Istoria Romei

Der Streit um den Victoria-altar. Die dritte Relatio des Symmachus und die Briefe 17,18 und 57 des Mailănder Bischops Ambrosius, Darmstadt, 1972; P.G. Christensen, „Claudian and Eternal Rome", L 'Antiquite Classique, 1971, pp. 670-674; P. Petit, op. cit., pp. 713-727; Guy Sabbah, La methode d Ammien Marcellin. Recherches sur la construction du discows historique dans les Res Gestae, Paris, 1978; L. Cracco Ruggini; „II paganesimo romano tra religione e politica (384-394 d.C); per un reinterpretazione del Carmen contra paganos", Atti del'Accademia Nazionale dei Lincei. Memorie, seria a 8-a, 23, 1979, pp. 3-l40; J.L. Charlet, L 'influence d'Ausone sur la poesie de Prudence, Aix-en-Provence-Paris, 1980; id., „La poesie de Prudence dans l'esthetique de son temps", Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 1986, pp. 368-386; Francois Thelamon, Paiens et chretiens au IV-e siecle. L'apport de V„histoire ecclesiastique" de Rufin d'Aquilee, Paris, 1981; J.-P. Callu, „Date et genese du premier livre de Prudence Contre Symmaque", Revue des Etudes Latines, 59, 1981, pp. 235-259; Eugen Cizek, „Quelques remar-ques sur l'historiographie romaine du Bas-Empire", Actedu VII-e Congres de la FIEC, Budapest, 1983, II, pp. 193-l95; id., Histoire, pp. 27l-330TAndre Chastagnol, „Le Senat dans l'oeuvre de Symmaque", Colloque Genevois sur Symmaque ă l'Occasion du 1600-e Anniversaire de l'Autel de la Victoire, Paris, 1986, pp. 73-82; T. Honore, „Scriptor Historiae Augustae", Journal of Roman Studies, 77, 1987, pp. 156-l76; D. Roques, Synesios de Cyrene et la Cyrenaique du Bas-Empire, Paris, 1987, passim; M. Le Glay, Empire, pp. 395-401; 419-429; 468-489; Robert Turcan, Introduceri şi note la Histoire Auguste, III, 1, Paris, 1993; S. Lancel, Saint Augustin, passim.

²⁴ Pentru cauzele şi urmările „căderii" Imperiului roman, vezi M. Rostovzev, op. cit., pp. 483-619; Henri Pirenne, Mahomet et Charlemagne, Paris, 1937, passim; E. Demougeot, Unite, passim; id., La formation, II, passim; id., L 'Empire, passim; M. Chambers şi colaboratorii, The Fall of Rome. Can it be Explaned?, London, 1957; F. De Martino, op. cit., V, pp. 506-527; I. Lâna, op. cit., II, Apendice, pp. I-XXXIII; J. Vogt, The Decline of Rome, passim; F.M. Walbank The Awful Revolution. The Decline of the Roman Empire of the West, Liverpool, 1969; R. Remondon, La crise, pp. 243-262; Paul Petit, Precis d 'histoire ancienne, ed. a 3-a, Paris, 1971, pp. 349-353; id., Histoire generale, pp. 748-752; A. Piganiol, L'Empire chretien, pp. 70; 455-466; Santo Mazzarino, La fin du monde antique, trad. fr., Paris, 1973, pp. 1l-54; M. Christol-D. Nony, op. cit., pp. 266-267; M. Le Glay, Empire, pp. 574-578; E. Cizek, Ist. Ut. lat., p. 687; id., Mentalităţi, pp. 14-l5; 266-272. Desigur, exegeza „căderii" Imperiului este foarte bogată în cărţi şi articole ştiinţifice. Nu am menţionat, în rândurile anterioare, decât foarte puţine dintre contribuţiile moderne.
.

XII.

