Istoria Romei

Eugen Cizek

Criza Republicii Romane

137
Practic, aceştia dispar din istorie. între timp cimbrii pătrunseseră în Gallia cisalpină. Ei impresionaseră pe romani, căci, în plină iarnă, alunecaseră în văi pe scuturile lor. Erau asemuiţi cu titanii. Forţele romane s-au retras, dar, la Vercellae, pe cimbri i-a întâmpinat Marius. Secondat de Quintus Lutatius Catulus, celălalt consul, Marius i-a zdrobit în 30 iulie 101 î.C. Tumultul teutonic fusese definitiv eliminat. Victoria lui Marius a permis lui Sulla să pacifice Alpii Noricumului şi consulului Aquilius să lichideze revolta sclavilor din Sicilia. Venise timpul ca Marius să se ocupe de viaţă internă, atât de perturbată, a Romei.

în 105-l04 î.C, populares triumfaseră. în virtutea unei logici politice fireşti, aripa radicală a devenit prevalentă, la Roma, în absenţa lui Marius. Căpeteniile acestor radicali, Saturninus şi Glaucia, îl sprijiniseră pe Marius în 105-l04 î.C. Pactul dintre ei şi Marius a durat câţiva ani. Ei l-au susţinut pe Marius şi în alegerile consulare din 103 şi 101 î.C. Dar radicalii au provocat I grave tulburări la Roma, din care nu a lipsit deloc utilizarea violenţei. Lucius Appuleius Satuminus era un nobilis, devenit vrăjmaş al optimaţilor. El a fost tribun al plebei în 103 şi 100 î.C. Cicero i-a recunoscut anumite calităţi: sinceritate, dezinteresare (Cic, Şest., 16, 37). Gaius Servilius Glaucia era de condiţie socială modestă. După ce fusese anterior tribun al plebei şi adversar vechi al optimaţilor, obţinuse exclusivitate în tribunale pentru cavaleri; a devenit din nou I tribun al plebei în 101 şi pretor în 100 î.C. Cicero îl va dispreţui şi îl va califica drept „bălegarul senatului", stercus curiae (Cic, De or, 3, 41, 164). între 103-l00 î.C, Saturninus şi Glaucia au dominat viaţa politică a Romei şi au terorizat senatul. Ştiau să manevreze cu iscusinţă şi erau excelenţi oratori. Au impus mai multe măsuri legislative revelatoare. Printr-o lege agrară, votată în 103 î.C, s-a îngăduit lui Marius să atribuie veteranilor săi loturi de 100 de iugera (25 de hectare), din ager publicus african. Pe alte segmente din ager publicus provincial au fost implan- I tate colonii de veterani, şi nu de civili: în Macedonia, în Achaia, în Sicilia şi în Gallia narboneză i (pe teritoriile cucerite de germanici, însă recuperate de Marius). Atât senatorii, cât şi cavalerii au I fost profund nemulţumiţi, deoarece sperau să acapareze ei aceste pământuri provinciale. Legea a fost votată, în pofida auspiciilor nefavorabile şi a împotrivirii unor tribuni ai plebei, care însă au "^! fost puşi pe fugă de o trupă de veterani. Această trupă fusese adunată de popularii radicali toc- ţt mai spre a impune legea propusă de ei. Senatul a încercat o manevră abilă, contestând caracterul obligatoriu al unei legi adoptate împotriva legalităţii. în ultimă instanţă Saturninus a obţinut ^: votarea unei hotărâri care constrângea senatorii să jure individual respectarea oricărei legi. însuşi I Marius a ezitat să jure, dar, până la urmă, a acceptat s-o facă, urmat de grosul senatorilor. Numai Caecilius Metellus a refuzat să jure. A fost tradus în faţa comiţiilor tribute şi condamnat la exil, în virtutea altei legi, iniţiate tot de Saturninus şi de Glaucia. Adică o „lege despre maiestate" (a I poporului roman), lex de maiestate, probabil votată în 103 î.C. Această lege prevedea pedepse grele împotriva unui cetăţean care ar fi adus vătămare maiestăţii poporului roman. Cetatea era practic ameninţată de teroare şi de răzbunare. O asemenea lege se va întoarce curând împotriva = iniţiatorilor săi şi, ulterior, va fi amplu utilizată de toate facţiunile politice şi în special de împăraţi. în sfârşit, Saturninus şi Glaucia au impus votarea unei legi „frumentare", care relua, parţial, prevederile unei vechi propuneri legislative, reprobate de Marius însuşi. Prin această lege, se scădea suma plătită de nevoiaşi pentru raţiile de grâne distribuite lor.

