Istoria Romei

25
II.

UTiDAREA ROMEI SI REGALITATEA

înainte de Roma

Legendele, ceea ce am definit ca mitistorie, situează „întemeierea" Romei în 754 ori 753 Î.C. Procesul constituirii Romei a fost însă precedat de numeroase fenomene relevante, care s-au desfăşurat în peninsula italică. f*

Diverse izvoare literare corelează „fundarea" Romei şi precedentele ei de „căderea" Troiei, situată a se fi produs, după Eratostene, în 1184 î.C, şi chiar de o împrejurare specifică, plasată cu cincizeci de ani înainte de venirea troienilor în Italia, când un grup de greci arcadieni, condus de Evandru, Euander, s-ar fi instalat pe colina Palatinului, declarat ca cel mai vechi sălaş al Romei. Având în vedere faptul că anticii situau la obârşia Romei un sinecism, un amalgam de seminţii, alcătuit nu din trei componente, cum se afirmă frecvent, ci din cinci elemente: Jatinii (cei mai importanţi strămoşi, care au dăruit „cetăţii eterne" chiar limba ei), sabinii şi etruscii (toţi locuitori ai Italiei), dar şi troienii lui Enea, sosiţi în Laţiu după distrugerea Troiei, şi, chiar înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru. Ne-am referit mai sus la acest straniu fenomen, relevant în multiple privinţe. în acest fel s-ar fi constituit în Laţiu un prim sinecism latino-troian, ca urmare a debarcării în zona respectivă a unui grup de supravieţuitori ai „căderii Troiei" şi a unirii lor cu „aborigenii", aborigines, ai regelui local Latinus, care ar fi conferit noii populaţii denumirea ei oficială: latini. Ca, mai târziu, să ia naştere o comunitate implantată nu numai pe Palatin, ci şi pe alte şase, dintre cele şapte coline ale Romei: Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Caelius. Progresiv, legendele referitoare la originea Romei s-au transformat într-o structură coerentă, într-o vulgata privitoare laprimordia Romei şi Italiei, încă din secolul al IV-lea î.C. Datele din vulgata au fost reproduse, cu mici variaţii, de izvoarele literar-istorice şi de altă natură. Unele dintre ele au încercat să sugereze şi soluţii critice ale anumitor evenimente legendare, multă vreme contestate de asemenea de către ştiinţa modernă. Totuşi, săpăturile arheologice întreprinse în Laţiul iniţial, prin excelenţă începând din 1960 încoace, par să dovedească faptul că, cel puţin parţial, anumite informaţii din vulgata conţin un nucleu real, susceptibil, în linii mari, să dea seama de adevăruri istorice. Migraţiile provenite din Orient, menţionate de vulgata, corespund efectiv unor deplasări de populaţie, purcese din Mediterana orientală. S-au descoperit vestigii de ceramică miceniană pe coastele Mării Tyrrheniene, până în Sardinia. Aceste vestigii ni se par, în acest sens. relevante. încât legendele lui Enea şi lui Evandru, conducătorul unei seminţii greceşti care nu participase la asediul şi la cucerirea Troiei. nu ţin de domeniul basmului. Fenomene importante au survenit efectiv. în peninsula italică. în secolele al Xll-lea, al VIII-lea, al Vl-lea şi al V-lea î.C, ca momente nodale, semnalate de vulgata relativă la primordia. Migraţiile din Orient, îndeosebi din spaţiul microasiatic, au produs cu adevărat mari mişcări de populaţii, în parte ca efect al unor infiltrări de imigranţi purceşi din Mediterana răsăriteană.

