Istoria Romei

Ianuarie 27 î.C: Augustus

Octavian însuşi va reliefa că, după Actium, fusese învestit cu puteri excepţionale. Desigur, se referă la triumvirat şi la alte atribuţii, inclusiv la includerea numelui său în cântul sacerdoţilor salieni (Mon. Ane, 1, 10). El va atrage atenţia că „prin încuviinţarea tuturor, am preluat conducerea întregului stat", per consensum uniuersorum [potitus rerujm om[n]ium (Mon. Ane, 34). Or, cum am remarcat în capitolul anterior, înainte de a se înfăţişa caprinceps, el fusese dux al romanilor.

La 13 ianuarie 27 î.C, a intervenit însă o lovitură de teatru. într-o şedinţă solemnă a senatului, hărăzită restabilirii libertăţii, libertas, invocând oboseala şi starea fragilă a sănătăţii sale şi poziţionându-se în „răzbunător", uindex, al tatălui său adoptiv şi într-un restaurator al statului, care îşi îndeplinise îndatoririle, Octavian proclamă abdicarea din puterile sale excepţionale şi reinstalarea republicii. în Res Gestae, Caesar cel Tânăr va semnala el însuşi esenţialul acestui eveniment: „am transferat statul de sub puterea mea în mâinile senatului şi poporului roman", rem publicam ex mea potestate in senatfus populique Romjani [a]rbitrium transtuli (Mon. Ane, 34). Se pare că Octavian considera că încredinţa legitimitatea sa, consacrată de consensul universal şi de jurământul prestat lui, în 32 î.C, de întreaga Italie, îmbrăcând deci o valoare instituţională, legitimităţii senatului şi poporului. Cu siguranţă, omite să adauge că nu abandonase imperium acordat lui şi nici atribuţiile tribuniciene. Unii cercetători au calificat această abdicare, ce se voia asemănătoare celei a lui Sulla, ca un scenariu iscusit orchestrat, ca o comedie sinistră. Noi înşine ne-am referit la o manevră şireată, înşelătoare, un „marche de dupes". Cum a reliefat sir Ronald Syme, cei mai mulţi senatori voiau însă să fie păcăliţi. Ei voiau ca Octavian să rămână şeful statului, stăpânul practic absolut. Nu puteau fi înşelate decât tabuurile republicane. Şi eventual urmau să fie manipulaţi anumiţi adversari ai regimului.

într-adevăr „restaurarea republicii" nu a durat decât trei sau patru zile. Ce s-a întâmplat în 16 ori 17 ianuarie? Să-l lăsăm pe însuşi Octavian să relateze ceea ce s-a petrecut într-o nouă reuniune a senatului: „pentru serviciile aduse de mine, printr-un senatusconsult am fost numit Augustus şi uşile locuinţei mele au fost îmbrăcate osten-

242

Eugen Cizek

tativ în lauri şi o coroană civică [confecţionată din frunze de stejar] a fost aşezată deasupra porţii mele, iar un scut de aur a fost pus în Curia Iulia. Acest scut mi-a fost dăruit de senatul şi de poporul roman pentru virtutea, clemenţa, spiritul de dreptate şi pietatea mea, cum arată şi inscripţia de pe scut", quo pro merito meo senatufs consulto Au]gust[us appejllatus sunt et laureis postes aedium mearum ufestiti] publfice coronaqjue ciuica super ianuam meamfixa est [et clujpeus [aureu]s in [cjuria Iulia positus, quem mihi senatum pop[ulumq]ue Rom[anu]m dare uirtutis clement[iaeque e]t iustitiae et '• pieta[tis caujsa testatufm] estpe[r e]ius clupei [inscriptionjem (Mon. Ane, 34). Sunt consemnate prin urmare mai multe onoruri, îndeosebi celebrul scut, atârnat în senat, alături de statuia şi de altarul zeiţei Victoria. O reproducere în marmoră a fost descoperită la Arles. Figurează de asemenea pe monede şi pe altarul ginţii Augusta de la Cartagina. Esenţial este faptul că au fost gravate cele patru virtuţi cardinale ale romanilor, întrunite de persoana lui Octavian: uirtus, însuşire fundamentală a oricărui ' „bărbat", uit; mai ales cetăţean, în timp de pace şi de război, clementia, generozitatea faţă de învinşi, iustitia, justiţia şi echitatea în raport cu cei ce prilejuiseră statului dificultăţi, şi pietas, respectul hărăzit oamenilor, strămoşilor şi îndeosebi zeilor.

Deosebit de revelator, în cuprinsul acestui senatusconsult, votat la propunerea oportunistului Lucius Munatius Plancus, este noul „supranume", cognomen, conferit lui Octavian. Adică Augustus. Se pare că iniţial Octavian voise să ia titlul de Romulus. Dar legendarul fondator al Romei fusese „rege", rex, îşi omorâse fratele şi se spunea că ar fi fost el însuşi masacrat de senatori. Din punct de vedere lexical augustus se înrudea cu verbul „a creşte", augere, cu augur, sacerdotul care enunţa presagiile, cu auctor, adică „chezaş, model, fondator", cu „ajutor", auxilium, cu auctoritas, termen care, astfel cum am reliefat la începutul acestei cărţi, conota nu atât autoritate, cât „influenţă", „prestigiu", „capacitate de a creşte şi de a face să crească". Augustus era nou şi misterios la Roma. Ilustra „divinul", învestit de zei şi senat, chiar „sfântuF.'în orice caz desemna pe cel care face „să crească", cel care „reîntăreşte" puterile altor organisme ale statului, deoarece presupunea auctoritas. Conota deci „veneratul" sau „venerabilul". Augustus putea semnifica şi „maiestuos". La Titus Livius, arcadianul Evandru, antecesor mitologic al lui Enea şi al lui Romulus, constată că Hercule era „mai maiestuos" (ca să ne exprimăm astfel, greşit în româneşte) augustior (în text augustiorem: 1, 7, 9) decât un om obişnuit. Titus Livius adaugă că Evandru îşi exercita puterea prin auctoritas mai mult decât datorită unui imperium. Acest apelativ de augustus pregătea titlurile monarhilor din Evul Mediu. Oricum, prin însăşi structura competenţelor sale, dacă nu prin natura sa intrinsecă, August, cum l-am numit şi-l vom numi, ca de altfel orice împărat, era o fiinţă excepţională, un personaj providenţial.

De altminteri, senatusconsultul din 16 ori 17 ianuarie 23 nu s-a limitat la onoruri şi la conferirea epitetului de Augustus. El i-a repartizat lui August gestionarea directă a două treimi din provinciile Imperiului, poate confirmată printr-o lege, lex de imperio Augusti. Erau implicate provinciile cele mai puţin pacificate, unde erau încartirute legiunile romane (cu excepţia celor din Africa şi din Macedonia) şi, fără îndoială, un imperium proconsular, proconsulare, pe zece ani. Cu excepţia dictaturii, competenţele oficiale ale lui August aproape nu se deosebeau de cele ale lui Iulius Caesar. Principatul era solid implantat. Cum scria regretatul Marcel Le Glay, Imperiul ca regim politic (care de fapt nu avea nici un nume precis, juridic consfinţit) se născuse .

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

243