teologicã. Theodahad le încredinta o scrisoare cãtre lustinian, în care îi propunea acestuia sã-i cedeze bunurile din Toscana în schimbul unei sume de bani, al rangului de senator si al permisiunii de a trãi la Constantinopol.

Odatã cu episcopii venise (în 534) si un agent imperial, Alexandru, spre a aduce regentei plângeri cu privire la purtarea ei nemultumitoare, cu prilejul jafului de la Gratiana, când gotii se luptaserã cu gepizii la Sirmium pentru dezertorii bulgarii si pentru afacerea cetãtii Lilybaeum. Regenta a replicat acestor acuzatii, reamintind serviciile aduse împãratului în Sicilia, cu prilejul campaniei din Africa. Dar aceste acuze urmãreau numai sã-i amãgeascã pe goti. în realitate, Alexandru avea misiunea precisã de a încheia o conventie secretã cu regenta, deoarece situatia ei era mai criticã decât oricând. Viata de plãceri îl ruinase cu totul pe Athalaric, care nu mai avea mult de trãit. La moartea lui regenta, foarte impopularã, nu si-ar fi putut pãstra decât cu greu situatia si ea se gândea sã

Ibidem, I, 3, 3-4.

489

NICOLAF. BÃNESCU

depunã puterea în mâinile lui lustinian134. Ea comunicã lui Alexandru intentia sa si acesta se întoarse cu episcopii la Constantinopol. Primind mesajul regentei si pe al lui Theodahad, lustinian a trimis un nou agent în Italia, pe Petrus, un abil diplomat.

în acest timp Athalaric s-a stins din viatã (2 octombrie 534). Venind momentul critic, Amalasuntha a comis o gresealã fatalã: i-a propus lui Thodahad sã împartã cu ea demnitatea regalã si 1-a proclamat rege, în noiembrie 534, luându-i jurãmânt cã-i va lãsa exercitiul guvernãrii. Furã expediate îndatã scrisori lui lustinian despre noua situatie135. Dar dupã formalitãtile ipocrite, Theodahad aruncã masca. El a adunat rudele celor trei goti ucisi de reginã, i-a suprimat pe notabilii care-i erau credinciosi si pe ea a închis-o într-o insulã a lacului Bolsena. Amalasuntha a fost apoi silitã de ingrat sã scrie o scrisoare lui lustinian, declarând cã totul e bine. Theodahad a scris el însusi în acelasi sens, trimitând scrisorile cu doi senatori: Liberius si Opilio136.

în drumul sãu pe Via Egnatia, Petru îi întâlni pe gotii care duceau scrisorile ce vesteau moartea lui Athalaric si ridicarea la tron a lui Theodahad. Ajuns în portul Aulona, îi întâlni pe Liberius si Opilio, care îl informeazã despre arestarea reginei. El trimise în grabã un mesager la Constantinopol si asteptã ordine noi. lustinian scrise imediat o scrisoare Amalasunthei, asigurând-o de protectia sa si-i dãdu lui Petru instruc-

134 Prokopios, op. cit., I, 4, 27-28.

135 Ibidem, l, 4, 1-11. [Despre ansamblul acestor evenimente, v. T. Lounghis, Les ambassades byzantines en Occident... 407-1096, Athena, 1980, p. 9, 60 si urm.]

136 Bury, History II, 163-164. } • ,_ j A\ M

490
tiunii în sensul cã trebuia sã-i punã în vedere lui The-odahad si gotilor cã e pregãtit sã o sprijine pe regentã. Dar autoritatea împãratului si declaratiile ambasadorului nu O' mai puturã salva pe Amalasuntha: ea a fost ucisã în închisoarea sa (30 aprilie 535), rudele gotilor ucisi convingându-1 pe Theodahad s-o execute în interesul propriei sale sigurante. Petru nu a ezitat sã-i declare, în numele lui lustinian, cã aceastã crima înseamnã „rãzboiul neîmpãcat între împãrat si goti (âcr-novSog PO.CIÃ.EÎ iL KO.I (rcpicnv 6 na^etiot e'crrai)"-137

Aceasta e tragica istorie a Amalasunthei, cum ne-o povesteste Prokopios în istoria rãzboaielor. Dar în Anekdota™ el o acuzã pe Theodora de aceastã crimã: ea s-ar fi temut de venirea reginei, tânãrã încã si frumoasã, si i-ar fi cerut lui Petru sã îl îndemne pe Theodahad sã o ucidã.

lustinian a socotit omorârea reginei, cãreia îi oferise protectia imperiului, ca un casus belii. Prin ambasadorul sãu Petru, el îi ceru lui Theodahad sã abdice si sã-i lase Italia; în caz contrariu, va avea rãzboi, în acelasi timp, împãratul a pregãtit expeditia. El trimise asupra Italiei douã armate: una, comandatã de Mundus, magister militum per Ittyricum, trebuia sã pãtrundã în Dalmatia, sã ia Salona139; cealaltã, mai mare (avea 7.500 de oameni, afarã de garda personalã a generalului), era încredintatã lui Belisarie140, cu titlul însemnat de avTOKpâTOtp. Ea trebuia sã urmeze drumul

137 Bell. Gotb., I, 4, 31.

138 16, 1-4. [în editia româneascã a lui H. Mihãescu (v. Supra, n. 7), textul respectiv se aflã la p. 133J

139 Bell. Goth., I, 5, 2. \ "(0Ibidem, I, 5, 3-4. : -dl .q ,i \

491
pe mare si sã opereze o deschidere în Sicilia. în acelasi timp, diplomatia imperialã se silea sã atragã împotriva ostrogotilor o aliantã barbarã si cerea, cu bani, sprijinul merovingianului Theodebert. O misiune cu scrisori si daruri îl invita sã coopereze împotriva arienilor goti141.

Theodahad era, ca si Gelimer al vandalilor, un om incapabil sã reziste atacului imperial. Ca si regele vandal, el ne înfãtiseazã exemplul tipic a ceea ce fãcuse civilizatia romanã din barbari: nu mai avea nici una din energiile native ale rasei sale - (ov JJ.EV KCCI cpvaei ãvavSpot, zice Prokopios. Campania s-a deschis în 535. Fortele ostrogote din Dalmatia erau slabe; Mundus le-a învins usor si a luat Salona. Sicilia a fost cuceritã, de asemenea, fãrã greutate. Singurã garnizoana din Pa-normon (Palermo) a opus rezistentã, dar a fost repede învinsã de Belisarie. Acesta a trecut apoi în Africa, de unde împãratul îi dã ordin sã vinã în Italia împotriva gotilor. Belisarie intrã în Italia pe la Rhegium, însotit de Prokopios (mai 536). Populatia, care îi ura pe os-trogoti, îl salutã ca pe un eliberator, în noiembrie, Belisarie cucerea Neapole, dupã un scurt asediu. Succesele acestea rapide au provocat indignarea soldatilor ostrogoti. O revolutie militarã îl rãstoarnã pe Thoda-had (noiembrie 536)142 si îsi alege un sef în persoana lui Vitiges, soldat de origine obscurã, dar de o bravurã încercatã. Acesta nu avea însã însusirile unui general.