Roi

)MA MEDIEVALA SI MODERHA. EPILOG

Roma medievală

Supravieţuirea Romei după „căderea" Imperiului roman occidental constituie epilogul, concluziile acestei cărţi. Desigur, vom prezenta concentrat această supravieţuire, aceaStă eternitate a Romei, întrucât ţinta noastră principală a fost Roma antică şi imperiul ei.

încă din antichitate, două curente opuse de gândire purtaseră asupra soartei Romei. Dacă Sfântul Pavel preconizase coexistenţa comunităţilor creştine cu puterea laică, temporară, Apocalipsa Sfântului Ioan figura Roma ca pe o femeie desfrânată, împodobită cu purpură şi bijuterii, nou Bablion, condamnat pieirii (17-l8). Se pornea de la tradiţia apocaliptică iudaică, dar se asumau temele condamnării Romei, adesea vehiculate'de moraliştii păgâni. Istoria Romei antice fusese străbătută de un curent pesimist. Adesea romanii pândeau în istoria Oraşului semnele decadenţei. Stoicii afirmau că lumea şi deci şi Roma vor dispărea într-o conflagraţie universală, în timp ce Apocalipsa profetiza pieirea ei. Angoasa milenaristă dobândea, în mediile creştine - şi nu numai în rândurile lor -, o pondere oprimantă. Dar concomitent se exprima o tendinţă mult mai puternică, încrezătoare în eternitatea Romei. După invazia lui Alaric şi diminuarea brutală a populaţiei Romei, creştinul Sidonius Appolinaris descrie cu entuziasm zeiţa Roma {Carm., 13 şi urm.). într-un stil epic, îmbibat de reminiscenţe vergiliene, Roma este descrisă ca o războinică somptuoasă. Roma, jefuită de Alaric şi apoi de vandali, solicită Aurorei ca împărat pe Anthemius. Or această Auroră este Constantinopolul, conceput cu o anti-Româ, inferioară celei autentice, incapabilă să se definească altfel decât în raport cu Roma. Această Romă trăise într-un fel de apocalipsa, dar ea subsista ca Roma aeterna, locaş al puterii temporale, dar şi al celei spirituale. Ambiţie focalizată de papa Damasius, menţionat în capitolul anterior, şi potenţată de către alt papă foarte eficient, Leon I (440-461 d.C). Roma se convertea, din oraş imperial, în cetatea apostolică. Nu murise, ci numai se transformase. în plin Ev Mediu, persistă vechea asimilare între „Oraş" şi „Lume", Urbs şi Orbis. Un proverb afirmă, în acelaşi Ev Mediu, că atâta vreme cât se va menţine în picioare Coloseul, va rămâne, tot în picioare, Roma. Când se va prăbuşi Coloseul, se va prăbuşi şi Roma. Iar când se va păbuşi Roma, se va prăbuşi şi Lumea. Un document, emanând de la Curia Romei, va decreta în 1162 salvgardarea Columnei lui Traian. Aceasta trebuie să rămână intactă atâta vreme cât va dăinui Lumea.

în realitate, Roma subsista ca o burgadă, ca un orăşel modest. Longobarzii invadaseră Italia în secolul al Vl-lea şi făuriseră în peninsulă un regat, care avea capitala nu la Roma, ci la Pavia, începând din 572 d.C. Longobarzii vor fi înfrânţi de Carol cel Mare, dar regatul lor se va menţine

Roma Medievală şi Modernă, Epilog

659

la Benevent, până către 1047. Roma devenise un orăşel modest ca proporţii, dar aici veneau Carol cel Mare şi Otto, ca să primească cununa imperială. Combatanţi înverşunaţi pentru o supremaţie temporală, papii vor lupta din Roma împotriva veleităţilor monarhilor medievali, în special, cum am remarcat în capitolul anterior, în contra suveranilor Sfântului Imperiu. Papa Alexandru III va fonda liga lombardă, în 1167, ca să anihileze ambiţiile împăratului Frederic I Barbarossa. încă din secolul al VUI-lea, papii nu au mai cerut învestitura anterior acordată de împăraţii de la Constantinopol. De altfel, o primă schismă va diviza Biserica Apusului de cea a Răsăritului între 863 şi 867. Această schismă va opune definitiv catolicismul ortodoxiei noastre în 1054, când patriarhul Keroularios şi papa Leon IX se vor excomunica unul pe altul. Aceste excomunicări nu vor fi anulate decât în 1965. De altfel, în această Romă medievală, vechile monumente antice se ruinau. în 540 d.C, un inventar enumera încă statuile şi monumentele unui oraş locuit de o populaţie destul de numeroasă. Roma nu era încă un morman de ruine ale monumentelor laice, încă păstrate; se adăugau, pentru a o înfja*rn"useţa, biserici şi basilici creştine. Templul lui Romulus şi biblioteca Forului Păcii adăposteau, din 526, o fastuoasă biserică. Până la urmă Panteonul este şi el conservat, prin transformarea sa într-o biserică a Sfintei Marii a Martirilor. Totuşi, în general, monumentele antice cad în ruină. Alcuin, sub Carol cel Mare, constată că Roma echivalează cu o ruină amară. După anul 1000 d.C, atinsă de malarie, Roma se depopulează. în 1083, Roma este prădată de către normandul Robert Guiscard, chemat în ajutor împotriva împăratului Henric IV de către papa Gregorius VII. Chiar Coloseul cade victimă seismelor repetate. El este transformat într-o fortăreaţă, în timpul luptelor neîncetate dintre familiile aristocratice, dornice să obţină prevalenta în Roma medievală. Pietrele Coloseului slujesc construirii caselor particulare din apropiere. Renaşterea şi barocul transformă Coloseul în carieră de piatră, care oferă materiale de construcţie utilizate pentru ridicarea palatului Venezia, Cancelariei, palatului Farnese etc. Chiar şi cupola basilicii Sfântului Petru utilizează materiale luate din ruinele Coloseului. Restaurarea Coloseului va începe abia sub papa Benedict XIV (1740-l758), care va consacra acest edificiu amintirii martirilor creştinătăţii. Cad în ruine şi forurile Romei antice. în 1587 începe reconstrucţia Columnei lui Traian, dar în vârful acesteia este aşezată statuia Sfântului Petru. Noi monumente apar în Roma Renaşterii. Papii atrâseseră la Roma numeroşi artişti de valoare, care însă se dispersează în alte locuri, după ce, în mai 1527, Roma fusese cucerită şi jefuită de trupele imperiale ale lui Carol Quintul, comandate de conetabilul de Bourbon, ca urmare a alianţei încheiate împotriva împăratului între papa Clement şi regele Franţois I al Franţei.

Totuşi cruciaţii admirau încă monumentele Romei antice. Dar, la un moment dat, Roma încetează a mai fi reşedinţa papală. încă din 1309, papii se stabilesc la Avignon, în sudul Franţei. în 1348, papa Clement VI cumpără oraşul Avignon de la Jeanne I, regina Siciliei şi contesă a Provenţei, iar Avignon devine ferm reşedinţa unor papi în 1378, când se produce marea schismă a Occidentului. între 1378 şi 1415, catolicismul este condus de mai mulţi papi rivali. Cardinalii neitalieni se împotrivesc, în 1378, alegerii lui Urban VI ca papă. Ei îl proclamă papă sau antipapă pe Clement VII, care se instalează la Avignon. în continuare, schisma se agravează când în 1409 este ales un al treilea papă, Alexandru V, instalat la Pisa. îi urmează tot ca antipapă la Pisa Ioan XXIII, în 1410. Abia conciliul de la Konstanz, desfăşurat între 1414 şi 1418, destituie pe cei trei papi şi convoacă un conclav, care în 1417 îl desemnează ca papă unic pe Martin V. Avignon rămâne însă oraş care aparţine papilor până în 1791, când este anexat de Franţa. Este oare o întâmplare că în 1815, după restaurarea Bourbonilor pe tronul

660