Istoria Romei

Eusen Cizek
huni, zdrobesc pe invadatori. Radagaisus este pus pe fugă. Din nou Italia este eliberată. Prefectul Romei. Flavius Pisidius Romulus, în numele poporului Capitalei, oferă o statuie, confecţionată din aur şi din argint şi plasată pe Rostrele din For, care enumera titlurile lui Stilicho şi exprimă recunoştinţa şi afecţiunea poporului Romei (CIL., 6. 1731 = I.L.S., 1278). Gloria şi influenţa lui Stilicho ajunseseră la apogeu. Dar, în 31 decembrie 406, vandalii, originari de pe meleagurile actualei Polonii şi stabiliţi anterior pe malul drept al Rinului, trec fluviul, îngheţat la acea dată. sub conducerea „regelui'' Gundericus, sub presiunea hunilor. Li se asociază alani, suebi şi ala-mani. Ei nu pot fi opriţi, pradă şi domină Galliile, între 407 şi 409 d.C. în toamna anului 409, 200 până la 300.000 de Barbari traversează Pirineii şi ocupă Hispaniile. Obţin statutul de „fe-deraţi". pământuri şi rămân preţ de douăzeci de ani în peninsula iberică, înainte de a invada Africa romană. Intre timp, în Britannia apare un uzurpator, originar din Naissus. Constantin III era unul dintre cei mai talentaţi generali ai Imperiului Occidental. Sub numele de Ciaudius Flavius Constantinus, el traversează Canalul Mânecii şi ocupă Galliile. Uzurpatorul este tempe* rar, adică în 409, recunoscut ca august de Honorius. Totuşi ulterior este înfrânt de Constantius (generalul lui Honorius), luat prizonier şi executat. Reîncepeau aşadar uzurpările. Pe de altă parte, la curtea de la Ravenna se ţeseau numeroase intrigi tenebroase. Succesele, ascendentul neobişnuit al lui Stilicho nemulţumeau pe mulţi. La această curte prevalau laşităţile, geloziile, complexul lui Iuda, invidiile acerbe. In plus, funcţionari, militari şi curteni păgâni considerau că Stilicho inspirase hotărârile religioase represive, promovate de Honorius. Totuşi şi numeroşi creştini influenţi îi reproşau accentuarea procesului de barbarizare a armatei, început încă din veacul anterior. Invaziile barbare necontenite iritau de asemenea pe mulţi. Se alcătuise o amplă coaliţie antibar-bară la curtea de la Ravenna. Un complot a luat naştere, încât Honorius şi-a dezavuat socrul, care a fost decapitat la 22 august 408 d.C. Facţiunea antibarbară domină curtea şi decizia administraţiei centrale. Ea impune epurarea de anumiţi Barbari a birocraţiei şi chiar a armatei. Conducerea armatei revine generalului Olympius, între 408 şi 411 d.C. în acelaşi an 408, la Constantinopol moare Arcadius. îi succede fiul său şi al Eudoxiei, care nu avea decât şase-şapte ani. Theodosius II va domni până în 450 d.C. Dar, atât în copilărie, cât şi mai târziu, acest împărat şters, nehotărât, se va afla sub tutela potentaţilor curţii, devoraţi de ambiţii excesive, de uneltiri lipsite de scrupule şi de dispute teologice intensive. Printre curtenii cu putere decizionalâ pregnantă, s-au impus generalul Aspar, fiul unui got şi al unei alane, Anthemius, prefect al pretoriului până în 414, înalţi funcţionari ca Helio, între 414 şi 427, Chrysaphios (şambelan al palatului), după 440, ca şi femeile familiei imperiale, Pulcheria, sora lui Theodosius II, şi Eudoxia, soţia suveranului.

Evenimente tragice se produc însă în Italia. Alaric, „federat" al Imperiului, era contrariat de strategia antibarbarâ promovată la curtea de la Ravenna. El reclamă de la Honorius subvenţii băneşti, pământuri şi demnităţi. Alaric invadează Italia şi se îndreaptă rapid spre Roma. Imperiul nu mai dispune însă de talentul militar al lui Stilicho. La sfârşitul lui noiembrie 408, Alaric apare în faţa incintei Romei, spre stupoarea şi apoi panica locuitorilor Oraşului. Acest grav eveniment nu pune capăt intrigilor şi loviturilor crude de palat. Ambiţioasa Galla Aelia Placidia, fiica lui Theodosius I, soră a lui Honorius şi Arcadius. aranjează sugrumarea în temniţă a mâtuşii sale, văduva lui Stilicho. La Roma fac ravagii foametea, pesta, agitaţia păgânilor. Papa Innocentius este obligat să autorizeze ceremonii tradiţionale, inclusiv o procesiune pe Capitoliu. Ca să se retragă, Alaric cere şi obţine o imensă cantitate de aur, argint, mătăsuri etc, cu greu adunate de la particularii bogaţi. Reclamase chiar ostateci, vlăstare ale familiilor aristocratice. Se retrage însă, după ce nu dobândeşte de la Honorius stăpânirea Dalmaţiei, Noricumului şi zonei venete

