Istoria Romei

Auctoritas şi ambiguităţile

Autoritarismul lui August nu se întemeia numai pe un cumul gigantic de competenţe diverse. Suetoniu îl proclamă pe August ca „fondatorul celui mai bun regim politic", de fapt „ctitorul celei mai bune stări" (Aug., 28, 3). Grecii îl salută, în diverse oraşe, ca Salvator al Lumii, Binefăcător al Speciei umane, zeu, Stăpân al Pământului şi al Marii. Chiar în Italia, consiliul decurionilor din Pisa, cu anumite reticenţe, îl exaltă ca Străjer al Imperiului roman şi Cârmuitor al Lumii: MAXSVMICVSTODISIMPERI ROMANI, TOTIVS ORBIS TERRARVM PRAESIDIS (I.L.S., 140, 1) .

Există însă o temelie a temeliilor, o pârghie a pârghiilor competenţelor instituţionale ale lui August. Ne referim, desigur, la un atribut, mai degrabă moral şi axiologic decât instituţional, care, după mărturisirea lui August însuşi, cimenta şi decanta toate competenţele lui. El îl prezintă cu solemnitate în fraza subsecventă celei în care evocase privilegiile acordate în ianuarie 27 î.C, inclusiv a epitetnlui-cognotnen de augustus. Iată ce declară ritos August, cu privire la evenimentele posterioare anului 27 î.C: „începând din această vreme, i-am întrecut pe toţi prin prestigiu; nu am avut mai multă putere oficială decât ceilalţi, care mi-au fost chiar colegi de magistratură", post id tem[pus ajuctoriiate [omnibus praestiti, potestjatis au[tem njihilo ampliufs habuji quarn cet[eri, qui m]ihi quoque in ma[gis]tra[t]u conlegae f[uerunt] (Mon. Ane, 34). Reiese, din acest enunţ, că August, mereu precaut totuşi, îşi defineşte regimul politic, cum arăta Marcel Le Glay, prin primatul aşa-numitei auctoritas, axioma în greceşte. Care, cum am mai arătat, înseamnă mai ales „capacitate de a creşte şi a face

S ecolul lui August: Instaurarea Principatului

249
să crească", „prestigiu", „influenţă". El îşi focalizează consideraţiile asupra dualităţii potestas-auctoritas. Desigur, ştim că potestas desemnează puterea oficială şi legală, ce revine magistraţilor, în opoziţie cupotentia, adică putere nelegală, neoficială, câteodată chiar abuzivă. August omite însă să precizeze că, dacă în domenii limitate, această potestas eventual nu a depăşit pe cea a magistratului însărcinat cu gestionarea unui segment din viaţa publică, acel cumul exorbitant de competenţe, de potestates, transgresa puterile oricărui magistrat. August pune însă accentul pe auctoritas. Acest concept îşi avea obârşia în dreptul privat, unde fiinţa o auctoritas a tutorelui, tutor. Ea emergea şi în dreptul public, unde exista o auctoritas a senatului, menţinută şi sub Imperiu ca inferioară celei a principelui. încât, în latineşte, auctoritas a principelui îmbrăca sensurile de „prestigiu", „preeminenţă", „influenţă", supremaţie morală. Ea implică, sub Principat, o capacitate misterioasă de a acţiona, de a asuma un caracter aproape divin, un anumit capital de înrâurire masivă asupra vieţii comunităţii. Se încerca să i se descopere o harismă, conexă calităţilor personale ale lui August şi forţei lui superioare, raportate la virtuţile înscrise pe scutul de aur, oferit de senat. Fides şi pietas erau cono-tate de sintagma „prestigiul principelui", auctoritas principis. Această auctoritas nu figurează în formula, în titulatura imperială. De aceea nu ilustra o instituţie, cum opinau Andre Magdelain şi, întrucâtva, Marcel Le Glay. Auctoritas a lui August defineşte numai prevalenta morală, care permite principelui să intervină în gestionarea globală a statului. Nu trebuie în nici un caz să traducem auctoritas prin „autoritate", deşi acest termen provine de la cuvântul latin. Dar înseamnă altceva.

Auctoritas a lui August denotă şi concomitent conotează superioritatea puterii asumate de principe asupra magistraţilor tradiţionali. De altfel, controlarea religiei de către August îi potenţa auctoritas. în concluzie, auctoritas este morală ori mai degrabă metapolitică, întrucât operează începând de la o temelie morală, chiar religioasă, asupra demersului politic, cârmuindu-l, legitimându-l, într-o manieră zdrobitoare. Totuşi sir Ronald Syme a observat că auctoritas presupune discret, subtil, o anumită doză de potentia. Cum am relevat mai sus, auctoritas se înrudeşte cu augustus; textul însuşi al Res gestelor reliefează filiaţia. Datorită acestei auctoritas, August emerge ca un personaj providenţial. De altfel legislaţia, pe care principele o promulgă, sub formă de edicte, include propoziţia „ceea ce a plăcut principelui", quod Principi placuit ".

O consecinţă relevantă a faptului că Caesar cel Tânăr exercita auctoritas ca augustus rezidă în faptul că el se comporta ca un princeps al tuturor romanilor. Este grăitor faptul că August nu semnalează decât o singură oară, în memoriile lui, calitatea de „principe al senatului", princeps senatus. în contrapartidă, August consemnează de trei ori evenimente petrecute „eu fiind principe", rne principe, ori me principem (Mon. Ane, 7, pentru princeps senatus; 13; 32, pentru me principe). Aşadar, cu precauţii, semnalează că el a fost îndeosebi „principele tuturor", princeps uniuersorum. în definitiv, August recurge la o subtilă manipulare a cititorilor. Sugerează că ar fi rămas fidel accepţiei republicane a cuvântului princeps. Intenţionează să adere la sensul conferit de Cicero termenului princeps, salvator temporar al instituţiilor tradiţionale, ca un „cârmaci al statului", rector reipublicae. Sub Scipioni şi ulterior, emerseseră mai mulţi „principi" republicani, ca primi cetăţeni ai Romei. Cu toate acestea, pe de o parte August nu a anulat niciodată, în mod oficial, proscrierea memoriei lui Cicero şi, pe de alta, el constituia un monarh întrucâtva deghizat în „leader" aproape republican.

250