Istoria Romei

Originile şi arhetipurile Principatului

Diverşi cercetători au încercat în zadar să descopere un model, un arhetip unic al Principatului lui August. în realitate, feluritele ipoteze privitoare la obârşiile regimului politic fără nume, în realitate monarhic, statuat de August, nu se exclud, ci sunt complementare. Acest „cameleon" politic, care a fost August, cum îl califica sir Ronald Syme, a ştiut să profite de toate precedentele de care dispunea spre a-şi construi propria alcătuire politică.

în primul rând, în pofida repulsiei romanilor faţă de lucumonii lor arhaici şi a experienţei nefericite suferite de părintele său adoptiv, August a tras profit din antecedentul oferit de regalitatea italico-etruscă. August a uzitat de asemenea, cu precauţii bine orchestrate, modelul teocraţiilor monarhice, întâmpinate de romani în Orientul elenistic. înaintea lui şi a lui Caesar însuşi, aceste basilei elenistice îi fascinaseră pe Scipio Africanul, Marius, Sertorius şi pe Pompei. Ca să nu-i mai amintim pe Iulius Caesar şi pe Marcus Antonius, amândoi manipulaţi de Cleopatra. Mitul lui Alexandru, marele cuceritor macedonean, l-a sedus şi pe August, ca şi pe mulţi alţii. Sub Republică, nu existase o pecete a statului: magistraţii foloseau o pecete personală, având caracter gentilic. Caesar inovase; căci întrebuinţa un sigiliu, care purta imaginea zeiţei Venus, presupusa sa străbună. August l-a utilizat şi el un timp. După aceea a recurs la chipul sfinxului, iar, către 31 î.C, la efigia lui Alexandru. Pentru ca, după 27 î.C, să întrebuinţeze propriul chip, gravat de artistul Dioscurides (Suet., Aug., 50). Evoluţia sigiliului este relevantă. August a apelat la sfinx şi la Alexandru, captivat de tradiţiile elenistice. Ca, ulterior, să se detaşeze de ele, astfel cum se distanţa de modele spre a-şi construi propriul „sistem" politico-instituţional. Totuşi mitul lui Alexandru a influenţat şi organizarea edilitară a Câmpului lui Marte, unde principele şi Agrippa, chiar după 28 î.C, au dispus ridicarea unui mausoleu, sortit, după moartea împăratului, să adăpostească cenuşa acestuia şi a familiei lui. Un obelisc completa un asemenea peisaj alexandrin. Totodată August sugera romanilor că el nu va muta capitala Imperiului la Alexandria, ci, invers, va transporta Egiptul la Roma. în plus, ca şi Alexandra, August aspira la o putere universală, la conducerea lumii. Pe de altă parte, în Forul său, printr-o statuie colosală, Augiist era figurat ca un nou Alexandru. Cu toate acestea, deşi August a putut fi captivat de mirajul lui Alexandru şi s-a putut inspira din anumite structuri monarhice elenistice, nu se erija în alt Alexandru, în alt basileu elenistic, ci într-un rival, într-un adversar fericit şi învingător al marelui macedonean şi al regilor elenistici. Pe deasupra, August, care se proclama fără încetare „fiul divinului Caesar", Caesaris diui filius, a utilizat şi modelul dictaturilor şi puterilor personale ale secolului I î.C, ale lui Caesar, până la un anumit punct, şi ale lui Pompei. S-a inspirat din aparentul legalism republican al lui Pompei, ca şi din viziunea universalistă, deschizătoare de magnifice perspective, ilustrată de autocraţia reformatoare, preconizată de către Iulius Caesar. încât dictatorii secolului I î.C. au facilitat, în concepţia augusteică, o anumită acomodare între regalitatea italico-etruscă ori chiar elenistică pe de o parte şi Principat pe de alta. Jean Gage opina că arhetipul Principatului trebuie descoperit în competenţele, în autoritatea exercitată la Roma şi în lumea romană de patroni asupra clienţilor. Principele ar fi fost patronul, patronus, al tuturor romanilor. La rândul său, Michel Meslin consideră că originea puterii Principatului trebuie căutată în autoritatea exercitată de căpeteniile ginţilor, patria potestas. Deosebit de interesantă se reliefează ipoteza elaborată de către Fergus Miliar. Potrivit acestei ipoteze, modelul puterii principelui se află în atribuţiile guvernatorilor de provincie. Provincia

244

Eugen Cizek

însăşi constituia un element nou, străin de funcţionarea Oraşului şi Italiei, de statul-cetate. Guvematorul-promagistrat dispunea de un numeros stat major, de un aparat funcţionăresc specific, neatestat în Cetate. Când plecau în provincii, chiar şi quaestorii luau cu ei funcţionari-scribi de la Roma. Administraţia provinciilor nu avea aproape nimic în comun cu aceea a Republicii. Guvernatorii de provincie erau înzestraţi cu puteri practic absolute. Cu excepţia perturbărilor prilejuite de războaiele civile, nimic şi nimeni nu interveneau concret în gestionarea de către promagistraţi a provinciilor. Guvernanţii nu puteau fi traşi la răspundere decât după încheierea misiunii lor. Guvernatorii-promagistraţi deveniseră un fel de înalţi funcţionari şi stăpâni ai provinciilor. Cu atât mai mult cu cât îndeobşte structura preromană a provinciilor le punea adesea la dispoziţie precedentul conducerii discreţionare, autocratice. Puterea promagis-traţilor, adesea îmbogăţiţi în provincii, furniza un teren de exerciţiu şi de prefigurare a autorităţii principelui . încât nu a existat o origine limitată a Principatului. Adică nu a existat un arhetip unic, un model unic. Cu abilitatea sa caracteristică, August a conjugat şi combinat mai multe modele, utilizate în cadrul unei sinteze judicios şi original alcătuite.

Principele sau împăratul s-a comportat în egală măsură ca patronus suprem al romanilor, ca pater necontestat, ca guvernator general al întregului Imperiu, dar şi ca moştenitor al dictatorilor şi al regilor italico-etrusci, ca un competitor al lui Alexandru, al despoţilor elenistici, a căror experienţă nu a fost neglijată. Modelul elenistic va exercita o presiune aproape constantă, în cursul evoluţiei Imperiului. In definitiv, acest regim politic, implantat de August, fără nume precis, fără o cirscumscriere juridică adecvată, supus ambiguităţilor intenţionale, a camuflat o dictatură militară închipuită ca o stare permanentă. Ori mai degrabă o putere patronală de substanţă militară.