din nordul Italiei, Alaric reapare în toamna anului 409 în faţa Romei. Ocupă Ostia şi blochează aprovizionarea Oraşului; încearcă un şantaj viclean. Duplicitatea, manevrele şirete, provocările curţii de la Ravenna îl iritau la culme chiar pe Alaric. El proclamă împărat pe prefectul Romei, păgânul Attalus. care este botezat creştin de către un episcop arian got. Priscus. Attalus numeşte , ca şef al gărzii sal; pe Athaulf, rudă cu Alaric. Attalus este susţinut de o parte din aristocraţia Romei, ostilă lui Honorius. El nu se înţelege însă cu Alaric, în timp ce căpetenia vizigotă reia negocierile cu Honorius. Sub zidurile Ravennei, Attalus este detronat de Alaric şi se refugiază în Gallii. Aici el va încerca, în 414. o nouă uzurpare, cu sprijinul altor vizigoţi. Va fi însă capturat de Honorius. mutilat şi relegat în insulele Lipare, unde va muri în jurul anului 420. între timp, spre sfârşitul deceniului întâi al secolului ai V-lea d.C, Galliile fuseseră din nou prădate de Barbari.

Cum negocierile cu Honorius eşuează din nou, Alaric reia operaţiile militare. Ţinta sa şi a altor Barbari de mai târziu este Roma. După un asediu de câteva zile, vizigoţii pătrund în Roma, apărată de incinta lui Aurelian, consolidată de către Honorius, prin poarta Salaria, foarte probabil datorită unei trădări. Jefuirea Romei a început în 24 august 410 d.C. şi a durat trei zile. Alaric îşi lasă soldaţii să prade Roma, dar le interzice să ucidă, să incendieze şi să se atingă de biserici. Ordinul nu-a fost respectat: au proliferat masacrele, violurile, distrugerile, incendiile. După aceste trei zile de coşmar, vizigoţii s-au retras, transportând cu ei prizonieri, printre care se afla şi Galla Placidia. Numeroase naraţii ale autorilor antici, creştini ori păgâni, figurează cucerirea şi jefuirea Romei în cele mai sumbre culori. Impactul psihologic, reacţia emoţională au fost cumplite. Roma"nu mai fusese ocupată de forţe militare străine de opt sute de ani! Când o cuceriseră, de altfel nu în totalitate, gallii senoni. Emoţia a fost mult mai devastatoare decât cea pricinuită de înfrângerea de la Adrianopol. Scriitorul creştin Orosius consideră că jefuirea Romei, pe care o deploră cu oroare, era efectul mâniei lui Dumnezeu. El insistă asupra faptului că vizigoţii au cruţat locaşurile sfinte şi pe cei refugiaţi acolo. Barbarii ar fi cântat în biserici imnuri pentru gloria lui Dumnezeu alături de romani (Oros., Hist., 7, 30; 40, l-2). Totodată Orosius pledează pentru o federaţie între romani şi Barbari. Răspunzând lamentelor păgânilor ce susţineau că jefuirea Romei se datora creştinătăţii ei, abandonării vechilor culte religioase, Orosius reliefează că, în trecut, Roma fusese adesea răvăşită de nenorociri (Hist., 2, 3, 5; 4, 23, 10; 7, 43, 18-l9). Orientul şi Grecia cunoscuseră de asemenea suferinţe teribile. Mulţi locuitori ai Romei se refugiaseră în Orient, unde Sfântul Ieronim deplânge înspăimântat şi mânios jefuirea unei Rome care se prăbuşea. în orice caz dispar iluziile referitoare la redresarea Imperiului, la o nouă expansiune a lui, la domesticirea ori lichidarea Bărbaţilor. Dispare şi credinţa în invincibilitatea şi chiar în eternitatea Romei antice şi a imperiului ei. Puţini, îndeosebi păgâni, ca Rutilius Namatianus, se mai cramponează de asemenea mituri. Sfântul Ieronim, la origine patriot roman convins, încetase să mai cultive aceste mituri încă din 405 d.C. în parte tocmai pentru a răspunde imputării că Roma căzuse din cauza abandonării riturilor păgâne şi pentru a calma pe creştini înşişi, Augustin începe să scrie monumentala „Despre cetatea lui Dumnezeu", De ciuitate Dei, din care primele cărţi apar în 412 d.C. După ce reprobă păgânii, care, după dezastru, ar fi atacat Biserica, şi după ce subliniază că Barbarii nu atacaseră biserici, Augustin semnalează câ devastările, masacrele sunt epifenomene ale uzanţelor războaielor. Statul roman nu este etern. El este condamnat să dispară, ca oricare alta fnmi= -i:.:-- •■-

564