Istoria Romei

22

Eugen Cizek

Roma Eternă

23

centralizat, de tip elenistic, sortit aproape automat a se integra în oikoumene. De altfel, Decebal a încercat să se alieze cu părţii. Perceperea anticetăţii ca esenţă a lumii locuite nuanţa imaginea celuilalt, a străinului, indiferent dacă făcea sau nu parte din lumea locuită, dacă trebuia sau nu să fie cucerit.

Grauitas §i sal italicus

Romanii au preţuit totdeauna austeritatea şi „seriozitatea", grauitas. Chiar şi în anticetate, grauitas era considerată ca o valoare importantă, revelatoare pentru spiritualitatea romanilor. Strămoşii cetăţenilor Romei, trăitori în timpul „primordiilor", ar fi excelat, după părerea romanilor, prin grauitas, prin austeritate, tenacitate şi seriozitate. „Maiestatea", maiestas, a poporului roman ar fi decurs, în foarte mare măsură, din grauitas. O întreagă galerie de personaje legendare sau cvasilegendare, ca Romulus, Numa Pompilius, Brutus, duşmanul regilor, Mucius Scaevefâ, ar fi reunit calităţi pilduitoare, ilustrative pentru grauitas. Dar idealul uman sau modelul colectiv al romanilor, sub Republică ori chiar sub Imperiu, purtătorul privilegiat al acestei grauitas, a fost întrupat de Lucius Quinctius Cincinnatus, consul în 460 î.C, dictator republican în 458 şi în 439 î.C. Cei care i-au dus ştirea desemnării ca dictator l-au aflat încovoiat asupra plugului, în curs de a-şi lucra bucata de ogor. Cincinnatus şi-a şters sudoarea de pe faţă şi a îmbrăcat toga praetexta, cea a magistraţilor Republicii (Liv., 3, 26, 7-l2; Eutr., 1, 17). El a salvat Roma, ameninţată de vecinii ei, şi-a îndeplinit mandatul încredinţat şi apoi s-a întors la coarnele plugului. Cincinnatus traduce astfel percepţia soldatului viteaz şi a generalului eficace, dar şi a cetăţeanului modest, auster, truditor, disciplinat. Un set de însuşiri deriva din practicarea acestei grauitas: austeritatea, sobrietatea, modestia, disciplina, fidelitatea faţă de instituţiile Cetăţii, spiritul de economie, rigoarea, cultul muncii bine efectuate, simţul echilibrului şi al măsurii, chiar al unei anumite moderaţii, gustul cumpănirii atente a hotărârilor care urmau să fie adoptate. Grauitas condamna laxismul moral, dezordinea, chiar lenea.

Exista însă, sub Republică şi ulterior, o compensaţie, o contrapartidă, un pandant al gravităţii, aflat în manifest contrast cu ea. Totuşi într-un contrast fertil în efecte plurivalente asupra mentalului roman. Ne referim la pasiunea pentru comic, pentru râs, pentru glumă, pentru destindere şi amuzament, pentru „sarea italică", sal italicus, uneori definită şi ca „oţetul italic", itahtm acetum. Persiflarea, sarcasmul, dar şi comicul gras. suculent şi savuros, câteodată chiar trivial, au deţinut în Roma republicană, înainte şi după apariţia literaturii culte, un statut privilegiat. Romanilor le-a plăcut să se destindă, să râdă din plin, să practice o autentică zeflemisire a tuturor, inclusiv a generalilor victorioşi, chiar dacă de fapt îi venerau. Nu întâmplător un ins şoptea generalului victorios, în timpul triumfului: „fereşte-te să nu cazi", caue ne cadas. Nu întâmplător, de asemenea, specia literară privilegiată a literaturii latine arhaice a fost comedia. Iar inscripţiile, inclusiv 51 mai ales cele scrijelate pe zidurile locuinţelor, dau seama de un comic dezlănţuit, până la obscenitate. Pe de altă parte, încă sub Republică şi mai cu seamă sub Imperiu, distracţiile Oraşului au dobândit proporţii deosebit de semnificative în existenţa cetăţenilor. Jocurile şi întrecerile sportive, chiar luptele crude, sângeroase. între gladiatori, concursurile „hipice" (de care) captau preferinţele lor. Precum fotbalul în vremea noastră. Se adăugau reprezentaţiile dramatice şi procesele judiciare, de regulă

