Istoria Romei

Eugen Cizek

bunurile lor. Or cavalerii aspiră să facă parte din aceste tribunale, care ar Fi putut să le contracareze operaţiile desfăşurate de ei în provincii. Am consemnat mai sus că li s-a acordat accesul la aceste tribunale de către Gaius Gracchus. Deci, încă din secolul al II-lea î.C, cavalerii obţin un rol politic sporit. Ambiţiile lor cresc. Nu acceptă să fie excluşi de la privilegiile senatorilor, care au acelaşi cens ca şi ei. Câteodată interesele celor două ordine coincid, însă adesea ele diverg şi chiar contrastează, pe măsură ce ordinul ecvestru performează în unele privinţe.

Ordinul senatorial este totuşi suprapus celui ecvestru. Procesul separării ordinului senatorial de cel ecvestru fusese pregătit încă din secolul al III-lea. Deocamdată ordinul senatorial nu cuprinde decât ansamblul senatorilor. El include trei sute de membri, ierarhizaţi, de către censori, în categorii, circumscrise de magistraturile îndeplinite. In ordine descrescândă acestea sunt: foştii censori, censorii, foştii consuli, consulares, foştii pretori, praetorii, foştii edili, aedilicii, şi foştii tribuni, tribunicii, la care se adaugă acum şi foştii quaestori, quaestorii. Am constatat estomparea diferenţelor între patricieni şi plebei. Senatul este dominat, cum am semnalat anterior, de nobiles. Abia după 115 î.C. monopolul nobilimii este perturbat, ca după bătălia de la Cannae, şi începe să se fisureze. Anumiţi senatori se îmbogăţesc ostentativ. Averea funciară a lui Crassus va atinge 200.000.000 de sesterţi. Este adevărat că şi unii cavaleri ajung la bunuri valorând 10.000.000 de sesterţi. Senatorii opulenţi posedă la Roma numeroase imobile de raport, insulae. Ei dispun de grupuri organizate de „promotori imobiliari", care cumpără pentru ei case vechi, eventual distruse de incendii, şi construiesc altele noi. Mobilităţii sociale, stipulate cel puţin din punct de vedere juridic, i se adaugă o uriaşă disproporţie între averile şi veniturile cetăţenilor şi necetăţenilor.

Provinciile

în 133 î.C, Republica nu poseda decât şapte provincii: cele două Hispanii, Africa, Sicilia, Sardinia, Macedonia, Achaia, dintre care cinci rezultaseră din războaiele victorioase împotriva Cartaginei. în vremea lui Sulla, s-a ajuns la unsprezece, dat fiind că se adăugaseră Asia, cele două Gallii, Cilicia. Senatul a ezitat să accepte, în 96 î.C, dăruirea Cyrenaicei de către Ptolemaios Apion. Iar, în Africa romană, majoritatea solului provincial aparţinea încă anumitor oraşe „libere". Fireşte, senatul rezista presiunilor anexio-nişte exercitate de către cavaleri, îndeosebi de publicani, în care nu avea încredere. Nu dispunea de un personal administrativ numeros şi temeinic organizat şi nu dorea să dezvolte prea mult o armată acum compusă din militari profesionişti. înţelegea, probabil, ^: că instituţiile Cetăţii nu erau adaptate cuceririlor uriaşe. Pe de altă parte, suzeranitatea romană era apăsătoare. în orice clipă trupele romane puteau interveni în aceste state, vasale, dacă foştii învinşi nu erau suficient de docili. Mai târziu o asemenea strategie va_ fi abandonată.

Cum am mai remarcat, în genere provinciile erau foarte bogate: Africa, cele două Hispanii, Sicilia, Asia etc. Exploatarea lor directă să vădea a fi foarte profitabilă. Unele centre locale erau foarte active din punct de vedere economic. Este cazul insulei Delos. în 166 î.C, sanctuarul lui Apollo din această insulă fusese concesionat Atenei, iarg delienii de baştină fuseseră expulzaţi. Portul franc înfiinţat în Delos nu concura numai un Rhodos de care Roma începuse să se mefieze, ci şi Cartagina şi Corintul, menite

Criza Republicii Romane

131

dispariţiei sau mai degrabă diminuării drastice a activităţii lor. Delosul ocupa de altfel o poziţie strategică relevantă în inima bazinului maritim greco-oriental, pe calea spre Italia. Se instalaseră aici aproximativ 25.000 de oameni, veniţi din toate colţurile Mediteranei orientale (Asia Mică, Siria, Palestina, Fenicia, Egipt etc), ca şi din Italia. Reprezentanţii acestor comercianţi au eclipsat rapid pe gestionarii trimişi de Atena. Au înflorit nu numai comerţul cu sclavi, vânduţi de piraţi camuflaţi în negustori (Str., 14, 5. 2), ci şi negoţul de tranzit şi activităţile bancare. Prosperă un bancher ca fenicianul elenizat Philostratos, devenit cetăţean al oraşului Neapolis şi prin urmare bucurându-se de protecţia asigurată italicilor. După 80 î.C, Delosul a intrat în declin, pricinuit de războiul împotriva lui Mitridate, de atacurile piraţilor, de deschiderea amplificată a porturilor italice, de modificările căilor comerciale între Italia şi Orient. Rhodosul sărăcit, diminuat, nu mai putea garanta siguranţa transporturilor maritime. De aceea, într-un moment dificil pentru ea, Roma a creat, în 102-l01 î.C, provincia Cilicia ca mijloc de ocrotire a Asiei romane şi a comerţului maritim⁶.