Istoria Romei

Pârghiile Principatului

Am remarcat mai sus că structura Principatului s-a realizat progresiv, începând din ianuarie 27 î.C. Reiterăm observaţia că, deşi August nu afirma explicit aceasta, Principatul echivala cu o primă formă de Imperiu, imperium, în înţeles politic. Fără îndoială că împăratul era şi princeps. De fapt „principe al senatului", princeps senatus, adică primul membru şi preşedintele înaltei adunări, pe care putea să o convoace şi să i se adreseze. Avea dreptul să ia cel dintâi cuvântul. De asemenea îi revine dreptul de apel (ius prouocationis). Cetăţenii nu vor mai face apel la adunările populare, ci la principe. Totuşi pârghiile, fundamentele instituţionale ale puterii principelui, trebuie căutate în altă parte. Princeps emerge nu numai la Tacit, care îl distinge de imperator (., 1, 1,6), ci şi la Suetoniu {Aug., 42, 1) sau la alţi autori.

August era foarte mândru de faptul că dobândise pe viaţă (quoad uiuerem) „puterea tribunicianâ" tribunicia potestas sau, în greceşte, demotike exousia (Mon. Ane, 10 şi 4; 5). Această mândrie era normală, dat fiind relaţiile, presupuse de asumarea ei, cu plebea cetăţenească. Yves Perrin defineşte puterea tribuniciană ca „polul democratic" al competenţelor lui August. Am putea mai lesne să ne referim la „polul civil şi popular" al unor asemenea competenţe. în orice caz puterea tribuniciană evocă amintirea Gracchilor şi tradiţia marianistă. Incontestabil, încă de multă vreme, Octavian fusese învestit cu puteri tribuniciene, inclusiv cu dreptul de a ocroti plebea, ad tuendam plebem. De altfel, în 29 î.C, Octavian intervenise în alcătuirea tribunalului plebei

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

245

(Tac, An., 1, 2, 1; DC, 52, 42, 3). Totuşi, în 23 î.C, această putere tribuniciană a fost întărită. Ca patrician, August nu putea fi tribun al plebei, dar asuma toate competenţele tribunilor. începând de la 1 iulie 23 î.C, această putere a devenit viageră şi înnoită anual, după exemplul tribunilor plebei. în virtutea ei, August este consacrat ca şef, „leader" al plebei. Concomitent, puterea tribuniciană a fost legalizată şi inclusă obligatoriu în formula, în titulatura imperială, ilustrată de inscripţii. Tribunicia potestas transforma pe August într-o fiinţă sacrosanctă, cum erau şi tribunii plebei. Insă el le era superior, ca un fel de supertribun: nu putea fi supus intercesiunii vreun tribun şi, în plus, putea să le anuleze veto-urile. Puterea tribuniciană acţiona la Roma, dar şi în exteriorul ei. Pe lângă „dreptul de ajutor", ius auxilii, al plebei, generator de aură populară, cvasirepublicană, puterea tribuniciană asigura lui August capacitatea de a convoca adunările poporului şi de a le propune legi, pe baza aşa-numitului ius agendi cum populo sau cum plebe. Totodată August putea convoca şi prezida senatul, în temeiul unui ius agendi cum patribus. Avea dreptul să elimine din deliberările senatului orice text legislativ care nu îi convenea. Concomitent, puterea tribuniciană îi acorda dreptul de a aresta orice cetăţean (ius prensionis). Mai presus de orice, tribunicia potestas chezăşuia dreptul principelui de a bloca prin veto orice propunere sau hotărâre, elaborată sau adoptată de oricine: magistrat, senat, adunare populară. încât, sub aparenţa clemenţei populare, puterea tribuniciană prilejuia o autocraţie, o prestaţie monarhică a suveranului statului. Ea legitima orice acţiune întreprinsă de principe. Tacit conştientiza o asemenea funcţie împlinită de tribunicia potestas. Ea ar fi fost justificarea rangului suprem (summi fastigii), inventată de August spre a evita preluarea titlurilor de rege ori de dictator şi spre a domina toate magistraturile (An., 3, 56, 2) . Exista şi un pol militar, destinat să asigure substanţa militară a puterii patronale supreme, preluate de August. Ne referim la imperium, de fapt încredinţat lui August încă din 43 î.C. Am reliefat, într-un alt capitol, că, în conformitate cu tradiţia, imperium definea o deplină autoritate civilă, judiciară, îndeosebi militară, cândva apanajul magistraţilor superiori şi al promagistraţilor. Amintim că imperium presupunea şi o legătură relevantă cu zeii, mai ales forţa comandantului suprem al armatei. Indubitabil, Octavian fusese imperator şi ca fiu al lui Iulius Caesar. Pe de altă parte, imperator este preluat de Octavian, începând din 40 î.C, cu acordul senatului, şi ca prenume, praenomen. încât în formula imperială, ilustrată de inscripţii şi de monede, imperator constituie un prenume al lui Octavian-Augiist, pe când Caesar reprezintă gentiliciul, iar Augustus alcătuieşte cog-nomen-ul. Astfel titlurile lui August sunt: Imperator Caesar dud Iulii filius Augustus. După moartea lui August, imperator nu va mai constitui prenume al împăraţilor până în 66 î.C, când va fi reluat. în realitate, August a deţinut un imperium dublu. în primul rând pentru că acest imperium era atât proconsular, cât şi consular. August a fost anual consul până în 23 î.C, când a deţinut pentru a zecea oară consulatul. A renunţat atunci la consulat, însă ulterior, începând din 19 î.C, va recupera, sub o altă formă, puterea consulară. Dacă în ianuarie 27 Î.C. i s-a acordat un imperium proconsular, relativ restrâns ca durată şi rază de acţiune (în provinciile imperiale), în 23 î.C, August primeşte un imperium proconsular „întărit" ori „mai mare", imperium proconsulare maius. A fost el definit şi ca „nemărginit", infinitum! în orice caz, începând de atunci August a dobândit dreptul de a superviza şi a monitoriza gestionarea provinciilor senatoriale. Datorită competenţelor consulare, imperium augusteic se exercita şi în interiorul

246