Istoria Romei

Cetatea şi anticetatea

„Cetatea", ciuitas, conota apartenenţa la un oraş-stat, patria şi familia comună a tuturor cetăţenilor, solidari între ei. Istoricul Salustiu, ca să dea seama de evoluţia Romei iniţiale, de primordia, delimitează patru faze de evoluţie, atestate de patru termeni: „mulţimea", multitudo, înaintea făuririi zidului de incintă al Romei, de fapt în vremea lui Romulus şi poate chiar a emigranţilor veniţi din Troia (C, 6, 2), „comunitatea" sau „lucrul", res, mai târziu, sub regii latino-sabini (C, 6, 3), „lucrul public',' adică statul, res publica (ibid.), în timpul regalităţii etrusce (C, 6, 7), şi, în ultimă instanţă, „cetatea", ciuitas, ilustrativă pentru secvenţa istorică a Republicii. Practic niciodată Salustiu nu va utiliza cuvântul ciuitas pentru regalitate: îl rezervă exclusiv pentru republică. „Cetatea", ciuitas, a funcţionat ca structură mentală şi limită intelectuală şi morală. în ultimă analiză, Cetatea era Roma şi coloniile sale, noile Rome din Italia şi din provincii. Chiar şi taberele militare, castrele, reprezentau fragmente de ciuitas. Desigur, ciuitas nu alcătuia exclusiv o concentrare de temple şi de locuinţe, ci şi o fâşie de pământ sacru. In spatele incintei cetăţii se afla pomerium, zonă unde nu se construiau case. Pentru a conota ulterior ansamblul meleagurilor ocupate de ciuitas, perceput ca o entitate religioasă. Iar un termen ca templum (care însemna mult mai mult decât un simplu templu) cu alte cuvinte caracterul sacru al spaţiului rezervat întemeierii unui oraş sau unei tabere militare, echivala cu un fragment de ciuitas, de civitate, pe care soldaţii cetăţeni puteau să-l poarte cu ei în alte locuri. Ciuitas ca ansamblu de „cetăţeni", ciues, pare să fi conotat, la obârşie, legături de rudenie. La greci, „concentrarea cetăţenilor", he politeţa, precum şi cetăţeanul, ho polites, descindeau din „citadelă", clădită pe înălţimi {he polis sau he ptâlis, cum am arătat mai sus). în concluzie, pentru eleni „cetăţeanul" echivala cu „locuitorul". în contrapartidă, ciuis prezenta filiaţii cu termeni indoeuropeni, care traduceau ideea de familie, de oaspete primit ca prieten. Cuvântul ciuis implica probabil imaginea asocierii şi însemna mai degrabă „concetăţean" decât „cetăţean". Sau „cetăţean împreună cu alţi cetăţeni de lângă el". în orice caz ciuitas exprima, în Roma antică republicană, o solidaritate, o coeziune mentală revelatoare, decisivă. Mentalitatea, atitudinile şi comportamentele cetăţenilor se focalizau în jurul Cetăţii, apartenenţei la ciuitas. Nimic nu avea sens dacă nu implica ciuitas. mecanismele şi interesele ei. Se configura astfel un complex de reprezentări în care se traduceau utilajul mental, valorile şi aspiraţiile cetăţenilor.

Indubitabil ciuitas nu era numai o structură mentală, ci şi o instituţie, cu siguranţă orientată, controlată, de mentalitatea civităţii. Ciuitas îngloba temeliile moralei, administraţiei şi vieţii juridice a Romei. Orice roman se considera civilizat, dat fiind că aparţinea unei cetăţi. Cetăţii îi datorau romanii existenţa lor, prerogativele lor juridice, putinţa de a-şi exercita drepturile politice. Este interesant de semnalat că lulius Caesar, în nararea războiului său cu gallii, nu recurgea la cuvântul „trib", tribus, ca să ilustreze populaţiile, formaţiunile tribale ale celţilor, ci la lexemul ciuitas. El s-a gândit probabil că structurarea triburilor gallice nu avea nimic comun cu tribul roman. însă amintea, chiar vag, de organizarea unei ciuitas. Acest fapt reliefează cât de relevantă era ciuitas pentru existenţa, instituţiile şi mentalităţile romane.

