Istoria Romei

Eugen Cizek

dintre care unul era epicureu, Atena înfometată (pâinea ajunsese să coste o mie de drahme!) a căzut la 1 martie 86. A fost crunt jefuită de soldaţii romani. Retras în Asia şi presat de o armată marianistă, care traversase strâmtorile, şi de o revoltă în provincia Asia, Mitridate a fost silit să încheie, în 85 î.C, pacea de la Dardanos. A acceptat să revină la posesiunile deţinute de el în 89 î.C, să plătească împovărătoare despăgubiri de război şi să predea flota romanilor. Sulla s-a mulţumit cu atât, întrucât se grăbea să pornească asupra Romei marianiste. în Asia, a suprimat anumite impozite şi a încredinţat perceperea altora cetăţilor greceşti, coagulate în districte şi înzestrate cu instituţii oligarhice. Cetăţile din Asia şi din Grecia au trebuit de asemenea să achite grele despăgubiri de război. Au fost nevoite să se împrumute, cu dobânzi înrobitoare, bancherilor romani. Aceştia au câştigat până la cinci ori mai mult decât suma acordată ca împrumut. Grecii au plătit scump defecţiunea lor. între 85 şi 81 î.C. a izbucnit al doilea război mitridatic. La sfârşitul său, Mitridate a trebuit să attcueze Cappadocia, pe care nu voia s-o piardă. Dar în 74 î.C, Mitridate a invadat Bithynia. A survenit începutul unui nou şi lung război pontic (74-63 î.C). Conducerea operaţiilor militare în Orient a revenit consulului Lucullus. Acesta a repurtat anumite victorii, însă conflictul s-a prelungit excesiv. încât în 66 Î.C, dirijarea războiului împotriva lui Mitridate a fost încredinţată lui Pompei, la propunerea lui Manilius, tribun al plebei. Cicero a invocat pierderea impozitelor percepute în Orient şi a sprijinit propunerea lui Manilius. Ca şi Iulius Caesar de altfel. Cicero afirmă că piaţa financiară din For, creditul depind prin excelenţă de operaţiile băneşti din Asia (Pomp., 19). Pompei, chiar în 66 î.C, a zdrobit forţele pontice pe râul Lykos. El a despărţit de Mitridate pe Tigranes, regele Armeniei, şi pe Marele Rege al părţilor. Mitridate s-a refugiat în Crimeea, unde, în 63 î.C, s-a sinucis, sub presiunea unei revolte conduse de propriul său fiu, Pharnaces. Marele pericol pontic fusese definitiv lichidat.

In 83 î.C, Sulla s-a întors în Italia şi a debarcat la Brundisium, în primăvara aceluiaşi an. Prin diverse mijloace, inclusiv prin corupţie, el a atras de partea sa militari, individuali ori chiar mari unităţi combatante, ca şi civili, din tabăra marianistă. Venise cu 1.600 de nave şi 40.000 de soldaţi. Căpeteniile marianiste solicitaseră lui Sulla garanţii pentru ei înşişi şi legislaţia lor. Tratativele de pace între Sulla şi consulul moderai Scipio au eşuat. Marianistul Quintus Sertonus, trecut de partea iui Suila au determinat eşecul lor. Numeroasele trădări şi treceri ale multor nobiles în tabăra lui Sulla au determinat declanşarea unor execuţii sumare la Roma. însă două legiuni, recrutate de Pompei în Picenum, s-au raliat lui Sulla. Totuşi Italia a furnizat consulilor marianişti importante contingente militare. Cei doi consuli erau Lucius Cornelius Scipio şi Gaius Norbanus. Acest al treilea război civil a durat doi ani. în 83, Sulla a pus stăpânire pe Apulia, Campania şi Picenum. După lupte grele, desfăşurate în primăvara şi vara anului 82 î.C, Sulla învinge în bătălia de la Sacriport şi ocupa, din nou. Roma, la 1 noiembrie. „Locotenenţii" săi taie comunicaţiile cu bogata câmpie a Padului. Rezistă doar Etruria, Umbria şi muntenii independentişti din Samnium şi Lucania. Cum am mai arătat, o armată marianisto - samnită, decisă să recucerească Roma, este nimicită în bătălia de la Porta Collina, urmată de masacrarea prizonierilor. Praeneste a fost de asemenea ocupat. Unele rezistenţe locale au persistat un timp. Pompei a purces să cucerească Sicilia şi

