Istoria Romei

Eugen Cizek

Franţei, Avignon devine centrul teroarei albe, declanşate de nobilii anterior emigranţi şi de partizanii lor? O teroare care îl şochează chiar pe regele Louis XVIII, care taxează pe exponenţii acestei terori, îndreptate împotriva foştilor revoluţionari şi bonapartişti, ca „mai regalişti decât regele".

Ruinarea vestigiilor Romei antice se accelerează în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, între domniile lui Martin V, cel ales în 1417, şi Urban VIII, papă între 1623 şi 1644. Prădarea Romei în 1527 a contribuit la decăderea ei, cum am notat mai sus. Fără îndoială, distrugerea Romei antice, pe care papii nici măcar nu încercau s-o oprească, a suscitat reacţii. Cea mai emoţionantă a aparţinut lui Rafael, care, în 1519, într-o scrisoare adresată papei Leon X, a deplâns-o pe un ton vibrant. Când papa Urban VIII atentează la plăcile de bronz care acopereau porticul Panteonului, Pasquino, un croitor „apărător" al Romei, observă, făcând aluzie la faptul că papa aparţinea familiei Barberini: „ceea ce n-au făcut Barljarii, au făcut Barberinii", quod non fecerunt Barbari, fecerunt Barberini. Rabelais admira încă Roma, iar Du Bellay deplora îngroparea Romei antice sub noul oraş medieval-renascentist. Secretarul lui Montagne remarca dezamăgirea marelui scriitor, care nu mai regăsea străvechea Romă. în timpul secolelor de neglijare a vestigiilor Romei imperiale, cutremurele, surpările de teren, aluviunile depuse de Tibru şi ruinele vechilor edificii ridicaseră solul Romei. Forul republican devenise un fel de câmpie, numită Campo Vaccino. Roma umaniştilor era îngropată. Centrul Romei pontificale se situa pe malul drept al Tibrului. Papii voiau să coreleze acest centru spiritual, Vaticanul, de principalele biserici ale noii Rome. Un nou urbanism lua naştere.

Roma modernă

în secolul al XVII-lea Roma era încă un oraş modest, unde alături de biserici somptuoase se aflau cartiere sărace şi insalubre. Napoli era cel mai populat oraş al Italiei, de fapt al treilea din Europa, după Londra şi Paris. Papii făuresc un stat papal printre numeroasele principate şi regate ale Italiei. Acest stat cuprindea nu numai Laţiul, ci şi o mare parte din Italia centrală, până la Adriatica şi fluviul Po ori Padul. In plus, se produce un reviriment al interesului pentru Roma, intens vizitată de englezi şi de francezi. în gravurile sale, Piranese relevă lumii un aspect nou al Romei. Aceste gravuri reproduc ruinele sau utilizează o reconstrucţie imaginară a lor. Napoleon ocupă şi anexează o Romă unde restaurarea vechilor monumente începuse. El avea cultul antichităţii şi al clasicismului. îşi propunea să restaureze tot ce se putea din vechea Romă. Izbuteşte să degajeze Forul lui Traian şi Forul republican, unde săpăturile ating nivelul celebrei uia sacra. Pincio este amenajat şi sunt reabilitate palate şi situri arheologice. Sunt plantaţi arbori pe bulevarde şi în grădini, se redescoperă centrul Romei antice. Resurecţia acesteia conferea idei monarhice a lui Napoleon chezăşia unui model etern. Chateaubriand constată însă că, în mare parte, dispăruseră Roma antică şi cea medievala. Reunificarea Italiei stimulează însă dezvoltarea Romei. Când piemontezii întreprind unificarea Italiei, la fel ca Bourbonii din Napoli, papii încearcă să reziste. Armata pontificală este înfrântă, dar, până în 1870, trupele franceze apără un stat papal limitat, diminuat la Laţiu. Plecarea francezilor în 1870 îngăduie regilor Italiei să-şi instaleze capitala la Roma. Papa se declară prizonier, până când, în 11 februarie 1929, acordul de la Latran transformă Roma în capitala a două state, Roma şi Vaticanul. în secolul al XlX-lea, Roma fusese al cincilea oraş al Italiei.

