Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə71/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   67   68   69   70   71   72   73   74   ...   314
Eugen Cizek
Evoluţia perturbărilor politice şi războiul cu aliaţii

Preeminenţa popularilor a durat numai 5-6 ani. Optimaţii şi senatul au preluat din nou cârmuirea statului, fără să acorde prea mare importanţă unor perturbări serioase ale ordinii „constituţionale". Preţ de peste un deceniu popularii au intrat într-un con de umbră, în care îşi pregăteau revanşa. Radicalii, Glaucia şi Saturninus exageraseră. Roma nu era pregătită - şi nu va fi niciodată - pentru o efectivă democratizare a instituţiilor sale.

Până în 92 î.C, a subsistat o inerţie mai pregnantă decât cea care a urmat eliminării lui Gaius Gracchus. Roma s-a mărginit la operaţii de pacificare întreprinse în Orient. Devenea tot mai limpede că instituţiile oligarhice ale unei Cetăţi de o suprafaţă redusă, pe malurile Tibrului, contrastau numjmai cu marele imperiu mediteranean al Romei, ci şi cu interesele Italiei însăşi. Dar în 92 î.C a fost ales tribun al plebei, Marcus Livius Drusus, un nobilis plebeu foarte bogat, excelent orator şi posesor al unei numeroase clientele romane şi italice. Era fiul acelui Livius Drusus care, prin propuneri legislative demagogice, supralicitase şi anihilase în parte iniţiativele reformiste ale Gaius Gracchus. Mare parte din iniţiativele şi legile acestui Livius Drusus rămăseseră „literă moartă". Coloniile preconizate de el nu fuseseră niciodată întemeiate sau fuseseră fondate datorită lui Marius, Glaucia şi Saturninus. Pe de altă parte, disensiunile dintre senatori şi cavaleri se acuti-zaseră. Tribunalele ecvestre dădeau curs unor acuzaţii calominoase, unor condamnări nedrepte. A produs scandal la Roma, în 92 î.C, procesul şi condamnarea lui Publius Rutilius Rufus, fost „locţiitor" sau „legat", legatus, al lui Quintus Mucius Scaevola în provincia Asia. Marcus Livius Drusus s-a plasat în fruntea unei facţiuni optimate care înţelegea că anumite reforme erau indispensabile pentru a prezerva esenţialul puterii senatului.

Marcus Livius Drusus a preluat proiecte ale lui Gaius Gracchus, orientându-le însă în sens invers şi lichidând în primul rând competenţele judiciare ale cavalerilor. Trebuiau incitaţi împotriva cavalerilor italicii şi plebea săracă. Un grup important de senatori îl susţinea pe Livius Drusus: Aemilius Scaurus, care, urmărit pentru corupţie, se temea de tribunalele ecvestre, cei mai iluştri oratori ai timpului, Marcus Antonius şi Lucius Licinius Crassus, jurisconsultul Quintus Mucius Scaevola, coînvingătorul de la Vercellae, adică Quintus Lutatius Catulus, tinerii Gaius Aurelius Colta şi nepotul lui Rutilius Rufus, adică Publius Sulpicius, care va deveni ulterior „marianist". Mulţi senatori totuşi se împotriveau. Ei invocau devalorizarea monedei romane, ca efect al măririi subvenţiilor menite distribuţiilor frumentare. Printre adversari se număra şi consulul Lucius Marcius Philippus, fost popularis convertit în conservator intransigent. Pentru că Marcus Livius Drusus propusese şi alte două masuri legislative. Cea dintâi relua distribuirea de noi loturi agricole, în Italia şi în Sicilia. A treia şi, desigur, în ultimă instanţă cea mai importantă reda senatorilor controlul tribunalelor anticorupţie. în sfârşit, Livius Drusus propunea acordarea cetăţeniei romane italicilor. Votarea acestor măsuri a resuscitat tulburări violente. Pentru a-şi impune pachetul legislativ, Marcus Livius Drusus a obţinut asocierea tuturor măsurilor într-o singură lege compozită, „în amestec", per saturam. Deşi cu şapte ani în urmă se interziseseră astfel de proceduri. Consulul Philippus însuşi a fost agresat şi Drusus a recurs la ameninţarea cu folosirea violentă a latinilor. Legea a fost votată, dar senatul a anulat scrutinul, invocând vicii de formă şi utilizarea violenţei. O agitaţie febrilă a cuprins întreaga Italie şi Roma însăşi. Circula

Criza Republicii Romane

139


zvonul că marşul Quintus Pompaedius Silo se legase prin jurământ sâ-l sprijinie pe Drusus. Un comando de 10.000 de marsi a ajuns la porţile Romei, de unde au fost cu greu îndepărtaţi. La începutul lui octombrie 91 î.C. Marcus Livius Drusus a fost asasinat în propria sa locuinţă.