20

Eugen Cizek

Fundarea unei cetăţi omologa rituri foarte stricte. Se începea prin delimitarea pe cer a unui spaţiu calificat tocmai ca templum. Conturul acestui spaţiu revenea personajului înzestrat cu funcţia de augur, prin urmare, de om sortit înţelegerii intenţiilor zeilor. El „însemna" pe cer un patrulater, marcat de cele patru puncte cardinale. în interiorul acestei zone celeste se luau auspiciile indispensabile „întemeierii" cetăţii. în ce priveşte Roma, operaţia mai sus prezentată fusese atribuită de legenda fraţilor gemeni Romulus şi Remus. Câştigase Romulus, întrucât ar fi văzut pe cer doisprezece vulturi, dublu decât observase Remus (Liv., 1, 7, 1). Semnul favorabil nu ilustra numai faptul că zeii erau de acord cu „întemeierea" cetăţii, ci garanta o harismă performantă, de înregistrat pe sol. Cato cel Bătrân ne demonstrează, cel puţin parţial, cum se opera această înregistrare. El arată că se folosea un plug (Orig., 1, fr. 18 a, 1) şi adaugă: „căci întemeietorii Cetăţii înjugau la dreapta un taur şi, în partea interioară, o vacă. încinşi după ritul gabin, adică având creştetul capului acoperit cu o parte din togă, care era sumeasă, ei ţineau coarnele plugului îndoite astfel încât toţi bulgării de pământ sâ-eSâ'â spre interior. în acest fel, trăgând o brazdă, însemnau locurile zidurilor. Ridicau în sus plugul în locurile unde urmau să fie porţile", condi-tores enim ciuitatis taurum in dextram, uaccatn intrinsecus iungebant, et incincti ritu Gabino, id est togae parte caput uelati, parte succincti, tenebant stiuam incuruam, ut glebae omnes intrinsecus caderent, et ita sulco ducto loca murorum designabant, aratrum suspendentes circa loca portarum (Orig.,,1, fr. 18 a, 2). Mai succint, Cato reia descripţia acestei întreprinderi: „cel care va întemeia un oraş nou va ara cu un taur şi o vacă; unde va fi arat, va face zidul de incintă; unde vrea să fie poarta, va ridica în sus plugul şi îl va purta pe braţe şi va numi acest loc poartă", qui urbem nouam condet, tauro et uacca aret; ubi arauerit, murum faciat; ubi portam uult esse, aratrum sustollat et portet, et portam uocet (Orig., 1, fr. 18 b). De fapt, pământul aruncat în interior simboliza zidul de incintă, pe când brazda trebuia să devină şanţ de apărare. Desigur, la început, incinta era un taluz de pământ bătătorit, ulterior substituit de un zid de piatră.

Ceea ce nu relevă însă Cato cel Bătrân este faptul că spaţiul Cetăţii era sacru şi inviolabil. Dat fiind că Remus a persiflat lucrarea fratelui său, Romulus l-a omorât: în acest fel a asigurat inviolabilitatea Cetăţii şi a incintei sale (Liv., 1, 7, 2). Tabăra militară, expresie a Cetăţii, ca şi aceasta din urmă însăşi, comporta două axe sacre: nord-sud, asigurată de cardo, şi est-vest, chezăşuită de către decumanus. Diverse operaţii prile-juiau o purificare a „spaţiului augural" al Cetăţii de acţiunile nefaste ale unor zeităţi agitate, necunoscute, care l-ar fi putut popula. Viitorii cetăţeni erau de asemenea purificaţi. Fiecare dintre ei azvârlea într-o groapă circulară un pumn de pământ, adus cu sine de pe tărâmurile natale. Această groapă circulară, mundus, comunica cu lumea subterană, în mundus se arunca tot ce era necesar existenţei: grâu, vin, cornute mici. Mundus era acoperit cu o lespede pătrată tocmai spre a se tăia relaţia cu forţele subterane. Pe lespede, era plasat un altar, unde ardea focul sacru. Spaţiul Cetăţii era orientat plecând de la mundus. Riturile „întemeierii'" Cetăţii erau de origine indoeuropeană. Fuseseră, probabil, asumate de italici, inclusiv de latini. Trebuie precizat că Roma însăşi probabil nu a beneficiat niciodată de ritul „întemeierii". Acesta a fost utilizat îndeosebi pentru alte cetăţi romane şi colonii.