Roma, Roma

Până la al doilea război mondial, Roma era încă al doilea oraş al Italiei, primul loc revenind centrului urban de la Milano, metropolă economică a Italiei, mare aglomeraţie industrială, comercială şi intelectuală, „capitala reală" a regatului, cum spuneau locuitorii lui.

Am observat câ Roma întrunea capitala a două state. Statul Vaticanului grupează acum aproape o mie de locuitori şi are o suprafaţă de 44 de hectare, în care figurează imensa basilică a Sfântului Petru, cu piaţa din jurul catedralei, palatul pontifical cu anexele lui (Capela sixtină, biblioteca, pinacoteca, un muzeu, un colegiu european, palatul justiţiei, postul de radio, faimoasele grădini ale Vaticanului etc). Douăsprezece edificii, la Roma, şi Castel Gondolfo sunt înzestrate cu extra-teritorialitate.

i

LUHUiivuiv.

Procesul readucerii la suprafaţă a ruinelor Romei imperiale antice a continuat şi continuă şi în prezent. Nu este mai puţin adevărat că acţiunile urbanistice, întreprinse după 1925 de dictatura fascistă a lui Benito Mussolini, au afectat drastic reabilitarea Romei antice. Paranoic ca orice dictator, „ii duce" a lansat un plan de dezvoltare urbanistică, nociv restaurării Romei antice. Urbanismul fascist pompos, ultraclasicizant, a lovit din plin forurile antice. O parte relevantă din forurile imperiale a dispărut sub grandomanul bulevard, care se intitulează „Via cjei Fori imperiali" şi care conduce „triumfal", excesiv de vanitos, de la Piazza Venezia până la Coloseu. De aceea s-a afirmat că separarea Forului republican de cele imperiale, datorită realizării acestui grandoman bulevard, a dăunat grav resuscitării unui trecut, de la care de altfel Mussolini se reclama. Ideea imperială a fasciştilor a amputat oraşul străvechi. Totuşi vestigiile antice sunt extrem de numeroase, deşi ele se inserează în textura urbană modernă ca o paranteză, cum se spune. Roma a devenit primul oraş al Italiei, cu o populaţie de trei milioane de locuitori, faţă de un Milano locuit de ceva mai mult de un milion şi jumătate de oameni. Este însă adevărat că aglomeraţia milaneză grupează aproape patru milioane de fiinţe. Dar şi Roma a devenit un mare centru economic, şi nu numai cultural şi politic. Ca o metropolă tentaculară, este înzestrată cu o viaţă diversificată, unde se amalgamează febra modernităţii şi stupefiantele urme ale antichităţii şi Evului Mediu.

„Roma, Roma", ca să reluăm uluitoarea exclamaţie a lui Federico Fellini, „ii maestro". Ca un oraş permanent frecventat de nenumăraţi turişti. Ca un oraş al bucuriei de a trăi, „la joie de vivre", cum spun francezii. Ca un oraş al desfătărilor, unde chiar pe artera modernă principală, Via Veneto, deşi există numeroşi „semafori", deci stopuri, se traversează de la un trotoar la altul pe oriunde, sub ochii indiferenţi ai poliţiştilor. „Roma hoaţa"", „Roma la ladra", cum o definesc, cu obidă, anumiţi lombarzi, care îi reproşează că absoarbe resurse economice făurite de ei. Uitând câţi străbuni ai lor au zăcut în temniţele austriace sau şi-a dat viaţa pentru o Italie unificată. Ca un oraş pe care atâţia turişti îl preferă încântătoarei Florenţe, stupefiantei Veneţii, frumosului Napoli şi chiar Parisului. Ca un oraş unde nivelul de trai crescuse vizibil din noiembrie 1998 până în mai 1999. Fascinaţia exercitată de această Romă atrage ca un magnet pe orice iubitor de artă, de cultură, de frumos, de varietate arhitectonică şi de altă natură: mentală, culturală, socială, economică etc.¹

662