Istoria Romei

Eu°en Cizek

în Africa şi în 397, Gildo, care ajutase autorităţile imperiale să înăbuşe răscoala fratelui său Firmus, întrerupe livrările de grâne către Italia, răzvrăteşte actualul Magreb împotriva lui Honorius şi se declara supus al lui Arcadius. în 398, Stilicho recucereşte iute Africa romană şi, consolidându-şi influenţa la curtea de la Mediolanum. determină pe abia adolescentul Honorius, în vârstă de paisprezece ani, să se însoare cu fiica sa. Măria. In Orient, soldaţii barbari, comandaţi de gotul Gainas, se revoltă şi ocupă Constantinopolul. îi sprijineau alţi goţi din Asia Mică, conduşi de Trigibild. Dar în 400 d.C. se produce o pregnantă reacţie antibarbară şi antigermanică în Constantinopol. Locuitorii îi masacrează pe răsculaţii barbari, iar Arcadius redobândeşte puterea. Dacă în continuare Orientul va fi frământat de intrigi de curte şi de conflicte interne, Occidentul trebuie să înfrunte invazii barbare de mare anvergură, asociate cu epidemii şi penurii alimentare grave. într-adevăr, în 401 d.C, Alaric, care administra în numele lui Arcadius un segment din IUyricum oriental, consideră mai profitabil să invadeze Italia. îl instiga chiar curtea de la Constantinopol. Stilicho nădăjduise zadarnic, în 399, când Eutropius căzuse în dizgraţie, să restaureze concordia deplină dintre cele două imperii. După jugularea sediţiunii lui Gainas, armata Orientului fusese de altfel epurată de germanici.

O anumită unitate a punctelor de vedere nu se exprimă decât în politica religioasă. Am constatat, în subcapitolul anterior, că eşecul ultimei reacţii politico-militare păgâne declanşase un val de convertiri în rândurile aristocraţiei senatoriale din Roma. De altfel creştinii susţineau că puternicul vânt local, practic furtuna numită bora, care suflase dinspre tabăra lui Theodosius şi orbise pe militarii lui Arbogast, contribuind la biruirea lor, ilustrase sprijinul lui Dumnezeu şi mânia lui împotriva păgânilor. Am remarcat mai sus că dispăruseră factorii politico-psihologici, potrivit cărora măreţia Romei şi prosperitatea clarissimilor ar fi depins de respectul tradiţiilor. Sub Honorius au loc noi şi numeroase creştinări. Se botează în special femeile şi tinerii. încă la mijlocul secolului al IV-lea d.C, Gaius Ceionius Rufius Volusianus Lampadius era unul dintre capii facţiunii păgâne din senat. Totuşi surorile, nepoţii şi nepoatele sale erau creştinaţi. Numai fiii săi, care au generat cele două ramuri ale familiei, erau păgâni, însă căsătoriţi cu femei creştine. S-ar spune că şefii familiilor se mulţumeau cu păstrarea tradiţiei de către membrii principali ai ginţilor. în 400-403 aproape toată familia Ceioniilor era creştină. Iar capul uneia dintre ramurile sale, Rufius Antonius Agrypnius Volusianus, se botează pe patul de moarte. în provincii persistă totuşi o minoritate necreştină relativ puternică. între 392 şi 402 d.C, se constată, în Codicele Theodosian, Codex Theodosianus, o efervescenţă de legislaţii care completează, întăresc, precizează măsurile lui Theodosius. In 399 d.C, comiţii Iovius şi Gaudentius distrug, în Africa romană, temple şi statui de zei. Totuşi, în luna august a aceluiaşi an, Arcadius şi Honorius cer proconsulului Africii să nu fie suprimate ceremoniile şi reuniunile păgâne reclamate de populaţie. Fireşte, dacă sărbătorile nu comportă sacrificii şi „superstiţii condamnabile". Templele nu trebuie distruse nici în Africa şi nici în Gallii şi în Hispanii (Cod. Th., 16, 10, 17-l8; 10, 15). Templul zeiţei Iuno Caelestis din Cartagina este închis, pus sub sechestru, înainte de a fi transformat în biserică şi apoi ras până la sol, în 412 d.C. în Orient, Gaza rămâne oraş păgân, însă, în octombrie 400, Arcadius se împotriveşte terorizării locuitorilor săi, care îşi plătesc impozitele. De altfel episcopul local era maltratat de păgâni. Iar, în aceeaşi Cartagina, Fericitul Augustin va asista la ceremonii ale aceleiaşi Iuno Caelestis, de fapt asimilată Cybelei, zeiţei feniciene Anat şi zeiţei punice Tanit, care aveau încă destui adepţi (Ciu., 1, 4). Uneorii păgânii reacţionează cu violenţă. în Fenicia, ţăranii necreştini masacrează pe misionari. Africa „proconsulară'" rămâne agitată până în 410 d.C. La Sufes (azi Sbiba, la 100 km vest de Kairouan, din Tunisia), când creştinii distrug o statuie a lui Hercule, patronul oraşului (în realitate, la origine, poate,

fenicianul Melqart), se produc tulburări şi măcelărirea a 60 de persoane. La Colama (azi Guelina, în Algeria) dansatori păgâni provoacă agitaţie printre creştini. Ca ripostă, păgânii molestează creştini şi incendiază imobile eclesiastice. în Gallii, ţăranii rămân legaţi de vechi cutume păgâne, de care sunt foarte greu despărţiţi.