Nesoluţionarea exigenţelor italicilor a provocat însă o explozie de revoltă în mare parte din Italia. Problema aliaţilor, socii, se punea de multă vreme la Roma, poate din 270-266 î.C.

Am constatat mai sus care era statutul aşa-numiţilor Latini. Devenise normal ca toţi socii, Latini sau nu, să aspire la garanţiile civice, judiciare şi financiare, ale cetăţenilor. Exclusivismul oligarhilor, al majorităţii cetăţenilor i-a şocat profund pe italici. De altfel, în 95 î.C, consulii anului, Lucius Licinius Crassus şi Quintus Mucius Scaevola, luaseră aspre măsuri împotriva latinilor şi altor italici, strecuraţi în Cetatea şi în cetăţenia romană. O lege promovată de ei, legea Licinia Mucia, prevăzuse expulzarea intruşilor din Roma şi, în orice caz, excluţJareiTlor de pe listele cetăţenilor. îi acuzau de complicitate cu acţiunile popularilor. Ceea ce nu i-a împiedicat pe cei doi consulari să susţină, în 91 î.C, pachetul legislativ preconizat de Livius Drusus, favorabil italicilor. Trebuie oare să amintim aserţiunile unui om politic român (Vaida Voievod) că numai boul este consecvent în materie de orientare politică?

Asasinarea lui Livius Drusus a avut două consecinţe semnificative. Prima rezidă în ralierea cavalerilor la optica senatului, sub presiunea ameninţării insurecţiei marsilor şi în pofida divergenţelor anterioare cu optimaţii. A doua urmare este o amplă insurecţie a aliaţilor din Italia. A izbucnit un război crâncen. Cu atât mai mult cu cât se află în cauză un litigiu cu alură de război civil. Or se ştie că un război civil este mai crud decât un război între popoare diferite. S-a sugerat o comparaţie cu războiul american de secesiune. Dar putem să ne gândim la războiul civil spaniol. S-au răzvrătit iniţial marsii; samniţii li s-au raliat iute. De aceea, acest sângeros conflict a fost denumit iniţial „războiul marsic", bellum marsicurn, apoi „războiul italic", bellum italicum, şi în sfârşit mai ales „războiul cu socii (aliaţi)", bellum sociale. Marsii şi samniţii au atras de partea lor şi alte populaţii, în special de munteni: unii dintre sabini, lucanienii, picentinii etc. însă s-au impus două mari grupări militare: cea a marsilor, comandaţi de Pompaedius Silo şi cea samniţilor, dirijaţi de Gaius Papius Mutilus (Vell. 2, 16, 1).

Şapte ori opt populaţii s-au asociat în vederea combaterii Romei. Etruria şi Umbria, cetăţile greceşti din sud şi coloniile latine au ezitat, dar, în ultimă instanţă, au rămas fidele Romei. La început, insurecţia a avut un caracter mai degrabă aristocratic. Elitele, burgheziile aliaţilor doreau să dobândească numai cetăţenia romană. Treptat insurecţiei i s-a imprimat însă o conotaţie populară, stimulată de o propagandă tributară motivaţiilor regionaliste, revendicărilor sociale şi independentiste. Rebelii au făurit un stat marso-samnit, cu o capitală la Corfinium, rebotezat Italica, dar şi cu un senat, alcătuit din cinci sute de membri, şi o trezorerie proprie, doi şefi militari supremi şi doisprezece pretori. Au bătut monede. O monedă emisă de generalul marş Quintus Pompaedius Silo reprezintă opt războinici, ce îşi jură credinţă unii altora. Astfel, o mare parte din Italia a ieşit de sub controlul Romei, aproape asediată. La Roma, rebeliunea italicilor a prilejuit imediat o uniune sacră în jurul senatului. Chiar o mare parte din plebe nu voia să împartă anumite privilegii cu italicii. Republica dispunea de controlul mărilor, de trupele din Hispania şi de resursele Galliilor, cisalpină şi narboneză.


,

140



Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   67   68   69   70   71   72   73   74   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin