Istoria Romei

Caracterul Principatului

Chiar dacă operele scriitorilor vremii ar fi fost angajate, eventual comandate, cum le caracterizează Yves Roman, destul de limpede ele îl glorifică pe Octavian-August ca pe un monarh. însă savanţi moderni ca G. Ferrero şi Eduard Meyer au considerat că efectiv Caesar cel Tânăr a vrut să restaureze regimul republican. Această opinie a fost împărtăşită şi de Leon Homo şi, cu unele nuanţe, de Mason Hammond. Acesta din urmă estima că republica lui Octavian-August s-ar fi convertit în monarhie exclusiv datorită autorităţii conducătorului. Theodor Mommsen, care nu cunoştea un pasaj esenţial din memoriile, Res Gestae, ale lui Octavian-August, aprecia că a emers o diarhie, adică o împărţire a puterilor între principe şi senat, ilustrată de divizarea provinciilor, între imperiale şi senatoriale. Senatul ar fi încarnat puterea tradiţională şi ar fi guvernat Oraşul, Italia şi anumite provincii. La rândul său, principele reprezenta populaţiile Imperiului, armata. Acest punct de vedere a fost asumat şi de Erich Kornemann. Totuşi edictele descoperite la Cyrene, la începutul secolului XX, demonstrează că principele intervenea masiv şi hotărâtor în gestionarea provinciilor senatoriale. Iar Karl Lowenstein a susţinut că Caesar cel Tânăr ar fi instaurat la Roma o „monocraţie republicană". O a treia optică a fost preconizată de alţi savanţi, pe urmele lui Hermann Dessau. Ne referim la Gustave Bloch, Eugene Albertini, Jerome Carcopino, Anton von Premerstein. Astfel, Gustave Bloch afirma clar că Octavian a reluat structura monarhică a lui Iulius Caesar; însă, pe când monarhia dictatorului fusese revoluţionară, cea a lui Octavian a fost tradiţionalistă. în acest punct de vedere se află un sâmbure de adevăr. De altfel am remarcat, în capitolul anterior, că şi în antichitate Suetoniu pare a data implantarea monarhiei din timpul lui Iulius Caesar. Cu toate acestea, este nevoie sâ precizăm că Iulius Caesar nu făcuse decât să pregătească, să preconizeze instaurarea monarhiei. Nu a avut totuşi timpul sâ-i creeze mecanisme instituţionale solid articulate. în vremea noastră, s-a ajuns aproape la o unanimitate în a constata că, de fapt, Octavian a fost adevăratul fondator al unei noi monarhii romane, abia deghizate. H. Siber, sir Ronald Syme, Jean-Marie Andre, Robert Etienne, Marcel Le Glay şi colaboratorii săi, Mano Pani, Michel Christol şi Daniel Nony, Yves Roman etc. adoptă această optică .

în concluzie, Octavian-August a instalat efectiv la Roma o adevărată monarhie. O monarhie autoritară, deşi camuflată sub absenţa unei definiri juridice precise. Ori mai degrabă sub definirea Republicii, al cărui statut juridic a fost artificial prelungit. Caesar cel Tânăr a menţinut vechile instituţii republicane, dar a pus treptat în operă, alături de ele, un subsistem de mecanisme instituţionale şi un aparat funcţionăresc, pendinte numai de şeful statului, care vor concura insidios, vor subplanta, vor supune eroziunii, golirii de conţinut, de substanţă eficientă, subsistemele tradiţionale ale Republicii. Cum