O lege din 408 confiscă veniturile templelor, care sunt transferate armatei. Templele de pe domeniile imperiale primesc o nouă utilizare, nereligioasă: devin mai cu seamă cazărmi (Cod. Th., 16, 10, 19). în acelaşi an 408, un edict interzice necreştinilor pentru prima oară slujirea palatului imperial (Cod. Th., 16, 5,42), Dar aplicarea acestui edict a fost suspendată, datorită împotrivirii energice a căpeteniei barbare, Generid, guvernator militar al Italiei, în momentul promulgării acestei măsuri, şi mai târziu al Illyricumului. Era ferm apărător al „tradiţiilor ancestrale" şi al religiei politeiste. Ungeneral victorios nu putea fi contrariat. La 7 decembrie 416, păgânii sunt în principieTexcluşi din armată, administraţie şi justiţie (Cod. Th., 16, 10, 21). Din nou această decizie nu a putut fi pretutindeni aplicată; au fost necesare numeroase excepţii, în 423, Honorius şi Theodosius II reactualizează măsurile mai vechi împotriva sacrificiilor. Se renunţă la pedeapsa capitală pentru încălcarea legislaţiei, substituită de confiscarea bunurilor şi de exil. Se acordă toleranţă păgânilor liniştiţi, maniheenilor, mon-taniştilor şi iudeilor (Cod. Th., 16, 10, 22-24). Totuşi, ulterior pedeapsa capitală este restabilită de trei ori: în 435, la 31 ianuarie 438, într-un moment de penurie alimentară, „provocată de cultul daimonilor", şi la 4 noiembrie 451, când a fost condamnat proprietarul unui local unde se desfăşuraseră sacrificii (Cod. Th., 16, 10, 25; Cod. Just., 1, 11, 7). Probabil în 472, o altă decizie imperială reia şi agravează interdicţiile promulgate în 392 (Cod. Just., 1, 11, 8). Sacrificiile fiind suprimate, numărul sacerdoţilor păgâni scăzuse considerabil. Acolo unde pâgânismul supravieţuia, el avea mai degrabă un caracter folcloric decât religios. încât un edict, tot din 435 d.C, ordonase distrugerea acelor temple care mai rămăseseră „intacte" (Cod. Th., 16, 10, 22). Vor subsista încă sanctuare, mai ales ale cultelor locale „populare": de aceea „inchizitorii" de la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. vor fi obligaţi să nimicească destul de multe sanctuare păgâne.

Invazia lui Alaric în Italia a îmbrăcat forma unei autentice provocări. însuşi Honorius a fost asediat în Mediolanum, unde, cum am notat mai sus, se afla curtea imperială şi reşedinţa suveranului. Stilicho intervine însă iute şi cu o armată, întărită cu detaşamente recrutate în Gallii şi chiar în Britannia, repurtează trei victorii strălucite asupra vizigoţilor, în anii 402-403 d.C, la Verona, Pollentia şi din nou la Verona. Vizigoţii sunt forţaţi să se retragă în zona actualului râu Sava. Stilicho şi ginerele său, tânărul împărat Honorius, îşi sărbătoresc triumful la Roma, aşezaţi în acelaşi car al victoriei. Claudian elogiază acest triumf, pe un timbru ditirambic. Survine pentru Urbs ultima clipă de autentic entuziasm popular. Panica fusese cumplită în Italia, neobişnuită cu invazii barbare. însuşi împăratul îşi mută reşedinţa de la Mediolanum la Ravenna, mai retrasă faţă de calea invadatorilor şi mai uşor de apărat.

Dar năvălirile continuă. Spre sfârşitul anului 405, hoarde de Barbari, ostrogoţi, vandali şi alani pornesc din Pannonia sub comanda lui Radagaisus, trec actuala trecătoare Brenner şi năvălesc în Italia. Ţinta lor era Roma însăşi. Ei ajung până în Etruria. Stilicho adoptă măsuri excepţionale. Angajează în armată provinciali, chiar sclavi, cărora li se făgăduieşte eliberarea, şi instituie un impozit excepţional. în 406, forţele lui Stilicho, susţinute de bande de „federaţi" alani, goţi şi

562