Istoria Romei

II

26

Eugen Cizek

Peloponezienii greci (mai ales spartani) au fondat Tarentul, Sybaris şi Crotona. La rândul lor, grecii din Cumae au întemeiat Neapolis (azi Napoli), iar cei din Sybaris au creat Posidonia-Paestum. Coloniile de vocaţie agrară au refulat către interior autohtonii italici, pe când cele „comerciale" s-au străduit să menţină raporturi bune cu ei. Coloniile elenice formau un focar, care genera şi răspândea activ în Italia cultura greacă. Această vatră de cultură elenică a fost numită de Polibiu (2, 39, 19) „Grecia mare", magna Graecia (cum îi spuneau romanii), dar formula în cauză trebuie să fi emers în secolul al Vl-lea î.C. Populaţiile indigene au sfârşit prin a coexista şi chiar a coopera cu imigranţii elenici. Ele au fost intens marcate de fenomenul aculturaţiei. înrâurirea greacă a atins şi Roma. S-a pus întrebarea dacă nu există corelaţii între data tradiţională a întemeierii Romei (754-753 î.C.) şi instalarea aheenilor la Sybaris (750), ca şi între abolirea regalităţii în „cetatea eternă" şi căderea aceluiaşi oraş Sybaris (510 î.C.)¹. Pe baza unităţii spirituale greco-romane, alături de etrusci, grecii din sudul Italiei şi din Hellada continentală au exercitat o puternică înrâurire asupra culturii romane, în curs de a se forma, asupra dreptului, institu artelor, literaturii, religiei „cetăţii eterne". Legenda atribuie lui Pitagora calitatea de mentor şi dascăl al regelui roman Numa Pompilius. în orice caz, pitagorismul a marcat în profunzime, preţ de multe veacuri, gândirea romană.

Problemele suscitate de etrusci sunt complicate. Originea lor alcătuieşte, încă din antichitate, obiect de aprige controverse. Dacă Herodot afirma că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lydia anatoliană, microasiaticâ, Dionis din Halicarnas îi considera autohtoni ai Italiei. De fapt, civilizaţia etruscă încorporează o manifestă patină orientalizantă. încât şi savanţii moderni sunt divizaţi între partizanii unei imigrări a microasiaticilor şi cei care preconizează o dezvoltare originală, aproape surprinzătoare, a indigenilor Italiei. Chiar limba folosită de etrusci comportă mistere. Au subsistat cam opt mii de texte în etruscă, aproape toate scurte şi tardive. S-a afirmat că această limbă nu ar fi indoeuropeană, dar ea conţine elemente care o apropie de idiomurile indoeuropene. Iată un exemplu de text etrusc: „acesta este sarcofagul lui Kutu Velit", eka mutana Kutus Velus. încât aceste ipoteze opuse ni se par complementare. După părerea noastră, la obârşie trebuie să se fi aflat o limitată imigraţie microasiaticâ a „popoarelor Mării", care sâ se fi suprapus unor seminţii italice, villanoviene şi preindoeuropene, atrase în orbita unei civilizaţii superioare. Oricum, solul şi subsolul Etruriei, care, în linii mari, corespundea Toscanei actuale, erau bogate în resurse naturale: lemn, din care se realizau construcţii navale performante, mine de plumb argentifer, staniu, cupru şi fier.

îndeosebi etruscii au prilejuit o civilizaţie urbană înfloritoare, revelată de numeroase monumente: morminte omate cu fresce, vase, reliefuri. Etruscii au creat oraşe opulente, în care au introdus, sistematizat şi codificat practici greceşti. In cele 150 de hectare pe care le comporta oraşul Caere se concentrau, poate, 25.000 de locuitori, în secolul al VH-lea Î.C, civilizaţia etruscă a cunoscut o expansiune fără precedent, între secolele al Vll-lea şi al V-lea î.C. a funcţionat o confederaţie etruscă, menită a promova interesele aşezărilor urbane etrusce, între Bologna şi Capua actuale. Ceea ce nu înseamnă că în interiorul acestei confederaţii nu s-ar fi produs contradicţii, litigii şi chiar conflicte militare, în vederea dobândirii prevalentei. Până la sfârşitul secolului al Vl-lea î.C, oraşele etrusce au fost conduse de un cârmuitor monarhic, lauchme în etruscă, lucumo în latină, de fapt lucumon, înzestrat cu drept de comandament militar şi de coerciţie asupra supuşilor săi, drept simbolizat de securea şi de nuielele purtate de trabanţii

F undarea Romei şi Regalitatea

27

lui, lictorii. Desigur, acest lucumon poseda şi puteri religioase, care se transmiteau pe linie dinastică. Lucumonul era asistat de un consiliu oligarhic ori aristocratic, care a sfârşit prin a-l înlătura, cu excepţia cetăţii Veii, unde el s-a menţinut până la cucerirea romană. în orice caz societatea etruscă era caracterizată de o structură oligarhică. „Seniorii" dominau cu o mână de fier slujitorii lor, care osteneau pe ogoare, în oraşe, în ateliere industriale sau în mine. La etrusci nu au existat niciodată adunări populare. Femeile deţineau o funcţie relevantă în viaţa politică, dar şi în cea privată a etruscilor. Familia etruscă se putea împărţi în mai multe ramuri, deosebite prin supranume specifice, pe când fiecare individ din aceste subdiviziuni era dotat cu un prenume personal. Etruscii erau foarte religioşi. Ei credeau că zeii intervin fără încetare în viaţa oamenilor. De aceea prezicători specializaţi, haruspicii, încercau să desluşească sensul intervenţiilor divine, prin excelenţă în descifrarea semnelor zeieşti exprimate de ficatul victimelor animale sacrificate. Panteonul etrusc era populat de numeroşi zei, care se deosebeau de la un oraş la altul. Influenţele greceşti asupra acestui panteon sunt evidente. Astfel, etruscii au adoptat cultul lui Herakles grec, numit de romani Hercule. Oricum etruscii credeau în Tinia (Iupiter la romani), Uni (Iunona), Menerva (Minerva), Nethuns (Neptun), Turan (Venus), Maris (Marte) etc. Cele douăsprezece cetăţi ale confederaţiei etrusce dispuneau de un sanctuar comun, plasat la Voltumna (Volsinii, în latină). Cu siguranţă, ideile eshatologice ocupau un statut privilegiat în credinţele etrusce. De aceea etruscii ridicau cavouri bogate şi variat decorate, în special dacă era vorba de mormintele aristocraţilor. Vinul libaţiilor şi sângele animalelor sacrificate determinau defuncţii să nu se mai întoarcă printre muritori.

Etruscii nu s-au mărginit la exploatarea Toscanei actuale, vatra civilizaţiei lor. Ei aveau la dispoziţie numeroase porturi, iar corăbiile şi negustorii lor străbăteau întreaga Mediterană. Confederaţia etruscă, deşi agitată de contradicţii interioare, a ajuns să cucerească valea Padului la nord, Laţiul şi o parte din Campania la sud, inclusiv Capua. Alianţa dintre etrusci şi cartaginezi nu a înregistrat succese pe termen lung. Dacă etruscii şi-au întins expansiunea până la Pompei şi Herculanum, ei n-au putut să înfrângă Cumae. Aici au fost învinşi, într-o bătălie navală decisivă, care s-a desfăşurat chiar în faţa acestei cetăţi greceşti (474 î.C). Capua a încăput pe mâna samniţilor (432 î.C). în cele din urmă latinii, samniţii şi grecii au stopat şi lichidat expansiunea meridională a etruscilor. De altfel, samniţii şi alte seminţii italice au blocat expansiunea grecilor. Numai Etruria septentrională a beneficiat de o prosperitate intensivă: porturile situate pe aceste meleaguri au realizat un comerţ activ cu Grecia continentală, în special cu Atena.

Incontestabil, etruscii au dobândit un statut important în cadrul sintezei ori sinecis-mului manifestat la originile civilizaţiei Romei. Cu toate acestea elementul privilegiat al acestui sinecism a revenit latinilor. Şi nu numai din punct de vedere lingvistic. în câmpia şi în aria premontană a Laţiului, cercetătorii moderni au diferenţiat, între secolele al Xll-lea, practic din momentul căderii legendare a Troiei, şi secolul al Vl-lea Î.C. patru „culturi"' şi civilizaţii definite ca laţiale, toate de tip villanovian. Prima „cultură" laţială coincide cu sfârşitul erei bronzului şi începutul celei a fierului (1000-900 î.C). A doua, identificată între 900 şi 830 î.C, implică relaţii complexe cu Etruria meridională. Emerg comunităţi fortificate de tip protourban. A treia fază s-a desfăşurat între 830 şi 720 î.C. Include două faze, A, între 830 şi 770 î.C, şi B, între 770 şi 720 î.C. Apar acum influenţe ale sabinilor, coborâţi din munţi şi ajunşi până la Roma, şi se