convertite în adevărate spectacole. Relaxarea moravurilor, distracţiile au ajuns să umple aproape esenţialul vieţii cotidiene a cetăţenilor. De unde şi un laxism moral accentuat, înlesnit de crizele mentalităţilor, de contactele sporite cu Grecia elenistică, favorizate de unitatea spirituală greco-romană. Eforturile de a le combate, inclusiv pe plan legislativ, predica pentru grauitas nu au dat rezultate concrete, substanţiale, în special pe termen lung. S-a ajuns cel mult la un „balans", la un fel de echilibru, mai degrabă instabil, între grauitas şi acest laxism, care aluneca inevitabil spre ceea ce italienii califică prin sintagma „dolce far niente". Inactivitatea, viziunea „oţioasă" asupra lumii s-au propagat rapid. S-a deschis astfel calea spre făurirea unor noi mentalităţi în Roma antică imperială, dar şi medievală şi postmedievală.

Note

¹ Cum a arătat Theodor Mommsen, Istoria romană, trad. românească de Joachim Nicolaus. I, Bucureşti, 1987, pp. 141; 263-278.

² Pentru mentalităţi în general, a se vedea mai ales Jacques Le Goff, „Les mentalites. Une histoire ambigue", Faire de V histoire. Nouveauxproblem.es (lucrare de-echipă coordonată de Jacques Le Goff- Pierre Nora), 3 voi.. Paris, 1974, III, pp. 76-94; Alexandru Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti. 1982, passirn; Alex Mucchielli, Les mentalites, Paris, 1985, pp. 5-l16; Eugen Cizek, Essai sur une theorie de V histoire, Bucureşti, 1998, pp. 134-l41; privitor la mentalităţile romane, vezi id., Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, pp. 26-34 (la ultima p. schema raporturilor între mentalităţi şi alte structuri); id., Mentalităţi şi instituţii romane, trad. românească, sub conducerea autorului, de Ilieş Câmpeanu, Bucureşti, 1998, pp. 16-42.

³ Cumplitul tiran care a fost Iosif Visarionovici Djugajvili, care îşi spunea şi Stalin, în ultimul capitol din Problemele leninismului, capitol niciodată indicat şi studiat în orele de marxism, de tristă amintire, nota că lipseşte ruşilor sovietici ceea ce el însuşi desemna ca „spiritul practic american". De unde şi îndemnul la asumarea acestui spirit practic american de către sovietici. Totuşi nu a trebuit să se aştepte secolele XVIII-XIX (şi Tocqueville îl semnalase la vremea sa) ca acest spirit practic, atribuit exclusiv şi eronat americanilor, să-şi facă apariţia.

S-u sugerat o Liluţie intre focul suuru A zeiţei csta .i el ce ardea m cucele Indiei Vedice. ■ ;spre riturile „întemeierii" ; semnificaţiile lor, vezi Albcrt Grenier, Le Linc ruinam Jan ia religion, la pensie et ' art, Paris, 1925, pp. l-21; mai ales Michel Meslin, V homme romain. Des origines au I-er siecle de notre ere. Essai d' anthropologie, Paris, 1976, pp. 35-38; L. Durei - Jean Pierre Neraudau, Urbanisme et metarnorphoses de la Rome antique, Paris, 1983, pp. 19-29; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 52-57. Pentru criza mentalităţii Cetăţii, a se vedea Claude N'icolet, Le metier de citoyen dans la Rome republicaine, Paris, 1976, pp. 59-460; 492-493.

Fundarea Romei şi Regalitatea