Spirala violenţelor progresa ineluctabil. Cu prilejul alegerilor din 101 î.C, Satuminus a aranjat uciderea unui competitor al său, într-o busculadă generalizată. Iar,

când s-au desfăşurat alegerile pentru anul 99 î.C, au izbucnit numeroase răscoale şi ciocniri sângeroase⁹. Mecanismele instituţionale ale Republicii aproape nu mai funcţionau. Marius însuşi era şocat. Atentatele în serie îl speriau. Militar disciplinat, nu putea subscrie la proliferarea lor. Pe deasupra, era, cum am arătat, un popularis moderat, legat de ordinul ecvestru din punct de vedere sentimental. Desigur, acordase şi el, după Vercellae, cetăţenia romană unor auxiliari necetăţeni şi hotărâse admiterea în coloniile de cetăţeni romani a unui număr de italici, care astfel dobândeau automat cetăţenia. Spre indignarea senatului. Totuşi, întors la Roma, Marius însuşi s-a văzut reprobat şi atacat de Satuminus şi de Glaucia; în decembrie 100 î.C, el a rupt brutal alianţa cu radicalii. Senatul a votat un senatusconsultum ultimum, în vederea restabilirii ordinii. Marius, nolens uolens, a acţionat împotriva insurgenţilor radicali, care se refugiaseră pe Capitoliu. I-a arestat pe Saturninus şi pe Glaucia, încercând să le salveze viaţa. însă , nobiles i-au masacrat fără milă. Ezitările sale din acele zile de tensiune politică generalizată demonstrau că performanţa sa politică nu era pe măsura prestaţiilor militare. Marius nu mai dobândise un nou consulat şi nici comanda trupelor din Orient. Nobilitas obţinuse o victorie temporară şi se va cantona într-o inerţie augmentată preţ de zece ani.

Cariera lui Marius va continua, după o eclipsă destul de lungă. Totuşi este momentul să-i analizăm pe scurt personalitatea. Născut şi crescut într-o familie de cavaleri înzestraţi şi austeri, nu fusese supus unor frustrări relevante înainte de a se stabili la Roma. Se bucurase aici de o protecţie condescendentă, ce îi amintea fără încetare că nu făcea parte dintr-o nobilitas, treptat detestată de el. Nutrea ambiţii puternice. Complexul lui Iuda a acţionat în cazul formării şi evoluţiei personalităţii lui Marius. A fost, desigur, un general deosebit de performant, însă şi un politician vanitos, animat de convingeri ferme, dar şovăitor în ce priveşte aplicarea lor. Nu a fost în nici un caz revoluţionar. Nu a existat o revoluţie mariană. Dacă s-ar putea vorbi de conotaţii revoluţionare în cazul Gracchilor, mai puţin al lui Tiberius Gracchus şi mai mult în cel al lui Gaius Gracchus, şi, fireşte, în măsură mai sensibilă în cazul lui Glaucia şi al lui Saturninus, nu putem constata aspiraţie spre „revoluţie", adică res nouae, cum ziceau romanii, la Marius. Reforma armatei, cel puţin în mintea lui Marius, a fost dictată nu de considerente revoluţionare, ci de dorinţa de a potenţa eficacitatea ei. Este greu de crezut că Marius s-ar fi gândit la consecinţele mutaţiilor operate de el în materie militară. Cu siguranţă însă că a înţeles că era contraproductivă menţinerea vechilor structuri oligarhice şi a discriminărilor practicate faţă de restul corpului cetăţenesc, poate chiar faţă de italici. Fără îndoială, acumularea consulatelor — când el s-ar fi putut mulţumi cu un imperium proconsular în combaterea hoardelor teutonice — relevă năzuinţa de a exercita o tutelă, un arbitraj, o putere personală deloc congruentă tradiţiilor romane. Marius a fost, poate, obsedat de exemplul lui Scipio Aemilianus, cu toate că acesta nu mai apucase să imprime statului tutela lui. Pe scurt, după opinia noastră, Marius a fost un fel de Scipio Aemilianus popularis şi relativ izbutit. Pentru că el reuşise, preţ de câţiva ani, să tuteleze Republica. în pofida legislaţiei acesteia. Neîndoielnic totuşi, Marius nu a aspirat la instaurarea monarhiei la Roma.

138