Zona pomerială a Cetăţii era supusă la diverse interdicţii, care urmau să-i salvgardeze puritatea şi să evite profanarea sa. Se interziceau, cu foarte puţine excepţii, înmormântările în spaţiul lăuntric al Cetăţii (Leg. XII Tab.; Cic, Leg., 2, 23, 58). Numai

Roma Eternă

21

copiii nou născuţi, decedaţi imediat după naştere, sau eroii de prim rang puteau fi înmormântaţi în zona intrapomerială. Chiar în primele culturi „laţiale", anterioare emergenţei Romei, existau cimitire separate de zonele locuite. Pe de altă parte, militarilor li se interzicea accesul în interiorul pomeriumului. Căci soldatul era considerat ca purtător al morţii, legată prin urmare ineluctabil de prezenţa armatei. Dacă totuşi armata trebuia să intre în Cetate, ea se purifica în prealabil. Cununile de laur pe care le purtau generalii şi oştenii biruitori conotau iniţial purificarea, înainte de a simboliza victoria unei armate care îşi sărbătorea triumful pe străzile Romei. Totodată spaţiul pomerial era în principiu închis zeilor străini. Templele lor se înălţau în exteriorul zonei pomeriale, pe Aventin ori în Câmpul lui Marte.

Inima spaţiului pomerial, vatra Romei, se afla în Forum, în templul zeiţei Vesta, unde ardea un foc veşnic. Acest foc omologa continuitatea, permanenţa Cetăţii⁴. încât 'Cetatea devenea un uriaş cămin, o vatră sacră, sinteză a focurilor domestice.-''

De fapt, Cetatea, ciuitas, sub Imperiu a încetat să funcţioneze doar ca structură mentală. Aceasta din urmă intrase în criză încă din secolul al II-lea î.C, când imperium dobândise o accepţie geografic-teritorială. Claude Nicolet a notat că, încă în cursul secolului I î.C, prinseseră contur un nou limbaj, noi tehnici de comunicare, în ultimă analiză, ceea ce el califică drept o contra-Cetate. Dialogului între popor şi magistraţii săi aleşi i s-a substituit, după instaurarea Principatului, cel dintre împărat şi plebea urbană. De altfel, dreptul „sacru" al cetăţeanului roman de apel la popor, ca supremă curte de justiţie, a fost înlocuit de cel al apelului la împărat. Chiar dacă glorificau Roma, „căpetenia Imperiului", caput imperii, cetăţenii romani ai Imperiului nu mai vedeau, cel puţin cu ochii minţii, hotarele Cetăţii lor, adică Roma sau oraşele lor natale, că se aflau în Italia ori în provincii. De fapt, pierdeau sentimentul de solidaritate cu Cetatea şi locuitorii ei, simţindu-se dimpotrivă parte integrantă a unei populaţii implantate pe un teritoriu vast, adică al aşa numitei anticetate, anticiuitas, sau chiar anticivitate. Dislocarea Cetăţii ca structură mentală a impus, pe planul mentalităţii, anticetatea. Aelius Aristide, sofist elenofon din secolul al II-lea d.C, a consemnat, în scrierile sale, expansiunea anticetăţii în cadrul mentalului colectiv. Adresându-se romanilor în greacă, le arată că, după cum alte cetăţi au frontiere şi teritorii proprii, Roma are ca graniţe şi spaţiu vital lumea locuită (Arstd., 59-61).

Dai ceuiea nu a dispărui, ci a contraria a prosperat ca structură instituţională. In definitiv, anticetatea se compunea dintr-o reţea de centre urbane, de cetăţi Je pe întreg Imperiul. Urbanizarea acestuia a determinat multiplicarea intensivă a numărului cetăţilor. Dar, în cetăţile lor, locuitorii Imperiului, care, după 212 d.C, devin toţi sau aproape toţi cetăţeni romani, preferă să-şi făurească noi solidarităţi locale, să se simtă integraţi în microunităţi specifice, în care se asociau cu plăcere. Asemenea microunităţi sau microsodalităţi, eventual microsolidarităţi, devin foarte numeroase. Pe de altă parte, mentalitatea romană avea tendinţa de a echivala anticetatea cu oikoumene. lumea locuită. Numai părţii şi ulterior perşii mai făceau parte din această lume locuită, deci civilizată. Ei erau închipuiţi ca „rivali", antipaloi, ai Imperiului roman. De unde eforturile reiterate ale romanilor de a-i subordona, de a-i distruge, poate chiar de a-i anexa. Printre cauzele cuceririi Galliei libere s-a aflat şi tendinţa locuitorilor acesteia de a pătrunde în lumea locuită şi de a-şi instaura un stat unificat (Caes., G., 1, 2-3). Cucerirea Daciei a fost de asemenea prilejuită în parte de aspiraţia lui Decebal de a-şi făuri un stat