Criza Republicii Romane

147

Africa; a instalat noi regi în Numidia. Stăpân absolut pe Roma, de data aceasta Sulla a recurs la represiuni masive şi uneori incomparabile cu toate cele anterioare, practicate de ambele facţiuni adverse. în cursul bătăliei pentru Roma căzuseră pe câmpul de luptă, din ambele armate, între 50.000 şi 70.000 de combatanţi. Italia, deja afectată de războiul cu socii, a suferit cumplit. Sulla adunase în Câmpul lui Marte 12.000 de prizonieri: 3.000 dintre aceştia au fost executaţi. A întrunit senatul în ziua de 2 noiembrie, în vederea obţinerii ratificării măsurilor promovate de el ca proconsul în Grecia şi în Asia, ca şi pentru a obţine mijloace legale de represiune. Iar, în 3 noiembrie, a convocat comiţiile şi a anunţat măsuri foarte aspre împotriva duşmanilor săi. Imediat după desfăşurarea adunării, a proclamat, printr-un crainic public, un edict al proconsulului Sulla, fixat pe toate locurile publice rezervate afişajului. Edictul era reprodus pe tăbliţe de lemn înălbite. După un preambul, în care se justifica represiunea, urma lista proscrişilor, în latineşte proscribere însemna concomitent a afişa şi a proscrie, a condamna. Proscrierile nu comportau explicit o condamnare la moarte. Cu toate acestea, prevedeau că nimeni nu avea voie să primească la el ori să ascundă un proscris. Dacă o făcea era condamnat la moarte. Iar dacă aducea capul unui proscris primea o recompensă de 12.000 de denari sau 48.000 de sesterţi, acordată din fondurile publice, de către un quaestor. Lista proscrişilor cuprinde numele a 80 de senatori şi 440 de cavaleri. In fruntea listei figura numele consulilor marianişti ai anului 82, adică Papirius Carbo şi Gaius Marius (fiul), urmaţi de cei ai anului precedent: Lucius Cornelius Scipio şi Gaius Norbanus. Erau înşiraţi în continuare pretorii Lucius Marcus Marius Gratidianus, Iunius Brutus Damasippus, ucigaşul lui Scaevola, Marcus Perperna Veiento, Gaius Carrinas, comandantul aripii drepte a marianiştilor, în bătălia de la Porta Collina, tribunul plebei Quintus Valerius Soranus etc. Gaius Carrinas şi Censorinus au fost foarte curând prinşi şi executaţi cu securea: capul lor a fost plimbat în jurul incintei oraşului Praeneste. O a doua şi o a treia listă au fost afişate în 5 şi 6 noiembrie, încorporând fiecare câte 220 de nume de senatori şi de cavaleri. Nenumăraţi proscrişi au pierit la Roma şi în alte oraşe, încercările lui Francois Hinard de a demonstra că aceste represiuni atroce ar fi fost limitate ni se par zadarnice. Chiar dacă ultimul vlăstar al Scipionilor, consularul Lucius Cornelius Sulla, a supravieţuit la Massilia, preţ de mulţi ani. Gaius Marius, fiul marelui eeneral. s-a sinucis. în decembrie 82 Î.C. Sulla a determinat, printr-o lege Cornelia, prelungirea represiunilor. Cifrele victimelor represiunii variază de la un autor antic sau modem la altul. Depăşeşte în orice caz 520, cifră propusă de Francois Hinard. Se pare că au pierit 40 de senatori, 1.500 de cavaleri şi alţi cetăţeni, până la nivelul de 4.700 de victime. Nu au fost urmăriţi doar marianiştii, ci şi moderaţi, ce se implicaseră în căutarea reconcilierii între facţiuni. Au fost lovite mediile de afaceri ale italicilor şi romanilor.

După moartea lui Gnaeus Papirius Carbo şi sinuciderea lui Marius, Sulla, plecat în italia spre a lichida ultimele focare de rezistenţa, a cerut senatului să constate absenţa unor şefi ai puterii executive. In epistulă, solicita lui Lucius Valerius Flaccus, princeps senatus, să sugereze interregelui, interrex, care prelua necesarmente puterea consulară, desemnarea unui dictator. O lege specială, votată de comiţii, urma să stabilească persoana dictatorului. într-adevăr o lege Valeria, lex Valeria, având ca ţintă numirea unui ■•dictator în vederea elaborării legilor şi structurării statului", dictator legibus scribundis et rei publicae constituendae, a fost votată în unanimitate de comiţii. Titulatura ilustra

148