240

Eugen Cizek

am mai arătat, mărturiile antice sunt elocvente în această privinţă. Yves Roman arată că faimoasa lege, conservată epigrafic, asupra puterilor asumate de Vespasian la înscăunare, lex curiata de imperio Vespasiani, este prea îndepărtată în timp de epoca lui Octavian-August şi păstrată prea fragmentar pentru a elucida caracterul Principatului augusteic. Dispunem în schimb de memoriile lui Octavian-August, faimoasele Res Gestae, transmise de o inscripţie descoperită la Ancyra (azi Ankara). Este vorba de un „testament" al întemeietorului Principatului, redactat cu un an înainte de sfârşitul vieţii lui şi încredinţat vestalelor cu scopul de a fi gravat pe bronz. De fapt, autorul propune un bilanţ al vieţii sale politice: sunt enumerate misiunile, competenţele acordate lui, ca şi onorurile decernate, eforturile întreprinse în favoarea poporului roman, cuceririle externe. în realitate, ne aflăm în prezenţa unor memorii profund propagandistice. Pe de o parte Caesar cel „Tânăr" dă seama de capacităţile exorbitante, pe care le asumase, de un autoritarism orientat spre autocraţie, însă în forme deghizate, dar, pe de alta, şi de strădania de a nu se atinge de tabuurile republicane, de a demonstra cât de legală, tradiţională, aproape republicană, fusese opera sa politică. Octavian-August se prezintă ca adevăratul campion al Italiei, om al consensului politic. Aceleaşi tendinţe le descoperim şi la scriitorii vremii. Am constatat că atât epicureismul campanian, inclusiv scrierile lui Philodem din Gadara, cât şi cel senatorial, grupat în jurul lui Caesar, fuseseră profund monarhiste. Cu o prudenţă intenţional similară celei a suveranului însuşi, scriitorii secolului lui August valorizează obârşia divină şi imortalitatea lui Iulius Caesar şi a fiului adoptiv al acestuia, originea lor troiană, imitarea obsedantă a lui Romulus. Vergiliu, Horaţiu, Properţiu şi Titus Livius par a sugera că romanii aveau nevoie de un exponent al consensului italic, de un bun monarh, şi nu de un tiran regal şi elenistic. Odele alcătuite de Horaţiu între 30 şi 27 î.C. preconizează elogiul bunului „leader" şi al salvatorului. Tragedia Thyestes a lui Varius, scrisă după Actium, încorpora un act de acuzare împotriva tiraniei practicate la curţile orientale. Titus Livius reliefează de asemenea antiteza între bunii şi răii suverani, când se referă la regalitatea Romei primitive. Nu susţine nicăieri că Caesar cel Tânăr restaurase republica. Biografii lui August, adică Marathus, Gaius Drusus, Baebius Macer, Aquilius Niger şi Gaius Iulius Hyginus, par conştienţi că ei figurează viaţa unui monarh. Iar Favonius, prietenul lui Cato cel Tânăr, asuma destul de limpede idealul monarhic ca „răul cel mai mic". Numai Velleius Paterculus va atribui lui Octavian-August restaurarea republicii (2, 89, 3-4), dar va afirma stăruitor că Caesar cel Tânăr şi Tiberiu au făurit o nouă structură politică, diferită de cea anterioară. Seneca nu se va îndoi niciodată că Principatul echivala cu o monarhie. Suetoniu va spune că Octavian ar fi vrut de două ori să restaureze republica, însă că nu dorise să expună statul tiraniei câtorva ambiţioşi. Intenţionase să fie prudent şi să fie desemnat ca „întemeietorul celui mai bun regim politic", optimi status auctor (Aug., 28, 3; şi 26-28). Tacit va fi mult mai categoric. Octavian-August „a primit toate, ostenite de neînţelegerile cetăţeneşti, sub imperiul său, cu numele de principe", cuncta, discordiis ciuilibus fessa, nomine principis sub imperium accepit (An., 1, 1, 1). El va folosi chiar un termen cumplit în ochii romanilor: dominatio, mai degrabă servitudine, sclavie, decât dominaţie. încât scriitorii latini, marcaţi de repulsiile mentale romane şi de tabuurile republicane, cad de acord că Octavian-August instaurase monarhia, dar o altfel de monarhie decât cele precedente.

Autorii literari greci nu erau tributari carcanelor discursului mental roman. Mai mult decât atât, ei se formaseră în funcţie de tradiţiile monarhiilor elenistice⁴. Dacă

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

241

Strabo înfăţişa Principatul augusteic ca un început de monarhie (17, 3, 25), Appian va afirma că Octavian a instaurat la Roma concordia şi monarhia. împăraţii romani, indiferent de denumirile acordate lor, sunt în realitate regi (App., Ciu., praef., 7). La fel de categoric se va pronunţa Cassius Dio, când va afirma că Octavian-August instaurase la Roma o „monarhie autentică", akribes monarchi'a (DC, 53, 17,1; şi 52, 1, 1; 53, 11, 5). Octavian însuşi s-a considerat „de pază", in statione (Ov., Tr., 2, 219; Vell., 2, 124, 2; GelL, 15, 7, 3). în definitiv, el a implantat la Roma o monarhie de fapt, de facto, desigur precaută, cât şi o monarhie parţial de drept, cu toate că ambiguă şi suprapusă republicii, încă validă din punct de vedere juridic. Vom constata mai jos că Octavian, cum reliefa Marcel Le Glay, a promovat o „creaţie continuă" a acestei monarhii, care a început în 27 î.C. şi s-a desfăşurat până la moartea lui August. Ea se întemeia pe o serie de pârghii juridice, făurite în 27 î.C. şi mai târziu. Un termen czpotestas nu redă decât foarte parţial substanţa acestei monarhii. Ştim că tradiţia republicană o conferea autorităţii consulilor, censorilor, pretorilor, tribunilor plebei etc.