Istoria Romei

I

7TTT WJECOLUL" LUI AUGUST: INSTAURAREA

Vili.

PRINCIPATULUI (27 î.C. - 14 d.C.)

De ce „secolul" lui August?

într-adevăr noi considerăm, de altfel ca şi Yves Roman, că „secolul" lui August începe în 27 î.C. Alţi cercetători îi situează debutul fie în 43, fie în 31 î.C, anul bătăliei de la Actium. Se află în discuţie un segment relativ limitat ca timp din istoria Romei (27 Î.C.-l4 d.C), care însă constituie unul dintre vârfurile atinse de expansiunea societăţii, civilizaţiei şi culturii romane.

Profesorul Robert Etienne arată că, în antichitate, termenul de „secol", saeculum, asumă trei sensuri diferite. Un prim înţeles desemnează o epocă, o „vârstă", aetas. O altă semnificaţie echivalează cu o generaţie, cu ansamblul oamenilor trăitori împreună în aceeaşi vreme. Un al treilea sens ilustrează o secvenţă istorică de o sută ori de o sută zece ani, ca limită a vieţii umane, în congruenţă cu numeroasele speculaţii astrologice asupra succesiunilor ori întoarcerii erelor istorice, susceptibile să inaugureze o epocă nouă, eventual renaşterea „vârstei de aur", aurea aetas. Noi am propus însă şi un al patrulea sens, adică acela de moment-cheie din istorie, cu o durată variată. Altfel enunţat, un compartiment epocal, capabil să creeze epocă. Chiar profesorul Etienne alude la cartea lui Voltaire intitulată „Le siecle de Louis XIV". într-adevăr se poate vorbi şi s-a vorbit de un „secol al lui Pericle", de un „secol al Scipionilor", de un „secol al lui Carol cel Mare" şi, fireşte, de „secolul lui Ludovic al XlV-lea". Iar noi am sugerat formula „secolul lui Traian". în orice caz, în epoca lui August, performanţele înregistrate pe multiple planuri adoptă o anvergură epocală.

în acest secol, Octavian-Augiist a instaurat la Roma un regim politic autoritar, o dictatură camuflată. A profitat de eliminarea tuturor rivalilor politici de marcă şi a principalilor lor susţinători. A tras mai ales folos din oboseala care cuprinsese opinia publică romană, istovită şi saturată de aproape un veac de războaie civile şi de cascada perturbărilor politice grave. S-a pus capăt păienjenişului de intrigi, de rivalităţi acerbe, de manevre şi manipulări viclene, insidioase, de violenţe crude, ca şi de alianţe care necontenit se făceau şi se desfăceau. Am constatat că acelaşi om a putut naviga succesiv în cel puţin două ori trei tabere politice adverse. în contrapartidă, romanii, în acest secol, au pierdut cel mai preţios bun al speciei umane. Adică adevărata libertate. Tacit a conştientizat acest fenomen. El a semnalat că Octavian-August a implantat la Roma concomitent un „principe", princeps, şi „pacea", pax. Adică „a dat măsuri juridice prin care să ne folosim de pace şi de principe", deditque iura quis pace et principe uteremur (Tac, An., 3, 28, 2). Pacea internă însă în condiţiile pierderii libertăţii, instalării la putere a unui principe. Princeps, însă capabil să asigure pax. S-au înfăptuit acestea „schimbându-se starea Cetăţii", uerso ciuitatis stătu (Tac, An., 1, 4, 1). încât ar fi luat naştere un nou status, o nouă stare de lucruri. Şi alţi autori antici au conştientizat că survenise o

nugen Cizek
ruptură, o falie profundă, o mutate cardinală în istoria Romei antice. Tacit insistă însă asupra preţului plătit pentru o asemenea transformare radicală: s-a smuls romanilor egalitatea, de fapt egalitatea în faţa anumitor legi, egalitatea între senatori, şi se aşteptau doar „ordinele principelui", iussaprincipis {An., 1, 4,1). De aceea, anterior, cu mâhnire, când se referă la sfârşitul lui Octavian-Augiist, Tacit se întreabă retoric: „câţi mai rămaseră dintre cei ce văzuseră republica?", quotus quisque reliquus, qui rem publicam uidisset? (An., 1, 3,1) .

Instaurarea Principatului

Am remarcat, în capitolele anterioare, că structurile instituţionale ale Republicii nu mai puteau determina să funcţioneze mecanismele imperiului teritorial al Romei. Nu s-a putut recurge la o republică federală la nivel „mondial", de altfel greu de inventat în antichitate. Nu rămânea decât statornicirea unei forme de monarhie.

Am menţionat mai sus factorii cauzali imediaţi sau chiar mediaţi ai căderii Republicii: monopolizarea consulatelor de un clan închis al anumitor nobiles, reformele militare, mai ales cea din 107 î.C, care transformaseră starea de spirit a soldaţilor, ambiţiile excesive ale generalilor, războaiele civile, dictaturile lui Sulla şi Iulius Caesar, triumviratele, sângeroasele agitări majore ale vieţii politice, blocarea, „griparea", funcţionării instituţiilor tradiţionale, emergenţa unui discurs mental prielnic potenţării puterii personale, direcţionate spre convertirea în monarhie, aşteptarea febrilă a unui „salvator" saluator, personaj harismatic, slăbiciunile libertăţii romane şi dorinţa plebei romane de a vedea statul guvernat de un suveran, „revoluţia romană", generatoare de masive transferuri de proprietate, mai cu seamă în Italia, transformările profunde cunoscute de „clasa politică" romană, de alcătuirea senatului şi a ordinului ecvestru.

Forma nouă de stat, instaurată de Octavian-August, nu s-a definit niciodată, nici sub el şi nici sub urmaşii lui, până la sfârşitul imperiului roman occidental, ca o monarhie şi nici ca un altfel de formaţie statală. Cum am arătat la începutul acestei cărţi, din punct de vedere strict juridic, statul roman a subsistat ca republică. încât, cu sagacitate, Yves Roman constată că regimul politic creat de August nu avea nici un nume. Deşi remodelarea instituţională operată de Caesar cel Tânăr, cum am relevat mai sus, a fost percepută ca o inovaţie radicală. Chiar scriitorii antici o caracterizau ca un „Principat", principatus, sau un imperium, în sens politic mai degrabă decât geografic. Iar savanţii moderni se referă unanim la Principatul lui August. Dar aceşti termeni nu apar sau nu apar clar în „formula imperială", în titulatura împăraţilor. Numai scriitorii utilizează un termen cd, princeps ca să califice pe şeful statului. Din punct de vedere riguros juridic, el era un om providenţial căruia senatul şi poporul roman îi transferau, frecvent în bloc, esenţialul puterilor ce le deţineau, lată pentru ce, sub August, inscripţiile latineşti nici nu înglobează vreodată cuvântul „principe", princeps. Abia în 4 î.C., o inscripţie, redactată în limba greacă şi descoperită la Cyrene, îl va desemna pe August drept „cârmuitor", heghemon. De fapt, heghemon hemeteros. Va trebui să aşteptăm Principatul lui Tiberiu spre a întâlni o inscripţie latină (Tabula Siarensis) din Hispania, care să definească şeful statului ca „principele nostru", princeps noster. Este vorba de un senatusconsult, care poartă asupra onorurilor decernate lui Germanicus, decedat în 19 d.C. Cu toate acestea, princeps nu a făcut niciodată parte din titulatura

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

239

oficială a suveranilor romani. Trebuie totuşi să denumim regimul instaurat de Octavian-August Principat. Cercetătorii moderni nu se pot înţelege între ei asupra caracterului real, asupra substanţei acestui Principat. De altfel, ambiguitatea fusese voită, intenţional construită de Caesar cel Tânăr, care nu dorea să aibă soarta tatălui lui adoptiv. Ceea ce a făcut să curgă multă cerneală în vremurile noastre". In orice caz Principatul a fost zămislit din necesitatea de a reînnoi structurile de guvernare, înainte de a se schimba mentalităţile. Imperiul teritorial al Romei nu mai era o Cetate, ci o anticetate, o anticiuitas.