Istoria Romei

28

Eugen Cizek

i

conturează diferenţieri sociale. A patra fază laţială cuprinde două segmente, primul între 720 şi 640, iar al doilea între 640 şi 580 î.C. Ea presupune o relativă urbanizare, ca şi difuzarea scrierii, relevată de fibula de la Praeneste, şi manifestări de cultură orienta-lizantă, de inspiraţie etruscă. încă din faza a doua şi mai ales din cea de a treia, pe malurile Tibrului proliferează comunităţi rustice, un fel de „cantoane", pagi.

Aceste „cantoane" erau aşezări mai ales pe înălţimi. Comunităţile „rurale"latine sunt autonome şi sunt numite şi populi. Termenul era de origine etruscă. Se află în cauză sate deschise, ulterior fortificate. îndeosebi „citadela", oppidum, este fortificată. Populi au creat confederaţii bazate pe culte şi sanctuare religioase comune. Pliniu cel Bătrân (3, 9, 69) înregistrează lista celor treizeci de „popoare albane", populi Albanenses, admise să participe la banchetul ritual organizat la „sărbătorile latine", feriae Latinae. Iar Varro, referindu-se la asemenea comunităţi, le consideră populate de „vechii latini", Prisci Latini (L., 7, 28). Ei locuiau mai cu seamă pe masivul alban. Alături de satul latin principal, locuit încă din vremea erei bronzului, s-au dezvoltat aşezări rustice satelit. Zonele intermediare dintre sate şi teritoriile periferice sunt rezervate păşunilor, grădinăritului şi arboriculturii. Iniţial, cum de fapt am arătat mai sus, s-a practicat prin excelenţă creşterea vitelor. Latinii şi sabinii au fost, mult timp, îndeosebi crescători de vite. Totuşi au sfârşit prin a dezvolta agricultura, artizanatul şi chiar comerţul. Inima Laţiului s-a aflat la Alba Longa, dar ulterior s-a mutat la Aricia şi în Lanuvium. Săpăturile arheologice întreprinse la Alba Longa au reliefat că această aşezare s-a dezvoltat înainte de cea a Romei. Potrivit arheologilor, această expansiune a avut loc cu cel puţin cincizeci de ani înainte de întemeierea Romei. Dar Titus Livius atribuie acestei aşezări o vechime de mai multe secole înainte de „întemeierea" Romei (1, 3, 4-l1). Iniţial, locuitorii Laţiului, de fapt protolatinii, par să se fi numit, mai cu seamă cei de pe ţărmul mării, „laurenţi", Laurentes, şi „rutuli", Rutuli. Denumirea de Latini a apărut ulterior. Legenda lui Enea şi a debarcării unor imigranţi troieni a fost puternic implantată în Laţiu. Ceea ce atestă că, mai mult decât probabil, un grup de microasiatici trebuie să se fi instalat în Latium, la un moment dat. Am semnalat mai sus acest fapt. Descoperirile arheologice efectuate în Laţiu la Prattia di Mare, adică pe locurile unde tradiţia situa întemeierea aşezării Lavinium de către Enea, Aeneas (Liv., 1, 1, 10; se foloseşte chiar termenul de oppidum), au scos la lumină patrusprezece altare monumentale, un mormânt sacru, atribuit eroului troian, şi inscripţii votive, dintre care una se referă probabil la „larul Enea", Lar Aeneas. O alta cuprinde o dedicaţie arhaică destinată gemenilor Castor şi Pollux, veneraţi cu fervoare în „Grecia mare". Se adaugă o serie abundentă de statuete hărăzite Minervei, într-un stil orientalizant. Toate acestea sunt împodobite abundent cu bijuterii şi pot fi datate în secolele VI-V î.C. De aceea amintirea legendară a lui Enea se dovedeşte strâns legată, încă din această vreme, de dezvoltarea Laţiului. Regiunea aşezării Lavinium era un centru religios semnificativ, care a marcat sensibil religia romană arhaică².

„întemeierea'' Romei

Locurile unde s-a „întemeiat" Roma deţineau o poziţie strategică, de primă importanţă, în Laţiu, în Italia centrală. Situl Romei a fost locuit încă din vremuri imemoriale. Se afla la încrucişarea unor diverse căi, adică fluviul Tibru el însuşi, care înlesnea operaţii comerciale, exporturi şi importuri şi altele. Tibrul era navigabil. El se afla în

Fundarea Romei şi Regalitatea

29

apropierea unor importante saline, încât situl Romei servea ca un însemnat punct de tranzit al sării. Alexandre Grandazzi ne reliefează că acest sit conjuga numeroase condiţii favorizante: Tibrul navigabil, un port natural pe acest fluviu, un vad ori un loc unde râul putea fi uşor traversat, coline care erau lesne fortificabile. De asemenea Roma sau viitoarea Romă se situa pe drumul care lega nordul de sudul Italiei, Etruria de „Grecia mare". Pe cele şapte coline fortificabile, „munţi", montes, cum le caracterizau romanii, existau sate autonome, care la mijlocul secolului al VlII-lea s-au federalizat. S-a constatat atunci, de către cercetătorii moderni, o considerabilă concentrare de forţe materiale. Nu s-a realizat atunci, la 21 aprilie 754 sau 753 d.C, nici un fel de întemeiere de cetate, după ritualurile descrise în capitolul anterior. S-a efectuat numai o federaţie a satelor situate pe cele şapte coline, care şi-au desemnat o căpetenie unică şi sărbători comune. Se pare că iniţial colinele Capitoliu, Capitolium, şi Viminal, Viminalis, au fost excluse din federaţia satelor, fiind înlocuite de Fagutal, Germal şi Oppius. însuşi Quirinalul, pentru foarte scurtă vreme, ar fi putut să nu facă parte din federaţie. Palatinul era, cum am mai arătat, nucleul viitoarei Rome. în jurul acestei coline se întindea ceea ce ulterior s-a definit ca „Roma pătrată", Roma quadrata, denumire rezultată de la forma patrulateră a Palatinului. Se pare totuşi că, la origine, această sintagmă Roma quadrata, ar fi putut indica un pătrat din piatră, o terasă augurală, pe care urca regele-augur, pentru a desemna limitele sacre ale fundării unei aşezări. Mitistoria convertea Roma iniţială în „fiică" a Albei Longa latine şi „nepoată de fiică" a aşezării troiano-latine de la Lavinium. în orice caz s-a profitat de presiunea exercitată de către sabini şi de declinul comunităţilor latine. Federaţia s-a deschis totuşi şi altor latini. Pe de altă parte, federaţia, mai ales, a sfârşit prin a se baza pe alianţa dintre latinii de pe Palatin, Palatium, şi sabinii care se instalaseră pe Quirinal, Quirinalis. Astfel ar fi luat naştere federaţia celor şapte „munţi", Septimontium (Varr., L., 5, 33). Ea a fost repede dominată de crescătorii de vite, destul de înstăriţi, din rândurile cărora se va forma viitorul patriciat. Cum a arătat Alexandre Grandazzi, înainte de a fi un centru urban, Roma a fost o ligă de sate. El opina că Septimontium nu ar fi constituit o primă manifestare a Cetăţii, ci numai celebrarea încheierii însămânţărilor agricole, desfăşurate anual în luna decembrie.

Progresiv, zonele horticole şi sepulcrale dintre sate au fost eliminate şi s-a ajuns la o coagulare a diferiţilor pagi. în orice caz „Roma" latino-sabină nu a alcătuit o adevărată cetate, ciuitas, şi cu atât mai puţin un centru urban. Numai etruscii, care au ocupat „Roma" în jurul anului 600 î.C, au înconjurat federaţia rurală de o incintă fortificată şi au transformat-o în oraş. Ipotezele lui Andrea Carandini, care a descoperit fortificaţii primitive pe Palatin, unde, după părerea acestui savant, s-ar fi creat un fel de cetate, au fost judicios contestate. Romanii înşişi apreciau că denumirea de Roma ar fi derivat de la cea a fondatorului, Romulus. S-a considerat adesea că termenul Roma ar fi de origine etruscă. în realitate, se pare că denumirea de Roma constituie un cuvânt latin, corelat vocabulului ruma sau rumon, care desemna mamelele unui animal. Se făcea astfel aluzie la colinele Romei, care semănau cu nişte mamele. De altfel, la Roma exista smochinul Ruminal, iar Tibrul însuşi s-a numit iniţial Rumon, tot în legătură cu aceste coline. Etruscii au preluat de la latini numele de Roma. Mai degrabă numele de Romulus derivă de la Roma. Căci un federator trebuie să fi existat. Desigur, nu este imposibil că numele federatorului satelor Romei protourbane să fi fost relativ apropiat

30