Istoria Romei

Honorius şi Arcadius. Jefuirea Romei

Contemporanii succesiunii lui Theodosius I au perceput desigur înfiinţarea unei case imperiale theodosiene, ca a treia variantă (după cea constantiniană şi cea valen-tiniană) a celei de a doua dinastii flaviene. Pentru moment ei nu au înţeles însă că se statorniceau două „părţi ale imperiului", partes imperii, care nu se vor mai reuni niciodată cu adevărat pe termen lung. într-adevăr, divizarea atribuţiilor, a zonelor de influenţă şi a responsabilităţilor, funcţiona în Imperiu de două secole. De altfel foarte tinerii auguşti - Flauius Honorius nu avea, cum am remarcat, decât unsprezece ani (născut în 384), iar Flauius Arcadius (născut în 377) împlinea optsprezece ani - au fost plasaţi sub tutela unică a lui Stilicho. Pe deasupra, în cele două oraşe de reşedinţă imperială, Constantinopolul în est, Mediolanum şi apoi Ravenna în vest, împăratul era un monarh creştin. Puterea lui izvora de la Providenţa creştină şi avea ca ţintă salvgardarea şi consolidarea statului. In ambele „părţi ale Imperiului" instituţiile sunt asemănătoare, la nivelul organismelor centrale, ca şi la cel al gestionării provinciilor. Limba oficială este latina, deşi, în răsărit, inclusiv la Constantinopol, idiomul curent este greaca. Pe de altă parte, se spera că fusese depăşită criza din deceniile anterioare şi că Imperiul va funcţiona la parametri normali. In realitate curând se va declanşa o criză mult mai profundă, care va lichida puterea imperială în Occident. Căci în Orient, în pofida dificultăţilor şi unei anumite recesiuni, forţele centrifugale erau mai puţin pregnante. Aici subsistau încă forţe centripete, în Balcani şi în restul teritoriilor romane, iar presiunea barbară se manifesta mai slab. Resursele mentale, economice, politice din Orient erau

mai active. In Occident, debaclul final se apropia. De altfel balanţa Imperiului va înclina, în veacul al V-lea d.C. spre est, spre Constantinopol. în orice caz, foarte curând contemporanii au perceput emergenţa a două state defacto: Imperiul roman occidental şi Imperiul roman oriental. Trebuie relevat că au contat şi factorii militari. Trupele din vest fuseseră adesea deplasate spre Iilyricum, ca să susţină uzurpatori. Magnentius, Iulian, Maximus, Eugenius lăsaseră descoperite frontierele, de unde fuseseră sustrase corpuri de armată. Bătăliile de la Mursa, Adrianopol şi râu! Frigidus destabilizaseră esenţialul trupelor de elită. Marea expediţie eşuată a lui Iulian impusese recursul Ia unităţile de elită din vest. Numeroase sectoare frontaliere fuseseră neglijate, dând naştere anumitor breşe, pe unde se strecurau Barbarii. Situaţia militară devenise critică în multe porţiuni din limes-u occidental. Din vremea uzurpării lui Maximus se între-rupseserâ relaţiile normale dintre Britannia şi Gallii.

De altfel tutela unică a lui Stilicho, uşor acceptată în Occident, a fost contestată repede la Constantinopol, unde Arcadius devenea un bărbat tânăr şi unde la curte prevalenta revenea prefectului pretoriului, Rufinus. De altfel ambii fii ai lui Theodosius I erau suverani slabi, influenţabili, la discreţia unor personaje din anturajul lor: erau practic manipulaţi de intrigile tenebroase ale camarilelor de la curte. De altminteri, nu s-au înţeles niciodată cu adevărat între ei. Stilicho era cumnatul lor, întrucât Serena, soţia acestuia, le era soră adoptivă. Dar întâi Arcadius şi ulterior Honorius nu au putut suporta autoritatea acestui general semivandal, fiu al unui ofiţer vandal în serviciul Imperiului şi al unei matroane romane, deci „semibarbar", semibarbarus, cum îl caracterizează Sfântul Ieronim. Totuşi Stilicho s-a manifestat ca un loial slujitor al Romei şi al Imperiului. L-a doborât în cele din urmă complexul lui Iuda, configurat întâi la Constantinopol şi ulterior la curtea din Ravenna. De la Mediolanum, Stilicho a exercitat rolul de regent al Imperiului, de şef al armatelor; domina întreaga gestionare a Imperiului, foarte rapid însă numai în Occident.

Chiar din 395 d.C, au intervenit probleme militar-politice aproape incontrolabile. Atacurile barbare vor hărţui cele două imperii aproape fără încetare, în special în vest, unde seminţiile străine simţeau că se află punctul slab al stăpânirii romane. Anul 401 d.C. va marca începutul marilor invazii barbare în Occident. Totuşi ofensiva barbară începe în Imperiul oriental, prilejuind un eveniment care va revela multor contemporani că, de fapt, imperiul roman unificat încetase să mai existe. Concomitent s-au dezvăluit atât forţa de impact şi calităţile lui Stilicho, cât şi limitele lor. Goţii „federaţi" din Balcani, împinşi din urmă de conaţionali ai lor, care trecuseră Dunărea, sub comanda Iui Alaric, pustiesc împrejurimile Constantinopolului, ameninţă capitala şi nu se retrag decât în schimbul unei subvenţii în aur foarte generoase. Stilicho reuneşte armatele Occidentului şi Orientului în scopul combaterii goţilor. Izbuteşte să cureţe de Barbari Pannoniile şi Dalmaţia. Dar Rufinus obţine de la Arcadius ordinul rechemării forţelor militare răsăritene. Stilicho trebuie să se supună şi să se mulţumească a fi numai regen-tul-comandant militar suprem al Occidentului. Quod erat demonstrandum. Scindarea Imperiului, partitio imperii, era conştientizată de mulţi contemporani, inclusiv de însuşi Stilicho. De altfel acest fenomen va fi revelat şi de insurecţia Iui Gildo. în noiembrie 395, Rufinus este asasinat şi înlocuit de eunucul Eutropius, ca principal sfetnic al lui Arcadius. Iilyricum era împărţit în două segmente: dioceza Pannoniilor revine Occidentului, pe când diocezele Macedoniei şi Traciei rămân sub oblăduirea Imnnrmiin rA- -■ •-

560