Regionalizarea peninsulei italice era înlesnită de relieful ei. Cu excepţia anumitor zone limitate, solul nu era foarte prielnic dezvoltării agriculturii. în schimb, el favoriza creşterea vitelor. Pădurile, considerabil mai abundente decât în prezent, şi zăcămintele minerale depăşeau sensibil nevoile locuitorilor. Din Asia centrală indoeuropenii se răspândiseră în largi zone din Asia şi din Europa. Tehnica bronzului, difuzată îiitre 2000 şi 1500 î.C. i-a adus pe indoeuropeni în peninsula italică în valuri succesive. Sosiţi de pe podişul helvetic şi din Europa centrală, ei au străbătut trecătorile Alpilor, au coborât în câmpia Padului, actualul Po, şi s-au răspândit în restul, peninsulei. Doar ligurii nu aparţineau probabil seminţiilor indoeuropene instalate în Italia şi cunoscute sub denumirea de italici ori italioţi. Aceştia au subjugat populaţiile preindoeuropene, aşa numiţii siculi, cărora le-au impus limbile şi cultura lor. Preindoeuropenii, de origine mediteraneană, erau inhumanţL, adică îşi îngropau morţii. Alexandre Grandazzi reliefează totuşi că trebuie relativizată antiteza rasială între cuceritorii indoeuropeni şi populaţiile mediteraneene. El arată că sfârşitul erei bronzului ar trebui situat pe la 1000-900 î.C. După care ar fi urmat etape ale celei a fierului; fazele iniţiale s-ar situa mai ales între 900 şi 730 î.C. Acelaşi Grandazzi notează că nici latinii nu alcătuiau un grup etnic foarte coerent. Pentru timpuri mai vechi este greu să se vorbească de latini. Cel mult putem să ne referim la protolatini. Indoeuropenizarea s-a realizat însă pretutindeni în Europa, ca unul dintre cele mai brutale şi mai radicale genocide cunoscute în istoria umanităţii. Primele valuri de indoeuropeni s-au implantat în câmpiile şi în zonele deluroase, cele mai fertile, ale peninsulei italice. Ei au coborât în Italia în era bronzului, când se pot 'constata două tipuri de civilizaţie în peninsulă; cel al terramarelor, definită şi ca terra-maricolă, atestat în nordul Italiei, şi cel al apeninilor, constatat în sudul Etruriei. La sfârşitul mileniului al II-lea î.C. a coborât în Italia un nou val de indoeuropeni. Aceştia s-au stabilit în zonele montane ale Italiei, nepopulate ori foarte puţin locuite anterior. Din acest val au făcut parte umbrii, sabinii şi samniţii, trăitori în zone unde au luat naştere idiomurile osco-umbriene şi populaţiile sabellice. Aceşti munteni au exercitat o îndelungată presiune asupra populaţiilor din câmpie, inclusiv asupra latinilor. Această ultimă invadare indoeuropeană a Italiei este legată, într-un fel sau altul, de răspândirea civilizaţiei fierului, temeinic studiată în situl de la Villanova, din sudul Emiliei, de lângă Bologna. Villanovienii practicau incineraţia. îşi ardeau morţii ca şi terramaricolii şi îi închideau în urne conice, acoperite de un vas de asemenea conic. Villanovienii utilizau tehnica fierului. Au sfârşit prin a acoperi o zonă mult mai vastă decât predecesorii lor. Iniţial, triburile indoeuropene duceau o viaţă pastorală şi cunoşteau mai degrabă cerealele sălbatice. Dar în Italia s-a răspândit relativ iute agricultura, întemeiată pe cultivarea grâului şi a viţei de vie. Cele mai vechi cereale ale indoeuropenilor par să fi fost meiul, orzul şi alacul.

Harta Italiei la sfârşitul mileniului al II-lea î.C. şi în prima parte a celui următor era aşadar variată, eteroclitâ. în nord locuiau ligurii şi veneţii (seminţie indoeuropeană aparte). După mijlocul primului mileniu î.C, au pătruns în peninsulă celţii, care au creat în arealul Padului Gallia Cisalpină. în 387 î.C. au ajuns chiar la Roma. în centrul Italiei se aflau umbrienii şi etruscii, iar în sud, pe lângă samniţi şi osci, s-au instalat imigranţi greci. între secolele ale VIII-lea şi al V-Iea î.C. grecii au făurit numeroase aşezări urbane. Aceste colonii se întindeau, în zona de coastă, între Cumae, cea mai septentrională şi mai prestigioasă, până la Rhegion (azi Reggio, din Calabria).